Neîndoielnic, treburile încep a semăna cu tabloul a ceea ce și-au propus ei ca țel final. Și nicidecum cu ceea ce „doar” au visat. Cu transpunerea, cu punct și virgulă, în felurite cadențe, de la pașii „mărunți” la trântirea labelor lor înnoroiate de umoarea verzuie a unei Istorii ce a vărsat pe la colțuri în fața mizeriilor și acțiunilor lor, cu impunerea, dară, a felului în care vor ei să arate țara. Și nu vorbim despre cum ar vrea ei să fie țara noastră, ci felul în care zidesc deja pe limba lor ceea ce noi abandonăm cu atâta lașitate. Pentru că aceasta este singura „înverșunare” pe care o contrapunem Istoriei: blazarea și lașitatea…
Sămânțele sădite vreme de 27 de ani și-au ițit colții, străpungând și prin urmele lăsate de lamele cozilor noastre de topor, umorile de șovinism ajutându-le doar să se înalțe mai grabnic. Iar acum, ei, cei ce nu nimic au a sărbători, ne anunță râtos, în țara noastră în 2018, se pregătesc a celebra, în 2020, trunchiul tot mai zvelt și a sa coroană tot mai bogată de revizionism. Iar cum Ardealul începe a semăna cu transpunerea în realitate a hidoaselor fantoșe ale (ne)trecutului, readuse pe ulițele, străzile, monumentele, clădirile, ba, orașele pe de-a întregul, și grație drumului pe care noi l-am facilitat prin indiferență și blazare, liderii maghiari au început a întoarce foaia.
Le place țara! Așa cum le-a plăcut dintotdeauna, așa cum au poftit mereu la ea, plescăindu-și de plăcere limbile de jivine, jinduind la bunurile noastre, dar au știut a mima „dezgustul”, snobismul de a privi, terifiați chiar!, mult reproșatul nostru „primitivism” de valahi. Le place și vor, dacă lucrurile tot au început a se așeza în favoarea lor, să pună capăt… „neînțelegerilor” dintre… noi și Ungaria.
Pentru că aici a ajuns tupeul „diplomației” UDMR: acela de a se pune vizitiu la felul de normalizare a relațiilor bilaterale! Sigur, traducerea vorbelor președintelui UDMR, Kelemen Hunor, nu necesită prea multă „stilizare”. Căci, în orice topică s-ar așeza nechezatul acestuia, esența este aceeași: „UDMR este gata să-și asume normalizarea relațiilor dintre cele două state”. Și oricât de nepotrivită ar fi „traducerea”, aroganța lui Kelemen Hunor nu poate fi trecută cu vederea. Mai ales că nici nu a dorit așa ceva, ci transmiterea unui mesaj clar. Își asumă „normalizarea” relațiilor bilaterale, pentru că, nu-i așa?!, ei au fost cei ce au pus umărul la vărsarea atâtor butoaie de venin…
Acum sunt la capătul unei etape istorice: toate semințele ce ar fi putut fi sădite au fost îngropate strașnic în pământurile noastre. Iar ceea ce a răsărit este suficient de bine înfipt cu rădăcini de ură și pizmă în țarina noastră încât nu mai este nevoie să le vegheze. Și vor „normalizarea” acestor relații. De fapt, uniformizarea vecinătăților lor secuiești și secuiești-„partiumice” în conturul de pumnal pe care Istoria ni-l va lăsa din nou înfipt în piept dacă și la anul, dar, mai ales, în 2020, ne va găsi în aceeași stare de delăsare.
Căci, dacă în prag de „Centenar” și în următorul an de jubileu, al Marii Unirii, nu vom repune românismul la locul lui, dacă nu vom scoate, și cu falxul dacic la nevoie (căci doar nu vom sta cu mâinile goale în fața secuilor ce se pregătesc „cu arma în mână”, nu?!), de nu vom smulge și din pietre simbolurile lor ce ne-au asaltat în 27 de ani de abuz istoriografic, atunci, în următorii doi ani, vom asista la un asalt al vrejurilor de iredentism și revizionism „trianonic” de care însăși Istoria se va cutremura.
Lasă un răspuns