Cu doctorul Ion Popescu, „Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale” (Cernăuți), despre realitățile românilor din teritoriile ucrainiene (6)

Forma principală de manifestare a regimului sovietic a fost represiunea, ce nu a ocolit nici una din păturile sociale sau naţionalităţile din regiune, dar era îndreptată în primul rând împotriva românilor bucovineni, care, prin tradiţii şi legăturile fireşti cu ţara, s-au dovedit cei mai redutabili adversari ai structurilor de ocupaţie sovietică.

Dacă teroarea ca sistem de guvernare sovietic a vizat iniţial fosta clasă politică şi marii proprietari, treptat ea s-a extins şi la nivelul întregii societăţi.

„În decurs de numai 12 luni, au fost deportate 41.000 de persoane, aproximativ 10 la sută din întreaga populaţie din nordul Bucovinei, măsură care, combinată cu masivele colonizări cu diverşi alogeni din interiorul imperiului, urmărea modificarea radicală a realităţilor demografice din acest ţinut… S-a dispus strămutarea unor întregi familii, de la bunic la nepot, dar mai ales lichidarea elitei intelectuale româneşti, un exemplu elocvent în acest sens fiind Sever Zotta – remarcabi genealogist şi membru corespondent al Academiei Române – ce şi-a găsi sfârşitul în GULAG-ul stalinist”.

Urmările acestuia se resimt şi astăzi, nu numai prin reducerea considerabilă a ponderii românilor din actuala regiune Cernăuţi (aproximativ 20 la sută), dar şi prin prezenţa, în număr însemnat, în regiunea Siberiei a Federaţiei Ruse, a aproximativ 500.000 de urmaşi ai românilor deportaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa în anul 1940.

Ce a însemnat acest an „de libertate sovietică” şi cum „o iubea” populaţia Bucovinei ne mărturiseşte pilotul român, căpitanul Andreescu Paul, care chiar în primile ore ale războiului a fost nevoit să aterizeze într-un sat transprutean de lângă Cernăuţi cu populaţie mixtă româno-ucraineană:

„…Aterizând în acest loc, în care nu sosiseră încă trupele noastre, aviatorul se aştepta la orice. Era aproape sigur că va fi luat prizonier şi dacă s-a hotărât să aterizeze era numai pentru faptul că nu mai putea continua sub nici un motiv zborul.

Satul se numea Lehucenii Tăutului. Nici nu coborâse din avion şi …a văzut populaţia din sat alergând spre livada în care aterizase el. Ţăranii veneau în fugă şi într-un număr considerabil. Voiau să-l ia prizonier? Se părea că unii dintre ţărani au în mâini coase şi topoare. Aviatorul şi-a făcut cruce şi a aşteptat… Când grupul de săteni s-a apropiat, el a putut distinge strigătele lor de „ura!”. Peste câteva minute aviatorul era îmbrăţişat de zeci de oameni care se îmbulzeau spre dânsul, căutând fiecare să-l atingă măcar cu mâna. Femeile şi câţiva bătrâni au îngenuncheat şi i-au sărutat pantofii, alţii îi luau mâinile şi nu mai conteneau să le sărute. Toţi locuitorii acestui sat, văzând culorile româneşti ale avionului, au alergat să se prosterneze la picioarele zburătorului care reprezenta pentru ei întreaga armată care îi dezrobise… Toţi vorbeau cu lacrimi în ochi şi povesteau suferinţele îndurate timp de un an: „Dacă nu veneaţi acum, eram pierduţi!” Aceasta era fraza pe care o repetau la fiecare două cuvinte, toţi cei care vorbeau. Ce scenă ar putea ilustra mai bine suferinţele pe care le-au îndurat ţăranii sub bolşevici, decât aceasta: Un sat întreg alcătuit din bărbaţi, copii, femei şi bătrâni, care se aşează în genunchi la picioarele primului ostaş din armata care i-a scăpat de tirania comunistă, sărutându-i pantofii?”.

Comentariile sunt de prisos.

Românii din regiunea Cernăuţi au avut de suportat două aşa-numite „eliberări”: invazia sovietică din iunie 1940, în consecinţa lui Ribbentrop-Molotov şi „eliberarea” de la sfârşitul lunii martie a anului 1944, în consecinţa războiului care se apropia de sfarşit.

Cu toate analogiile dintre ele, o analiză mai minuţioasă ne duce la concluzia că între aceste două evenimente există multe diferenţe.

Revenirea sovieticilor, în martie-aprilie 1944, trecuţi ei înşişi prin toate nevoile şi grozăviile războiului, nu a însemnat, însă, şi o revizuire în direcţia unei atitudini mai tolerante a politicii faţă de populaţia autohtonă. Autorităţile au devenit şi mai dure, iar amploarea sovietizării nu a mai cunoscut limite.

În această perioadă, comuniştii s-au ciocnit de rezistenţa armată a diverselor grupări de partizani antisovietici, provenind din rândurile românilor şi ucrainenilor. Dacă prima invazie din 1940 a fost pusă la cale din timp şi, evident, a fost bine pregătită. Sovieticii ştiau ce au de facut şi, odată cu armata, teritoriile ocupate au fost împăienjenite cu diverşi „politruci”, „ilegalişti”, „luptători pentru fericirea poporului” pentru „reunirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord cu Patria Sovietică”, cu comunişti, „patrioţi”, trădători şi alte cozi de topor. Aceştia, fiind bine informaţi, au modelat teritoriile ocupate după chipul şi asemănarea… Au urmat păcălelile, dezinformările, teroarea, masacrele si deportările în masă, care au lăsat urme de neşters în memoria populaţiei supravieţuitoare.

Cu totul altfel a arătat „eliberarea” din primăvara anului 1944. După ani de lupte grele, pierderi materiale şi umane uriaşe, după mizerie, sărăcie şi persecuţie neîntemeiate, sovieticii au re-intrat în ţările învecinate.

Luarea cunoştinţei de stilul de viaţă, modul de gospodărire, etica şi spiritualitatea popoarelor din aceste ţări au produs o triplă impresie:

Marii comandanţi de oşti erau preocupaţi de probleme strategice şi tactice. Acumulând o mare experienţă de război, învingând groaza ce o aveau la început faţă de maşina germană de război, ei plăsmuiau planurile operaţiunilor, realizarea cărora în majoritatea cazurilor le aducea izbândă. Se pare că pentru ei, soarta populaţiei civile ca şi cea a ostaşilor de rând, era o noţiune mai mult abstractă decât reală, iar unele greşeli ce se infiltrau în operaţii, erau iertate prin scopul urmărit. De exemplu, prima mare formaţiune militară sovietică ce a intrat în Crasna, şi-a instalat bateria de tunuri pe dealul ce domină Huta-Veche, numit Arşiţa. Altă formaţiune a ajuns în partea opusă – la Zubroviţa. Trei zile la rând unii au tras în alţii, crezând că aveau în faţă duşmanul. Atunci casele gospodarilor au rămas fară geamuri. Un obuzier de câmp trăgea rar, dar când împuşca, sticlele se faceau puzderie;

Ostaşii de rând, mobilizaţi din toate colţurile Imperiului Roşu, la contactul cu localnicii rămâneau de-a dreptul şocaţi. Amenajarea gospodăriilor din Crasna le trezea invidia… Mulţi ostaşi, care, demobilizându-se, nu s-au mai întors la baştina lor, ci au rămas să trăiască printre noi. La întrebarea, dacă după 30 de ani nu-i era dor de plaiurile natale, de rude, unul, originar din Mordovia, mi-a răspuns: „nu, n-am ce vedea acolo. Ce să vezi? Nişte bordeie săpate în pământ, o viaţă de câine? Aici am gospodărie „gata clădită”, „serviciu de onoare”. Această pătură a ostăşimii, simţind că se apropia demobilizarea, se străduia să se chivernisească cu trofee, obţinute prin orice mijloace.

Totuşi, politica oficială n-o promovau nici comandanţii supremi, nici ostaşii de rând, ci aşa-numita verigă medie – gradaţii de la locotenenţi, la căpitani şi maiori, cadre selectate din rândurile intelectualităţii marelui popor rus, instruite „blitz” şi mobilizate pe front. Erau erudiţi, oarecum omenoşi, menţineau ordinea şi disciplina în unităţi şi, principalul, se credeau cu adevărat eliberatori, promotori ai unicului sistem ortodox-socialist.

În zonele „eliberate” instalau comendaturi sovietice, conduse de vreun căpitan sau locotenent-major, misiunea cărora consta în menţinerea ordinii, protecţia populaţiei civile şi, bineînţeles, în propagarea noului sistem.

Aceste comandamente erau dislocate de obicei în conacurile boiereşti părăsite sau în casele gospodarilor mai înstăriţi. Anume aceste comandamente au lansat ordinul obligatoriu de evacuare a populaţiei….

Ordinul urma a fi executat.

Evident, că sovieticii se aşteptau la o mare rezistenţă din partea nemţilor pe crestele munţilor şi au ordonat evacuarea populaţiei.

Gestul părea foarte uman, dacă n-ar fi fost trista amintire a deportărilor din 1941.

La Crasna, de exemplu, s-a ordonat evacuarea din cea mai mare parte a Crasnei şi din Vicovu-de-Sus şi de evacuare totală a populaţiei din Huta-Veche, Straja, Falcău…

Însă, pe neaşteptate sovieticii au întâlnit o rezistenţă din partea ţăranilor simpli din Crasna, care, având în memorie trista amintire a deportărilor din 1941, s-au înţeles între ei „să nu ne lăsăm ridicaţi!”.

Iată cum relateză aceste evenimente Ştefan Motrescu: „… Mitric Ion al lui Pamfir s-a furişat spre o căruţă, i-a scos o roată şi a farmat-o, zicând: „Acu du-ne, dac-ai cu ce!”… În acelaşi timp doi fraţi – Motrescu Istrate şi Vasile, porecliţi ‘Căcărază’, mânau prin lunca Sireţelului nişte vite rămase fară stăpân. Soldaţii de la comendatura din Ciudei … s-au luat după ei. Fraţii au lăsat vitele şi, pe căi lăturalnice, au ajuns la locul stabilit din Crasna-Putna, unde s-au amestecat cu oamenii, ce se adunau după înţelegerea avută. Soldaţii urmăritori au luat şi ostaşi de la comendatura din Crasna … şi au purces spre locul adunării. Un moş cu autoritate, Ursache Grigore, poreclit ‘Botuză’, a sărit cu parul la unul din soldaţi, înjurându-l: „Răsţâţa ta, mă negrule!…”, dar, bineînţeles, n-a putut să-i oprească, şi aşa s-au pomenit faţă-n faţă soldaţii înarmaţi cu pistoale automate şi mulţimea mereu crescândă. A urmat o scurtă perioadă de tratative. Ruşii cereau să le fie daţi fraţii pe care i-au urmărit. Atunci Popiuc Nicolai, poreclit ‘Piţilică’, care ştia ruseşte, s-a apropiat de unul dintre soldaţi, ca să-i explice ceva. Deoarece ţeava armei era îndreptată spre pieptul lui, el a încercat s-o înlăture cu mâna. A urmat o rafală scurtă şi Piţilică s-a prăbuşit ciuruit de gloanţe în abdomen. Tot atunci a căzut Constantin Bândiu, gospodar din satul vecin Ciudei, confundat cu unul din cei doi fraţi Motrescu. Bândiu a murit pe loc, în convulsii… Oamenii s-au repezit la un gard de răzlogi şi s-au „înarmat” cu pari. Soldaţii continuau să tragă din plin. A mai căzut moşneagul Pleşca Ion al lui Vasile… Oamenii s-au aprins şi au încercat să se avânte în lupta corp la corp, dar soldaţii trăgeau întruna, culcându-i la pământ. Mitric Toader al lui Ioachim (Gaiţă), a fost rănit la picior şi tot restul vieţii a şchiopătat. Mitric Ion al lui Pantel a fost rănit la grumaz. Răni adânci au mai primit Mitric Istrate al lui Florea (Carol), Pleşca Vasile al lui Zaharie (Pleşcanul). Rănită a fost şi Iliuţ Victoria Nichitoaiei. Mitric Auruţa… a fost împuşcată în gură. Soţul ei, Mitric Gheorghe al lui Nicolai, a fost împuşcat în mână. Motrescu Istrate a lui Gheorghe a fost împuşcat în cap şi într-o mână. O rană în piept a primit Tănase Osalciuc…

Nu se ştie cât ar fi durat acest masacru, dacă n-ar fi intervenit o întâmplare salvatoare.

Doi fraţi, feciorii lui Florea – Dumitru si Costan – fiind fugari, se aflau ascunşi în casa din apropiere. Auzind împuşcături au ieşit în gang şi au început să tragă din ZB-uri. Efectul a fost uimitor. Soldaţii sovietici, strigând: „Nemţî! Nemţî!”, s-au retras, lăsând oameni însângeraţi, morţi şi răniţi”.

Iată ce povesteşte încă un martor ocular, Olaraş Gheorghe al lui Toader: „La Ioachim al lui Ştefan Brahă se afla comanda militară rusească. Aveam 18 ani, abia am adus vitele de la păscut. La Ioachim soldaţii mi-au spus să nu merg mai departe. Totuşi, m-am furişat până la Toader al lui Gaiţă. Acolo am văzut morţi şi răniţi.

Am luat căruţa de la Popiuc şi i-am dus acasă, le-am învelit picioarele cu propria-mi bundiţă. I-am mai cunoscut pe Bândiu din Ciudei, pe Victoria Nichitoaiei, pe Auruţa cu soţul ei, Gheorghe al lui Nicolai al lui Bălanei, dar şi pe alţii… Oamenii au rânduit morţii, şi-au vindecat rănile… Preoţi în sat nu erau şi toată rânduiala înmormântării a căzut în grija a doi călugări de la Mănăstirea Putna”.

Rezistenţa militară din partea nemţilor într-adevăr a avut loc, dar nu în partea Crasnei, ci la Cârlibaba, pe muntele Oiţa, pârâul Colacului din Câmpulung-Moldovenesc. Evacuarea totuşi a avut loc. Până la 23 august 1944, crăsnenii au pribegit prin Bobeşti, Broscăuţi si Panca, lăsând fară îngrijire case, acareturi, animale, ogoare.

Dar după această rebeliune şi după înăbuşirea ei în sânge, mulţi crăsneni au luat calea munţilor, unde, ca răzbunători ai poporului, ani la rând i-au hărţuit pe NKVD-işti, băgând groază în noile cadre de conducere… Au murit cu armele în mâni, nedorind să se supună regimului bolşevic.

După cum era de aşteptat, în primăvara anului 1944 situaţia din Basarabia şi nordul Bucovinei din nou s-a schimbat drastic.

Din cauza ofensivei armatei sovietice România a fost nevoită să cedeze din nou cele două provincii Uniunii Sovietice.

În martie-aprilie 1944 în România din Basarabia şi Bucovina s-au refugiat circa 700.00 persoane, care împreună cu cei ce au plecat în 1940 din provinciile cedate depăşe cifra de 1.000.000 de refugiaţi majoritatea absolută fiind de origine română. Câţi dintre ei erau din teritoriile actulei regiuni Cernăuţi nu se cunoaşte exact.

Din ţinutul Herţa s-au refugiat în 1944 în România (potrivit listelor sovietice) 3.218 persoane, adică cca. 10 la sută din populaţia de atunci a ţinutului. După război s-au întors înapoi doar 1.254 de persoane.

Iată ce scrie Elena Demianu din suburbia cernăuţeană Clocucica: „În 1944… începuse marele refugiu şi clocucicanii, amărâţi că îşi lăsau casele, avutul agonisit în trudă şi cu sudoare, mormintele celor dragi, că îşi părăseau… locurile de baştină, încercau să mai prindă un tren, care să-i ducă undeva în adâncul României, fie şi vremelnic, numai ca să se salveze de urgia stăpânirii roşii. Suburbia, românească până atunci, se golise de oameni şi în locul băştinaşilor aveau să vină, din urma tancurilor sovietice, vânători străini de case şi avuturi rămasa fără stăpâni… După refugiul din 1944 puţini de-ai noştri au rămas în suburbia cernăuţeană Clocucica… Vremile de după război i-au înstrăinat şi şi pe unii dintre cei care au rămas în suburbie…. Nici în biserică nu ne mai putem ruga astăzi în limba noastră strămoşească”.

Pentru românii rămaşi în regiunea Cernăuţi se începea o perioadă grea – perioada supravieţuirii etnice în faţa deportărilor, asimilărilor în favoarea ucrainizării la sate şi rusificării la oraşe, refugierilor în România şi intrzicerea limbii române, încuragării „cozilor de topor” şi exterminarea elitei naţionale…

În primăvara anului 1944 începea cea de a treia etapă a lichidării elementului românesc din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi Ţinutul Herţei.

Un locuitor al satului Molodia, fostul judeţ Cernăuţi, îşi aminteşte despre calvarul de atunci al românilor următoarele:

„Prin luna mai a anului 1944 la primărie au fost chemaţi toţi bărbaţii în vârstă de până la 50 de ani. Fiecare a fost întrebat de era de naţionalitate română ori „moldovenească”. Oamenii răspundeau că erau români de când s-au văzut pe lume moşii şi strămoşii lor, dar ocupanţii ţipau că între români şi moldoveni nu era nici o diferenţă şi că din acea zi toţi se vor numi moldoveni. Chiar în acea lună „moldovenii” din Plaiul Cosminului (Molodia) au primit ordin de încorporare în Armata Roşie. Adunaţi lângă primărie, au fost încolonaţi şi petrecuţi în sunete de fanfară la cercul de recrutare. Acei care n-au dorit să se facă „moldoveni”, românii adică, au nimerit nu pe front, ci în lagărele de muncă din zona lacului Onega, unde au murit de-a lungul timpului peste jumătate din ei”.

Pentru a fi deportat era deajuns să fii bărbat şi gospodar…

Pe la mijlocul verii anului 1944, sovieticii au dus în Karelia, „la Finlanda”, în lagărele de muncă, aproape toţi bărbaţii care mai rămăseseră prin satele bucovinene – bătrâni, invalizi şi chiar persoane bolnave psihic şi unde aproape toţi au murit acolo de foame.

Ca să nu mai fie luaţi în Armata Roşie şi în lagăre, în pădurile şi în munţii Bucovinei au început să acţioneze detaşamente de partizani, ca formaţiuni ale luptei de rezistenţă antisovietică şi anticomunistă.

La Crasna, în munţi, din 1944 până în 1948, a acţionat grupul de partizani al lui Ilie Gherman, zis Ciocălău. Acesta a fost un om dârz, isteţ, dibaci, puternic, un om care îşi iubea neamul şi care s-a încumetat să se pună în calea puhoiului bolşevic. N-a fost „tâlhar”, cum le plăcea unora să afirme până nu demult, ci mai degrabă un judecător sever al iscoadelor stăpânirii bolşevice dezmăţate.

Între anii 1944-1945, o puternică organizaţie de luptă împotriva ocupanţilor bolşevici a condus-o ţăranul Ştefan Petriu, originar din Molodia. Detaşamentul său a acţionat în satele din jurul Cernăuţilor, avându-şi baza în Codrii Cosminului şi organizând operaţii de luptă împreună cu detaşamentul lui Zamorski din Dumbrava-Roşie şi cu cel al lui Hudiur din pădurile Cuciurului-Mare. Oamenii lui Petriu s-au angajat în lupte crâncene împotriva trupelor NKVD, a miliţiei sovietice şi chiar a subunităţilor militare.

O ciocnire violentă, care s-a soldat cu morţi şi răniţi, a avut loc în vara anului 1944 în localitatea Crasna din fostul judet Storojineţ, când ţăranii de acolo s-au răsculat împotriva militarilor sovietici.

Folosindu-se de ocazii, noua putere continua procesul schimbării fizionomiei etnice a regiunii, micşorând artificial numărul românilor….

După încheierea războiului autorităţile sovietice au distrus câteva localităţi mai mici din regiunea Cernăuţi, populate de români.

Astfel, locuitorii din colonia Buci de lângă Rarancea au fost strămutaţi în regiunile Herson şi Zaporojie din sudul Ucrainei.

Satul Albovăţ din preajma Storojineţului a fost distrus în scopul lărgirii unui poligon.

A fost distrusă şi colonia I.G. Duca de lângă satul Iurcăuţi.

Au fost şterse de pe faţa pământului şi satele Frunza şi Prisaca, care au nimerit pe frontieră.

De asemenea, populaţia satului Ţânteni din zona Herţei a fost ridicată şi strămutată în sudul Ucrainei, dar cei care s-au întors, au reuşit să renoveze satul.

O soartă dramatică a avut-o şi satul Proboteşti de lângă Herţa, care a fost dezmembrat de noua frontieră. În 1940 satul Proboteşti avea 2.416 locuitori, iar în 1947 – doar 780 persoane, o parte din acest sat, cca. 125-130 persoane, rămânând pe teritoriul României.

În timp ce numărul românilor scădea, numărul altor etnii creştea.

Aşa, după ce, în primăvara anului 1944, armata sovietică a recuperat din nou Cernăuţul, numărul evreilor din oraş s-a mărit la cca. 30.000, dar a fost interzisă o viaţă organizată a comunităţii evreieşti în forma de odinioară.

Chiar din primele luni după reîntrarea trupelor sovietice în Bucovina şi Basarabia a fost declanşată teroarea.

În luna mai 1944, sovieticii au început să efectueze recrutări în Armata Roşie a tuturor bărbaţilor cu vârste cuprinse între 18 şi 50 de ani. Cu această ocazie, un fenomen de masă a devenit refuzul înrolării. Astfel, numai în raionul rural Cernăuţi 400 de recruţi nu s-au prezentat la comisariatele militare, autorităţile recurgând la serviciile miliţiei şi armatei pentru a-i ridica de pe la casele lor.

Mulţi dintre tineri se ascundeau prin pădurile bucovinene, fiind vânaţi de organele de securitate bolşevice.

Astfel, în primăvara anului 1944, în pădurea de lângă Buda-Mahala, militarii sovietici au urmărit şi surprins un grup de tineri români, împuşcându-i pe loc, fară a se încerca capturarea lor. Cel puţin 13 persoane au fost ucise, reuşind să se salveze doar patru.

La 24 august 1944, peste 7.000 de cernăuţeni (din Târnauca circa 130, din Tereblecea 45, din Băhrineşti 36 etc.) au fost duşi la muncă forţată în Karelia, în zona lacului Onega, la tăiat pădure şi construit canalul „Marea Baltică – Lacul Onega” sau la construcţia de căi ferate.

Oamenii munceau câte 12-15 ore pe zi, pe un ger de până la -40°C – -45°C, fiind hrăniţi cu ciorbă din peşte sărat, astfel încât, şi-au mâncat şi opincile din piele de porc sau de vită cu care veniseră de acasă. Cei care au supravieţuit, la sfârşitul anului 1945, au obţinut dreptul de a reveni în Bucovina.

În toamna anului 1944, în baza hotărârii Comitetului de Stat al Apărării al URSS nr. 6 784/a, din 25 octombrie 1944, a fost efectuată mobilizarea contingentului de tineri născuţi în anul 1927.

În raioanele „atinse cel mai puternic de către elementul contrarevoluţionar”, acestea fiind cele din apropierea graniţei cu România, s-a dispus ca recruţii să fie convocaţi la comisariatele militare raionale sub motivul organizării repetate a instrucţiunii militare generale şi, în mod organizat, sub pază, să fie trimişi la Cernăuţi, în centrul regional de recrutare, unde să se realizeze mobilizarea.

La data de 17 decembrie 1944, în regiune au fost mobilizaţi 78.905 de bărbaţi, din care majoritatea au fost trimişi în unităţi militare de rezervă, unde, cu ajutorul agenţilor secreţi, a informaţiilor provenite din localităţile de baştină, serviciul de contrainformaţii depista toate „elementele social-politice periculoase”: persoane care au facut parte din administraţia sau armata română, au avut vreo legătură cu mişcările de rezistenţă anticomunistă, au exprimat diverse opinii „antisovietice” etc. De pildă, la 22 septembrie 1944, în oraşul Kungur, de lângă munţii Ural, doi ucraineni bucovineni filoromâni din Coţmani Petro Markovski şi Mykola Bulavka au fost arestaţi, acuzaţi de agitaţie antisovietică şi condamnaţi la câte cinci ani de lagăr, pentru că au îndrăznit să afirme că „ofiţerul sovietic este prost instruit, este îmbrăcat mai rău decât un soldat; cu asemenea comandanţi pe front vei fi pierdut. În ziarele sovietice se scrie că armata roşie este cea mai bună în lume, dar în realitate aici înfloresc foametea şi muştruluiala…  Sub stăpânirea românească oamenii puteau pleca acolo unde doreau. Plecau în America, câştigau bani, se întorceau, îşi ridicau gospodării şi trăiau bine, iar din Uniunea Sovietică nu mai poţi pleca nicăieri. În Uniunea Sovietică, în afară de cartofi, nu ai ce vedea”.

Alţi bucovineni, care au avut „norocul” să se afle că ei au fost membri ai Partidului Naţional-Creştin, în frunte cu A.C. Cuza, sau ai mişcării naţionaliştilor ucraineni erau condamnaţi la câte zece ani de închisoare. Ostaşii care luptau efectiv pe front erau condamnaţi, de regulă, la câte șase-șapte ani pentru „intenţia de a trece de partea duşmanului”. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*