– Domnule profesor ION COJA, ați comentat de curând pe marginea „autodenunțului” tinerei profesoare care s-a ridicat „împotriva sistemului” și a declarat că dînsa își ține lecțiile la gimnaziu după o programă concepută de mintea ei, de ideile ei despre condiția de elev, profesor etc. Ați promis că veți comenta și intervenția domnului LIVIU PAPADIMA pe marginea acestui incident! O intervenție oarecum de susținere a fătucei! V-a deranjat, se pare!
– Intervenția acestui domn Papadima nu mă interesează dacă susține sau nu ideile domnișoarei profesoare. Poate că le-aș susține și eu, măcar parțial, dacă aș înțelege exact despre ce idei este vorba. Eu m-am distanțat stupefiat și uluit de un fapt, nu de o idee: în mod programatic biata fată și-a propus să rupă inima târgului lipsindu-și elevii de textele semnate de Eminescu și Creangă!… O rătăcire mai mare e greu de imaginat la un profesor!
Intervenția lui Liviu Papadima mă interesează strict în măsura în care acesta ne propune o comparație între Gramatica Academiei scoasă cu vreo 60 de ani în urmă sub coordonarea lui Alexandru Graur, și Gramatica Academiei scoasă în ultimii ani, sub coordonarea Gabrielei Pană Dindelegan. O face în termeni ironici și depreciativi față de versiunea clasică, și cu admirație față de versiunea nouă, postdecembristă. Mă simt obligat să intervin din mai multe motive, dar în principal pentru că ALEXANDRU GRAUR este colegul care, pe vremea când i-am fost student, mi-a făcut binele cel mai mare de care am avut parte ca tînăr în căutarea unui drum în viață. Iar ceilalți doi, Papadima și Pană, sunt colegii care mi-au făcut cel mai mare rău de care am avut parte de la vreun coleg! Ba chiar mi-ar fi greu să mai găsesc și un al treilea coleg care să-mi fi făcut vreo „nasoală” cât de mică! Am toate motivele să-mi fie dragi toți ceilalți colegi și profesori de care am avut parte. Unora, Dumnezeu să-i odhnească în binemeritată pace, altora le urez sănătate și ani buni în continuare!
– „Colegii care v-au făcut cel mai mare rău”? Sunt complet…
– O dată pe lună cel puțin, la amândoi le trag în gând o înjurătură pe care regret din tot sufletul că nu o pot auzi și ei! Desigur, fiind rostită în gând, înjurătura mea nu-și mai poate juca rolul catartic. Ba dimpotrivă, îmi face mie rău! Mă încarcă negativ, cum se zice acum. Sper însă ca discuția noastră „să mă răcorească”. Dă-mi voie să mă descarc! Se poate?
– Care este acea zi când, în fiecare lună, îi înjurați în gând pe dumnealor domnul prorector Liviu Papadima și doamna academician Gabriela Pană Dindelegan!?
– În ziua de pensie! Nu mă pot împiedica să nu-mi fac socoteala că pensia mea ar fi fost binișor mai mare dacă, din motive neînțelese de mine, cei doi nu și-ar fi unit nevolnicele lor forțe ca să mă caroteze, ca decan și șefă de catedră, forțându-mă să ies la pensie ca conferențiar, iar nu ca profesor! Pe Gabriela Pană mai că aș zice că avea de ce să mă „faulteze”, chiar și atât de necolegial, dar pe tînărul Papadima – a nu se confunda cu adevăratul Papadima, Ovidiu!, nici acum nu am vreo explicație! Mai ales că după ce am ieșit la pensie, mi-a mai făcut una, mai neplăcută, propriu zis dureroasă: nu a permis ca librăria din holul facultății să expună la vînzare și în atenția studenților filologi cărțile scoase de mine, dintre care cartea UNU în limba română nu are pereche, zic eu, printre cărțile de lingvistică din ultimii 50 de ani, semnate de colegii mei. Parole d-honneur! I-ar fi stat atât de bine să se fandosească și ea sub privirile studenților filologi! A pretextat amărîtul de Papadima că la librăria facultății se pot prezenta numai cărți tipărite la editura Universității! Mințea cu nerușinare!… Dar nu mă interesa că mințea! Ci mă întreb de ce? De ce se preta la un asemenea gest, atât de necolegial?! Nu avusesem nimic de împărțit! Ba dimpotrivă, știind că este fecior de deținut politic, îi arătasem un soi de simpatie, atât înainte, cât și după 1990! Recunosc, după 1990 mă abținusem să mai arăt cuiva sentimentele mele față de foștii deținuți politici. Le arătasem public și nu mai era nevoie să fac caz de ele în facultate, față de colegi, față de studenți!
– Nu cumva aceasta este explicația?! Calitatea de fiu de deținut politic nu a fost comodă nici înainte, nici după 1990! Nu este sigur că le-ați fost simpatic la toți fiii de deținuți politici! Și nu uitați că această simpatie față de foștii deținuți politici, față de partizanii din munți, v-a atras și multă dușmănie! Nu cumva Liviu Papadima a vrut să le câștige bunăvoința dușmanilor dumneavoastră! Aveți dușmani care trag multe sfori din lumea noastră!
– Dușmanii mei au ceva mai multă demnitate!… Dar m-am gândit și eu la oportunismul și carierismul junelui Papadima, un subiect cunoscut și comentat de mulți colegi, în frunte cu Eugen Marinescu, binefăcătorul individului! A avut o mână proastă Eugen când, de dragul lui Ovidiu Papadima, l-a adus la facultate pe fiu, cam pe o ușă mai dosnică a clădirii! Dar l-a adus!… Numai din oportunism și din alte calcule penibile poți găsi cuvinte de laudă Gramaticii manageriate de Gabriela Pană Dindelegan! Probabil că doamna cu pricina are un cuvînt greu în acceptarea de noi academicieni! De ca n-ar fi și academician prorectorul impostor?! Mai știi?!
– Impostor?!
– Domnule, l-am auzit vorbind pe Liviu Papadima zilele trecute la TVR. Inadmisibil pentru un profesor de limba română! Drept să-ți spun a fost picătura care a umplut paharul și m-a obligat la ce fac acum! Pot să-i iert cuiva orice lovitură la persoana mea! Dar nu pot să-i iert unui coleg, unui filolog, lipsa de respect și de drag pentru limba română! Fac moarte de om pentru… Parole, mon cher! Cu orice risc! Chiar și cu riscul de a capta criticile și reproșurile altor colegi…
– „A capta reproșuri”? Ce exprimare mai este și asta, domnule profesor?!
– Am citat din limba română vorbită de prorectorul Universității București! Aș putea continua… Așadar, am vorbit de loviturile de copită primite în urmă cu mulți ani de la cei doi! Nu le-am comentat nici măcar cu prietenii mei! Eram dispus să le uit și să nu mă cobor la nivelul lor! Ce mă face să le aduc acum la cunoștința publicului este neputința mea de a trece cu vederea „copitele” date limbii române și Gramaticii exemplare scrisă de Alexandru Graur și iluștrii săi colaboratori! Mi-au fost colegi! Eu țin mult la colegialitate!
– Iar doamna Pană?
– Despre doamna, cum îi ziceți dumneavoastră, Pană, am comentat de mai multe ori cât rău a făcut lingvisticii românești și învățămîntului filologic! Câte promoții de profesori au părăsit facultatea dezorientați și dezamăgiți de ce li s-a pretins să învețe la materia numită limba română contemporană! Această materie a devenit antipatică și imposibilă pentru orice iubitor al limbii române, atât la faculatate, cât și în școală! ! Manualele de limba română, ajunse monopol al unor servi ai Gabrielei Pană, îi îndepărtează pe elevi de plăcerea de a studia limba română. Are dreptate cine critică aceste manuale. Cine le citește nu găsește demonstrația faptului că limba română ar fi o limbă interesantă, expresivă ca puține altele, capabilă să dea glas celor mai adânci cugetări, celor mai subtile stări sufletești!
Mi se pare că am mai povestit scena: eram la o ședință de catedră, cu Alexandru Graur. A venit numita Gabriela Pană și i-a adus, cu plecăciuni până la pământ, cartea pe care tocmai o tipărise: teza de doctorat. Pe care Graur o cunoștea, căci fusese în comisia ei de doctorat. După plecarea doctoresei, Alexandru Graur a răsfoit puțin cartea și a simțit nevoia să ne mărturisească: nimic din această carte nu spune ceva care nu este spus și în Gramatica Academiei. Numai că este spus în așa fel încât pare că spune o noutate! Conchid: tovarășa Pană este un caz tipic de cercetător științific „refuzat de idee”! I-aș cere să mă ajute să identific care sunt descoperirile sale în materie de lingvistică. Am zis „decoperiri”! Nu invenții! Căci de inventat a inventat tehnici moderne „de tâmpenie”, mai exact spus le-a copiat de la inventatori de prin alte zări, siluind limba română să confirme niște aberații! Repet pentru cine prinde deosebirea: invenții, nu descoperiri!
– Dumneavoastră ați putea face o asemenea listă, a ideilor, a descoperirilor cu care dumneavoastră ați îmbogățit cunoașterea limbii române?
Îmi place întrebarea! Fără să am pretenția că îți ofer un răspuns complet, îți spun doat atât: când am publicat teza de doctorat, am făcut ce n-a mai făcut nimeni: am numerotat ideile din teză pe care le-am considerat originale, rostite pentru prima oară de mine, în textul cărții respective. Aparținându-mi integral! Au fost câteva zeci de idei! Plină de idei originale este și Îndreptarea Îndreptarului Ortografic! Și în mod deosebit UNU în limba română!… Dar și celelalte! Cărți care lipsesc din bibliografia dată studenților! Cei mai mulți colegi au semnalat cu plăcere și satisfacție faptul că „Ion Coja are idei”! Asta i-a plăcut și lui Alexandru Garur la mine! A fost și motivul pentru care, în ciuda „dosarului” meu, m-a susținut să rămân la facultate cu o dăruire și o tenacitate de care am aflat prea târziu! Mă simt vinovat că nu i-am arătat toată recunoștința cu care îi eram dator! A fost un profesor extraordinar! Era atent la fiecare student cu care stătea de vorbă să găsească la acesta un grăunte de adevăr care se spunea pentru prima oară… Pe mine m-a publicat când eram student în anul al doilea. Făcusem o lucrare pe un subiect descoperit de mine. Graur mi-a luat-o și mi-a publicat-o la Editura Academiei, într-o carte care a fost inclusă în bibliografia obligatorie a examenului de stat! Colegii mei mă înjurau și ei, că trebuiau să învețe și prostiile scrise de mine!… Desigur, că glumeau și s-au bucurat ca niște colegi normali de succesul meu, colegul lor! Dar, precum văzuși, am avut și colegi anormali!…
– Nu sunteți prea aspru cu colegii dumneavoastră criticați mai sus?!
– Domnule, nu că m-aș lăuda din lăudăroșenie! Pomenesc acum lucruri de care n-am vorbit niciodată până la vârsta de care mă tot mir că am atins-o: merg pe 75! Puteam să dau de mult colțul și lucrurile astea rămâneau nespuse!… Nu mă laud, dar nu este rău să-ți pomenesc de faptul că de dragul adevărului eu n-am pregetat să-mi critic decanul! Doi decani: Ion Coteanu și Paul Cornea! Nu am ținut cont de calculele pe care oricine și le face înainte de a-și critica șefii! Lui Ion Coteanu i-am demonstrat că a comentat o poezie a lui Eminescu cu neglijență, fără s-o înțeleagă ca lumea, ceea ce nu i-a picat bine! Dar și-a recunoscut greșeala! Iar lui Paul Cornea i-am demonstrat că dacă ar fi un om de caracter și cu simțul măsurii, al rușinii, al onoarei, ar trebui să-și facă mea culpa pentru răul făcut studențimii române pe vremea când fusese mare sculă de represiune cominternistă la începutul „obsedantului deceniu”!… Iar nu să se cocoațe iar în fruntea bucatelor, după 1990! Așa că nu motive personale mă fac „să mă dau” la domniile lor Liviu Papadima și Gabriela Pană Dindelegan. Îi iert pentru ce mi-au făcut mie, dar nu pot trece cu vederea pericolul public pe care îl reprezintă orice impostor! Oricât de coleg sau șef ți-ar fi!
A consemnat Nikita Vlahos
Lasă un răspuns