Coiful princiar getic din aur cunoscut sub numele „de la Coţofeneşti” a fost descoperit în localitatea Coţofeneşti (Poiana Coțofenești), aparţinând de comuna Poiana Vărbilău din judeţul Prahova (Muntenia). Celebrul coif de aur a fost descoperit în anul 1926 sau 1928, în satul Coţofeneşti (de la „coțofană” (Pica pica), pasăre din familia Corvidae, răspândită în Eurasia, Africa de Nord și America de Nord. Locul unde poate fi întâlnită cel mai frecvent este Europa. Din cauza penajului său caracteristic, alb cu negru, este ușor recunoscută chiar de cei care nu sunt foarte buni cunoscători de păsări. În mitologia germană, coțofana era „solul zeilor”, sau era considerată zeița morții „Hel”, iar în alte culturi europene fiind considerată „pasărea care este solul ce aduce nenoroc”. Din cauza faptului că fură mai ales lucrurile care lucesc era temută, fiind considerată în evul mediu „pasărea vrăjitoarelor” sau a celor certați cu legea. În Asia, în contrast cu Europa, era considerată aducătoare de noroc și amerindienii o considerau un duh, prieten al oamenilor) și fiind apreciat ca „unul dintre cele mai frumoase şi mai elocvente vestigii pe care ni le-a lăsat preistoria noastră“. Coiful, considerat a fi un obiect de paradă geto-dac, are o greutate de 725 de grame aur fin, iar împreună cu fragmentele recuperate (numite de localnici „năsturei“, sau „bănuţi“), o greutate totală de 770 grame, fiind datat în jurul anilor 400 î.Hr., și declarat ca aparţinător, după toate probabilităţile, tezaurului unui şef de trib sau chiar al unei uniuni de triburi. Scoaterea sa la lumină s-a datorat fie aratului și extragerii cu fierul plugului a acestuia din pământ, fie unei ploi abundente ce a pornit șiroaie și a spălat pământul, conducând astfel la descoperirea artefactului antic. Cercetările de specialitate efectuate în acel loc după aceea au arătat că obiectul nu fusese asociat cu altele, neconstituind parte dintr-un tezaur, ci a fost găsit izolat în perimetrul unei aşezări geto-dace.
Coiful de aur a fost adus la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti şi păstrat acolo până în 1970, când a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, fiind unul dintre cele mai frumoase si mai atractive exponate ale Tezaurului existent aici, în prezent. Forma coifului cu reliefuri în care apar scenele de sacrificiu animalier şi animale fantastice au fost considerate de istorici ca elemente specifice artei vechi orientale, iraniano-achemenido-persane, absorbite în arta geto-dacă, posibil prin filiera sud-tracică sau helenistică, sau – de ce nu – fiind chiar moştenite prin neam de la Vechea Biserică Valaho-Egipteană a Geților de Aur primordiali. Să nu uităm că Decebal, în faţa ameninţărilor romane, cere ajutor lui Pacorus al II-lea (78-110 e.n.), regele Parţilor, cu care se afla în bune relații de alianță. În timp ce Traian era ocupat cu războiul cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă chiar au atacat posesiunile romane din orient, dovedindu-se buni aliaţi ai dacilor și provocându-i pe romani spre a-ți apăra acest front oriental. Revenind la reprezentările fantastice aflate pe coif, trebuie să spunem că arta redimensionează prin limbajul său specific dimensiunea morală a vieţii. Asta pentru că „Arta este cea menită să susţină „comuniunea“ – spune Constantin Noica – întrucât focalizează esenţe, adevăr, penetrând dincolo de lucruri, întâmplări, suprafeţe. Adică află şi restabileşte profunzimile autenticului omenesc.” Dacă vom spune că reprezentările aflate pe acest coif sunt groteşti, va trebui să menţionăm că grotescul, ca titulatură, îşi are originea în „grotă“, cu înţeles de „peşteră“, loc al întunericului şi tainei, dar şi matrice, cavitate, uter, loc întunecos şi umed al primului cămin al fiinţei umane. Grotescul este o categorie a esteticii care reflectă realitatea în forme fantastice, bizare, caricaturale, uneori monstruoase, voit disproporţionate. Fantasticul definit prin imaginaţie, cea care nu există în realitate, care este plăsmuit de imaginaţia umană, este depăşit de acest grotesc ce doreşte a atinge valenţe supraumane, infinite.
Lucrat din foaie relativ groasă de aur, prin batere pe un calapod de lemn, coiful de la Poiana Coţofeneşti se păstrează aproape întreg, lipsindu-i doar vârful calotei. În această stare de conservare, el este înalt de 25 cm şi are o greutate de 770 gr. Coiful de paradă și ritual a fost lucrat din două bucăţi de tablă de aur, produse prin batere la rece, dintr-un lingou de aur natural, nerafinat, cu compoziţia: Au = 760‰, Ag = 225‰ şi Cu = 10‰. Tabla de aur utilizată pentru producerea coifului de paradă de la Coţofăneşti are grosimi variabile. Acestea merg de la 2,82 mm, în partea de la bază, până la numai 0,76 mm, în zona superioară calotei păstrate. Corpul principal al coifului de paradă de la Coţofăneşti are înălţimea totală de 24,32 cm, având diametrul interior, în zona mediană (în zona ochilor), de 18,42 cm, de 17,6 cm (în dreptul urechilor) şi de numai 13,5 cm, în zona rupturii calotei (formă Mithraică).
Coiful se înfăţişează cu o parte inferioară cilindrică din care au fost decupate deschiderea de formă dreptunghiulară pentru faţă şi lăcaşurile pentru urechi, cu contururi asemănătoare literei „U” răsturnată, dar şi cu o parte superioară în forma unei calote relativ înalte, ogivale. Atât obrăzarele, cât şi apărătoarea pentru ceafă erau fixe, imobile, coiful oferind o bună acoperire a capului. Ţinând însă seama că aurul, chiar modelat în foaie groasă, are duritate redusă, se poate aprecia mai mult ca sigur că acest coif a constituit o somptuoasă piesa de ceremonial și paradă, destinată a sublinia, pentru purtător, poziţia sa preeminentă într-o ierarhie socială şi militară mai complex structurată. Decorul bogat acoperă întreaga suprafaţă exterioară a coifului: zecile de rozete conice dispuse pe calotă către frunte, tâmple şi ceafă (Stele? Florile vieții? Muntele cosmic? Piramida?; desfășurarea lor se face pe șapte linii – șiruri de ascendență, legătură cu cele șapte trepte inițiatice; cele șapte trepte de la Biserica Omului de la Adam Clisi, cele șapte trepte din mormântul lui Dromochete de la Sveștari (Bulgaria); cele 7 vămi cerești) – unde aria lor decorativă este delimitată printr-un lanţ de spirale fugătoare (spirala dublă, cea care eliberează, dar și limitează, existentă încă din timpul civilizației Cucuteni – Geții de Aur; semn al reîntoarcerii periodice la izvoare; distrugerea civilizației umane de către cataclisme); cele două scene de sacrificiu, identice, de pe obrăzare (scenă Mithraică?; sacrificiul Berbecului, anterior sacrificiului Mielului Pascal?) cu un războinic sau un preot purtând pe cap tiară, înjunghiind un berbec. La români berbecul este considerat sacru. Era reprezentat de multe ori ca având patru coarne, în vârf cu pietre prețioase, care noaptea luminează întreaga lume, pentru ca ciobanul să-și poată vedea oile. Funcția de berbec este de a conduce turma și de a o feri de mare și de delfin (Marele Potop Planetar). E simbolul bogăției și prosperității turmei. Se pare că în România a existat încă din neolitic un cult al berbecului. La daci un berbec era folosit ca simbol al jertfei aduse zeilor familiei și strămoșilor. Mai târziu, a fost jertfit în timpul epidemiilor de ciumă și holeră. La înmormântări se dăruiește unui om sărac un berbec ca dar funerar. Pielea de berbec este utilizată în ritualul inițierii sau este folosită la pregătirea unor instrumente – tobe, zuruitori ce vor fi folosite în diverse ritualuri. Pentru mult timp, berbecul a fost considerat un simbol al determinării, acțiunii, inițiativei. Dacă ne gândim bine, întâlnim semnul „berbec” și în zodiac. El este chiar primul semn al zodiacului, fiind astfel un simbol al autorității. Ca prim semn al zodiacului, este de asemenea și un simbol al impetuozității, reînoirii, virilității. Animale fantastice (sfincși umanoizi aflați în „echipe” de câte doi, despărțiți de un element solar (Soarele; Floare a Vieții; Stea), apar pe partea din spate a coifului (într-un fel, invizibilă pentru purtător), ca taină a celor ce pot influența mișcarea astrelor pe boltă (în religia egipteană avem „echipa” de babuini – „maimuțele soarelui”, ce pot provoca aceleași neașteptate cataclisme; în civilizațiile amerindiene „echipa de fotbal” avea același symbol și semnificație). Pe un alt registru inferior apar și o serie de mamifere răpitoare reprezentate pe apărătoarea pentru ceafă, cu câte un membru de ierbivor în gură (sfâșierea și dezmembrarea a tot ceea ce există – Apocalipsa; aceleași răpitoare cu câte un membru de ierbivor în gură le vom întâlni pe fundul paharelor dublutronconice de tip „Agighiol” (Cupele Marii Uitări). În fine, apar puternic reliefaţi ochii apotropaici de pe apărătoarea pentru frunte, şi ea mărginită jos de un şir de triunghiuri haşurate (piramide, Munte la Cerului – Meru). În partea frontală, între ochi, avem și o mică friză a penelor de vultur, semn specific tuturor coifurilor Frăției Getice, toți acești principi geți numindu-se și Fii Mamei Gaya Vultureanca (Vulturi sau Șoimi; de aici având și numele de Gaeții – Geții).
Coiful de la Poiana Coţofeneşti aparţine patrimoniului civilizaţiei geto-dace. Este o certitudine, susţinută nu numai de descoperirea efectuată în perimetrul unei aşezări a strămoşilor noştri (în timpul statului dac, pe teritoriul actual al județului Prahova, existau numeroase așezări și cetăți, precum Ramidava – Drajna de Sus, Tiasum – Tinosu, Slănic, Coada Izvorului, Malu Roșu ș.a.), dar şi de tipul de obiect, specific numai teritoriului României, numai ariei populate de geto-daci; motivele decorative de îndelungată şi înrădăcinată tradiţie traco-getă, carpato-dunăreană, în fine, similitudinile acestui coif cu celelalte exemplare, tot geto-dace, declarate ca aparținătoare Frăției Getice, de la Agighiol, Peretu, Porţile de Fier şi Cucuteni-Băiceni.
Datate în perioada secolelor IV-V î. Hr. coifurile princiare „cu ochi” geto-dace descoperite pe teritoriul țării noastre sunt semn clar de regalitate sub arcul carpatic. Cinci coifuri de aur și argint stau mărturie unei frății sau unei dinastii regale neștiute până acum și conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur și argint au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, dar toate datează din aceeaşi epocă şi au asemănări uluitoare. Luate în ordine alfabetică, avem Coiful de la Agighiol (Tulcea), Coiful de la Coțofenești (Prahova), Coiful de la Cucuteni-Băiceni (Iași), Coiful de la Peretu (Teleorman) și Coiful de la Porțile de Fier (Mehedinți). Dacă privim o hartă a României, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un arc de cerc între Munții Carpaţi şi fluviul Dunărea, începând din capătul nord-estic, de la Iaşi, apoi trece prin Tulcea, prin Prahova, urmat de Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a fluviului Dunărea în țara noastră, la Cazane. „Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor tracice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă”, explică marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ. „Eu cred că civilizaţia traco-getică din zona dunăreană existentă aici în urmă cu 3.000 de ani era nebănuit de dezvoltată. Atinsese o amplitudine deosebită de ritual specific, religios şi războinic, era stratificată chiar instituţional, sunt dovezi uimitoare că aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate încă, şi puteau fără discuţie să fabrice propriile obiecte de podoabă necesare acestor ritualuri”.„E clar că nu erau coifuri de luptă, ci de paradă. Nu faci un coif din aur sau din argint ca să te apere, materialul e prea moale, deci aveau o altă semnificaţie decât stricta referire la isprăvile de luptă. Iar războinicii îngropaţi aveau ranguri înalte, erau nobili, poate chiar regi, căci au fost îngropaţi cu onoruri, ca niște eroii.” avea să ne spună Emil Moscalu, cel ce a decopertat mormântul conducătorului geto – dac de la Agighiol.
Având o valoare artistică ce nu poate fi negată, tezaurele geto – dace aparțin unui stil de artă aristocratică și mistică ce a înflorit în spațiul țării nostre în secolele VI-IV Î.Hr. După cum știm din mai multe surse literare antice, populațiile trace se împărțeau în trei ramuri principale: dacii propriu-ziși, care trăiau în interiorul arcului carpatic și la vest și nord de acesta, până în sudul Poloniei, Slovacia și Ungaria de astăzi, geții ce locuiau estul și sudul Carpaților, dar și peste Dunăre până în Munții Balcani, și moesii, care ocupau teritoriile aparținând astăzi Bulgariei și Serbiei. Toți făceau parte însă din marea familie a strămoșilor lor comuni, Geții de Aur primordiali ce au populat întreaga Europă la un moment dat.
Lasă un răspuns