Despre apelul la rațiune sau, în final, „qui… protest?”… (3)

12. Greşelile Guvernului

(1) Intențiile machiavelice ale Președintelui, (2) pozițiile neconstituționale ale unor instituții sau (3) modul în care Socialul a ales să se manifeste, nu scutesc Guvernul de propria lui vină. Nici incompetenţa, nici lipsa informării şi nici inocenţa – deşi nu ne aflam în vreuna dintre aceste situaţii – nu pot fi circumstanțe atenuante pentru Politic, (cum sunt în cazul Socialului). Puterea atrage după sine o mare responsabilitate (responsabilitate ce se extinde şi în cazul a hazardului), iar Socialul este chemat să tragă la răspundere Politicul nu numai pentru greşeli, ci şi pentru slăbiciuni şi pentru indecizii.

  • Graba Guvernului

Asupra acestui aspect consensul este total, nu numai în stradă şi în tabăra Preşedintelui, ci şi în rândul P.S.D.-ului. Executivul a căzut pradă propriului exces de zel. Există explicaţii atât pentru graba Guvernului de a legifera – (1) ordonanţa 13 repara o parte a C.P. afectată de decizii (de neconstituţionalitate) ale C.C.R.-ului, cât şi pentru ziua şi ora alease pentru adoptarea ordonanţei – (2.1) întârzierea avizelor necesare pentru legea bugetului şi (2.2) încheierea vacanţei parlamentare , dar aceste explicaţii nu sunt de natură să înlăture bănuiala că în spatele legiferării s-au ascuns interese obscure, ilegitime. Proiectul legii graţierii fusese deja trimis în Parlament; proiectului de modificare a C.P. în Parlament putea să urmeze aceeaşi cale. Nu este sigur că această varianta ar fi liniştit complet spiritele, dar cel puţin ar fi înlăturat criticile legate de (1) grabă, (2) de ora adoptării ordonanţei (în stradă s-a strigat „Noaptea, că hoţii!”) şi de (3) arogarea nejustificată a puterii de legiferare. Vinovaţii pentru greşeală tactică de a ignora semnele viitorului incendiu social şi politic (şi – mai mult – de a arunca lemne în foc prin grabă) se află exclusiv în tabăra partidului social-democrat.

  • Imposibilitatea de explica Ordonanța 13

Explicarea Ordonanţei 13 (sub toate aspectele ei) ţinea exclusiv de responsabilitatea Guvernului, iar acesta, avertizat fiind de sensibilitatea (şi sensibilizarea) opiniei publice, ar fi trebuit să aibă o strategie de comunicare mai bună. „Eşec” este însă un cuvânt prea blând pentru a descrie rezultatul încercărilor făcute de Guvern în acesta direcţie; mai curând putem opta pentru cuvântul „dezastru”. Din cele două conferinţe de presă organizate de Florin Iordache (ministrul Justiţiei), nu s-a reţinut decât (1) sintagma „Altă întrebare!” cu care acesta a evitat tirul ameţitor al ziariştilor (în seară de 31 ianuarie) şi (2) gestul deplasat al unor parlamentari U.S.R. de a sabota discursul Ministrului (cu mici pancarte pe care au scris „Ruşine”) (pe 1 februarie). Indiscutabil era deja târziu şi prea devreme pentru argumente şi nimeni nu mai era dispus să asculte; totuşi prestaţia ministrului – pe care presă a descris-o că fiind la intersecţia aroganţei, a agresivităţii şi a fricii – nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor.

Nici conferită de presă ţinută de Prim-Ministru, secondat de Şeful Camerei Deputaţilor Liviu Dragnea (sau invers) nu a fost mai inspirată, ba chiar a avut darul să enerveze Stradă şi mai mult. (Notă: E adevărat că ţintă nu a fost strada, ci Socialul, dar nici Grindeanu şi nici Dragnea nu trebuiau să uite că în acele zile se confruntau cu evenimente extraordinare şi cu inamici politici). Sub auspiciile unei mişcări anti-Executiv şi anti-Legislativ, (1) trecerea în revista a realizărilor Guvernului (pentru mai bine de o oră) şi (2) evitarea subiectului fierbinte al „elefantului din încăpere” (atins doar în treacăt, în viteză şi într-o notă uşor iritată) a transmis ideea – amplificată şi de presă – că se încearca o politică a struţului sau a niznaiului.

(Notă: Pe de altă parte nici ordonanţa 14 nu a fost explicată acelei părţi a Socialului care a ales să susţină Guvernul în tot ceea ce întreprinde şi care s-a simţit ca un jucător în ofside.)

  • Lipsa de reacție la discursul Președintelui

Pe parcursul întregului scandal generat de ordonanţe, Guvernul nu a făcut altceva decât să plece capul şi să joace defensiv. Mai grav este faptul că a făcut concesii nu doar străzii (şi orice concesie a fost interpretată că o recunoaştere a vinei), ci şi adversarilor politici. Adversitatea evidentă a Preşedintelui a fost primită cu stoicism (dacă nu cu o plăcere masochistă), uneori spre exasperarea susţinătorilor (care au luat la un moment dat iniţiativa în propriile mâini – vezi protestele din faţă palatului Cotroceni). Această strategia politică nu a adus nici un beneficiu (P.S.D.-ului), doar dacă nu considerăm statu-quo-ul actual – (1) C.P. nemodificat conform cerinţelor CCR, (2) capital de încredere scăzut, (3) un Preşedinte ce jubilează, (4) un Social încă în stradă la pândă – o victorie.

Totuşi, pentru imaginea PSD-ului (în special şi a Politicului în general) cel mai dureros moment a fost discursul prezidenţial din dată de 7 februarie. După ce ordonanţa a fost abrogată – semn al unei încercări de a ieşi din impasul politic şi social –, Johannis şi-a anunţat intenţia de a veni în plenul Parlamentului. Dat fiind momentul ales, nimeni nu se aştepta la întoarcerea preşedintelui în matcă stabilită de Constituţie sau măcar la o întindere de mână; totuşi Johannis a reuşit să surprindă pe toată lumea mergând mult prea departe. Având în spatele său (sau în faţa sa) Strads, o parte a presei (care l-a aplaudat zgomotos) şi alte instituţii (vezi cap 11) Preşedintele a ales să vorbească – din nou – despre „penali” şi despre „corupţi”, exersându-şi sarcasmul fără şarm şi zâmbetul fără haz. De data această însă s-a adresat direct „penalilor” şi „corupţilor” şi i-a arăt cu degetul. Membrii Parlamentul – din coaliţia PSD-ALDE – (şi Preşedinţii Camerelor)  au fost victimele unui mic cezar venit să îşi serbeze triumful în mijlocul Senatului (şi a Camerei Deputaţilor); iar singura reacţie pe care aceştia au avut-o a fost părăsirea sălii în ecoul ironiei prezidențiale: „Aţi obosit? Ghinion!”. Socialul românesc are prostul obiceiul de a uita şi/sau de a ierta umilințele (şi pe ce cel ce l-a umilit), dar cu siguranţă nu-i va uita şi nu-i va ierta pe cei ce au fost umiliţi în faţă lui şi în locul lui.

(Notă: Abia cu întârziere – pe data de 08.03.2017 – Parlamentul a ripostat prin adoptarea unei declaraţii prin care (1) salută clarificările pe care Curtea Constituţională a României le-a adus în deciziile sale şi (2) amendează „abuzul de drept al Preşedintelui României, care a recurs la sesizarea fără temei a Curţii doar în scopul blocării unui proces politic democratic.” (vezi Cap 16.10))

  • Lipsa de atitudine în cazul anchetei DNA (în care au fost audiați în calitate de martori membrii ai cabinetului Grindeanu)

Un alt episod umilitor este şi episodul anchetei declanşate de DNA în legătură cu Ordonanţă 13 şi cu împrejurările în care ea a fost adoptată. Este cel puţin periculos servilismul afişat de membrii Guvernului în faţa unui demers evident  imoral din punct de vedere democratic. O vreme a existat ameninţarea că urmărirea penală in rem să se transforme în urmărire penală in personam şi poate ea s-ar fi materializat dacă şeful Senatului nu ar fi sesizat în cele din urmă, într-un acces de demnitate, CCR-ul. Dincolo de aspecte ce ţin de neconstituţionalitatea şi de viciile de procedură ale anchetei DNA – tranşate în cele din urmă de CCR (vezi Cap 11.4) – rămân emblematice imaginile (transmise de presă)  cu miniştrii chemaţi la sediul DNA să depună mărturie în calitate de martori. În Social ele au lăsat mai multe urme decât decizia CCR (despre care prea puţini au auzit, iar cei care au auzit au contest-o). Impresia generală – iar Socialul operează cu impresii – a fost că puterea arogată de Justiţie (mai exact de DNA) a fost una legitimă pentru că ea a intervenit de partea Străzii şi împotriva infamei ordonanţe 13; şi mai mult – această putere este una normală în general şi poate rezolva toate problemele României dacă nu este împiedicată. Încă un pas – ultimul?! – făcut spre o Republica Justiţiară şi un alt punct pierdut de Guvern (şi de Parlament). (Vezi Cap 16.11)

  • Demisia lui Florin Iordache (Ministrul Justiției)

Tot la capitolul greșeli se înscrie şi demisia Ministrului Justiției. Este posibil ca demisia sa fi fost un act unilateral, după cum este posibil ca Florin Iordache sa fi fost sacrificat de partid. Să nu uităm că însuși Președintele îi ceruse demisia în timpul discursului ținut in Parlament, (ca pe un act necesar – dar nu suficient – de penitență al Parlamentului și Guvernului). Oricum demisia lui Florin Iordache a fost interpretată drept un semn de slăbiciune și o recunoaștere spăsită a vinei, influențând negativ atât Piața cât și acea parte a Socialului care a susținut Guvernul.

13. O (încercare de) analiza a propunerii de modificare a articolul 297 alin 1 din C.P. (din Ordonanța 13)

A intra într-o analiză de fond şi de formă a articolului din CP ce vizează abuzul în serviciu (şi a propunerii de modificare a acestuia) este o aventură pentru orice profan. Cum însă tocmai articolul 297 a fost scânteia unei incendieri neroniene a socialului şi politicului, efortul înţelegerii evenimentelor este zadarnic fără efortul – onest – al înţelegerii articolului 297. Cheia de boltă a întregului eseu o constituie valoarea de dreptate pe care acest articol o conţine, precum şi constituţionalitatea sa, dincolo de orice interpretare şi de orice acţiune a vreunei părţi implicate.

(Notă: Pentru cazul în care o interpretare este necesară, vom credita totuşi opiniile exprimate de CCR).

  • Textul O.U.G. 13

Ofer spre comparație textul articolului 297 alin. 1 în forma actuala a C.P. şi în forma propusă prin fosta Ordonanță 13:

Cod Penal în vigoare: “„„CAPITOLUL II / Infracţiuni de serviciu / Art. 297/ Abuzul în serviciu: (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”.

Ordonanța 13/2017: „Abuzul in serviciu / Art. 297: (1) Fapta funcționarului public care, in exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu știință, îndeplinește un act prin încălcarea unor dispoziții exprese dintr-o lege, o ordonanță sau o ordonanță de urgenţă a Guvernului sau nu îndeplinește un act prevăzut de dispozițiile exprese dintr-o lege, o ordonanță sau o ordonanță de urgenţă a Guvernului şi prin aceasta cauzează o pagubă materială mai mare de 200.000 lei ori o vătămare grava, certa şi efectiva a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, astfel cum sunt prevăzute şi garantate de legile in vigoare, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda”.

  • Decizia CCR 405/2016

Trebuie punctat încă de la început faptul că articolul 297 din C.P. a făcut şi în trecut subiectul unei controversate decizii C.C.R. (15.06.2016).(Aproape) toate răspunsurile la criticile de fond aduse ordonanței sunt conținute în aceasta decizie.

(Notă: De altfel chiar nota de fundamentare a ordonatei 13 pornește de la respectiva decizie C.C.R.. (vezi Cap 16) şi de la necesitatea de a pune în acord C.P. cu decizia C.C.R.-ului)

Despre necesitatea punerii în acord a abuzului în serviciu cu decizia C.C.R. nr. 405/15 iunie 2016 a scris Preşedinta UNJR Dana Gîrbovan:

Un stat de drept presupune, prin definiție, respectul față de lege. Iar legea fundamentală, Constituția adică, spune că deciziile CCR sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că legile neconstituționale – chiar parțial – trebuie puse în acord cu Constituţia, exact prin prisma considerentelor reținute de Curtea Constituțională.

Prin Decizia 405 /15 iunie 2016, CCR a motivat cum trebuie definită infracțiunea de abuz în serviciu pentru a fi în acord cu Constituția.

În decizia CCR se identifică trei puncte distincte ce trebuie avute în vedere de legiuitor în redefinirea acestei infracțiuni:

– încălcarea unei dispoziții exprese din lege,

– necesitatea stabilirii unei vătămări grave produse prin infracțiune și

– definirea noțiunii de act, atunci când vorbim de act al puterii judecătorești sau legislative.” (Vezi Cap. 16)

  • Legalizarea corupției şi a hoţiei (sub un anumit prag)

Simpla lecturare a textelor de mai sus (combinată cu o minimă cunoaştere a C.P.) înlătură interpretările aberante (dar foarte frecvent întâlnite în mijlocului Străzii): „Se legalizează hoţia sub 200000 RON” sau „Se legalizează corupţia sub 200000 RON”. Atât hoţia (furtul) cât şi corupţia sunt fapte diferite de abuzul în serviciu şi sunt abordate în alte capitole/articole ale CP (neatinse de ordonanţă 13). Iar abuzul în serviciu care aduce făptuitorului orice fel de beneficiu este asociat faptelor de corupţie (conform articolului 13 din legea 78/2000) şi tratat/judecat că atare. Punct.

  • Recuperarea prejudiciului

Şi la întrebarea – legitimă de altfel: „Ce se întâmplă cu prejudiciile de sub 200000 de RON şi cu fapta de abuz în serviciu cu prejudiciu de sub 200000?” se poate răspunde uşor. În primul rând o faptă (în condiţiile specifice descrise în textul propus de Ordonanța 13) care nu produce pagube de 200000 nu există ca fapta penală; prejudiciul pe de altă parte rămâne cât se poate de real şi el poate fi recuperat prin căi de ordin civil, administrativ, etc… (Notă: Iată de spune CCR-ul în această privinţă: „Curtea constată că legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.” (vezi Cap 13.2.))

Singurele critici valide pe fond sunt cele care ţin de: (13.5.) prezenţa pragului de 200000 de RON, (13.6.) reducerea nivelului de pedeapsă pentru Abuzul în Serviciu şi (13.7.) îngustarea  spectrului în care fapta este încadrată ca Abuz în Serviciu.

  • Pragul

Argumente în favoarea introducerii pragului (pentru definirea abuzului în serviciu ca faptă penală) și explicații cu privire la nivelul pragului propus de 200000 RON.

  • Decizia CCR

În decizia CCR 405 din 2016 (15.06.2016) se face referire la o poziţie adoptată de Comisia de la Veneţia cu privire la abuzul în serviciu. Astfel, „Comisia de la Veneţia consideră că prevederile penale naţionale cu privire la abuzul în serviciu, abuz de putere şi expresii similare trebuie interpretate în sens restrâns şi aplicate cu un nivel înalt”.

Şi alte citate din decizie sunt relevante şi conduc la ideea obligativităţii introducerii pragului (vezi şi Cap Surse pentru mai multe explicaţii):

Mai mult, nivelul sancţiunilor trebuie să fie proporţional cu infracţiunea comisă şi să nu fie influenţat de considerente şi dezacorduri politice.”

Anchetele şi sancţiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetăţenilor şi au un efect stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultima instanţa. Prin urmare, legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancţiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii şi dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.”

Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu”.

Legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancţiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii şi dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.”

  • Excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului

Însăşi excepţia de neconstituţionalitate ridicată de A.P. conţine argumente în favoarea unui prag în definirea penală a abuzului în serviciu din articolului 297 (în formularea din OUG 13/2017).

În aplicarea acestui principiul al proporţionalităţii se poate institui chiar şi un plafon, însă în mod gradual în funcţie de gravitatea faptei de abuz în serviciu, nu doar pentru a limita abuzul de putere, dar şi pentru a evita încălcarea drepturilor şi libertăţilor funcţionarilor publici”.

În privinţa exigenţelor materiale de care este ţinut legiuitorul în materie penală, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul are competenţă de a dezincrimina infracţiuni atunci când nu se mai justifică necesitatea folosirii mijloacelor penale, însă este evident că marja de apreciere a acestuia nu este una absolută”.

  • Nivelul pragului

În C.P. din 2009 pentru definiţia noţiunii de „consecinţe deosebit de grave” era stabilită suma de 200.000 RON, exact ca în art. 297 propus de Ordonanţa 13. Prin nu-ştiu-ce modificare pragul pentru „consecinţe deosebit de grave” a ajuns în codul actual (http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-183) la 2.000.000 RON. Dacă în OUG s-ar fi trecut sintagma „consecinţe deosebit de grave” nimeni nu ar fi zis nimic (cu excepţia cazului in care cineva nu ar fi aprins nişte fitile), iar pragul ar fi fost mult mai mare. Dincolo de aceste considerente trebuie însă acceptat faptul că legiuitorul (Guvernul sau Parlamentul) este cel în măsură să stabilească valoarea pragului în funcţie de politica penală pe care şi-o asumă. (Notă: Ca o părere personală, păstrarea definiţiei vechi a „consecinţelor deosebit de grave” prin specificarea clară a pragului în Ordonanţă, mi se pare un semn de onestitate).

  • Alte praguri valorice in alte legi

Praguri valorice sunt stabilite în şi alte legi. (1) În Codul Vamal – art. 270 din Legea 86/2006 se prevede că fapta de contrabandă prin scoaterea sau introducerea în ţară de bunuri sustrase controlului vamal nu constituţie infracţiunea de contrabandă dacă valoarea bunurilor nu depăşeşte 40.000 lei. De asemenea, (2) până în 2015 a existat un prag de 50.000 lei până la care evaziunea fiscală nu constituia infracţiune, ci contravenţie. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*