Lucia Barbu, un om frumos la suflet și la chip, a plecat în lumea celor drepți, dar locuiește, încă, în amintirea și în inimile noastre, pentru tot ceea ce a făcut în sprijinul nostru, al apropiaților ei. Fire blândă și pozitiva, prietenă devotată și gazdă mereu primitoare, Lucia Barbu și-a făcut mulți prieteni pe care îi iubea și pe care căuta să-i înalțe, dându-le aripi de zbor. Mulți dintre cei care au ales calea scrisului pentru a-și exprima gândurile și sentimentele, datorează Luciei curajul de a posta o poezie pe facebook, locul de întâlnire a sufletelor sensibile care au ales să facă Terapie prin Poezie. Ziua când a plecat dintre noi a fost una dintre cele mai triste. Dispăruse omul care ne aduna la un „givan”, omul care picta în cuvinte, sau care, cu măiestrie, ne înveselea scriind versuri pline de umor. Dispăruse omul care întindea o mână de ajutor când aveai mai mare nevoie, omul care ne dădea curajul să mergem mai departe, omul care nu cerea nimic în schimb, dar îți dăruia cu generozitate clipe de neuitat.
S-au împlinit patruzeci de zile de când Lucia Barbu scrie versuri în cer, și nu a trecut nici măcar o zi fără să nu mă gândesc la ea cu o lacrimă în ochi. Îngerii să te ocrotească, Lu! Te-am prețuit și te-am iubit, chiar dacă nu am putut fi lângă tine atât cât ne-am fi dorit.
Noapte pustie – replică la poezia „Nocturnă” de Lucia Barbu
Val Răzeşu
Auzi, caii nechează, tu de ce ai plecat? nechează sălbatic, cu coamele-n vânt şi urcă-n târziu, într-un vis nevisat, ca din lacrimi să urci în poemul ce sunt.
Îți prind luna în păr şi cu stele îți scriu, în vara uitată adorm pui de graur, oglindă e cerul şi soarele viu în doruri culcate pe gânduri de aur.
Tot caii, frumoşii, înstelații tăi cai aleargă pe țărmul rămas fără glas, eu nu i-am spus mării, te strigă ,, Mai stai!”, iar tu, nu credeai să îi spui ,, Bun rămas!”…
În lumea în care trăieşti, Poezie, tu, Lu, să rămâi versul ce te ştiam, Pegas-ul nechează din ceruri şi ştie să-mi bată a Cântec cu aripa-n geam.
Din noaptea haină, numită vecie, tu scrie-mi scrisori că e bine în rai, pe marea tristeții, atât de pustie, nechează în valuri de lacrimă, cai..
Acrostih LUCIA BARBU
Petre Chelu
Lucind prin întuneric ca un far, Un giuvaer cu licăr fermecat, Candelabru la fereastră de altar , Iradiind căldură de suflet minunat, Ai fost tu, cu cugete deștepte,
Blândă făptură-n crudul univers, Ai năzuit ca lumea să se-ndrepte, Reper ai fost ca filozofu-n mers, Bulb de talent suit pe-nalte trepte, Uluitor a fost și Biblicul tău vers.
A mai căzut o stea
Eugenia Mihu
A mai căzut o stea. Încerc s-o prind în mână S-o pun la pieptul meu, să nu cadă-n țărână. Un suflet călător din lumea asta mare S-a înălțat spre cer, pe față cu-o mirare.
Așa e soarta asta, un suflet se ridică Și, simultan, din ceruri steluța sa îi pică. E dragul ce ți-e drag iar moartea-i pentru tine A însemnat durere, și lacrimi, și suspine.
Ori poate că-i soldatul ce moare în tăcere Pe câmpul său de luptă și-i fără mângâiere, Sau e necunoscutul, ce către moarte-și duce Calvarul neputinței, la cap fără o cruce.
Sau nu, poate-i bogatul cel răvășit de boală Și-averile prea multe din somnul lung nu-l scoală, Ori e un om de rând, sunt eu sau, cine știe, Poate ești tu și pleci, închis în poezie…
S-a dus și Lu a noastră în zările divine Și a lăsat în urma-i durere și suspine, O să-mpletească versuri din razele de soare Și sper s-o regăsim în fiecare floare.
Plecat-a Valentina și-și picură din stele Bobițe, perle rare, pe gândurile mele. Plecat-au și alți îngeri cu aripe de ceară Ce s-au topit și-au curs, dar care n-au să piară
Din gândul Colectiv, din viața cea lumească Chiar de-au plecat de-aicea cu grabă nefirească. Plecat-au și părinții și ne-au lăsat mai goi Dar știm că ei sunt stele, și-s îngeri pentru noi.
A mai căzut o stea. Încerc s-o prind în mână S-o pun la pieptul meu, să nu cadă-n țărână, Să strâng la pieptul meu tot cerul , și cu versul Să-adun de prin țărână, aș vrea, tot Universul…
Doamen, ai milă! Dora Pascu
Pocnește iarăși ziua de toamnă dată-n pârg, Pocnește inima și nu-i chip s-o mai strâng, E toamnă în jurul tău, iar ți-s tâmplele-ți reci, Cu ochii închiși, a jale, în cale ne petreci.
Ne lași și toamna ta s-o ducem pe alei, Nu vezi ce singuratici ni-s pașii și ce grei ? Tu chiar nu vezi cum toamna se poticnește-n mers Și îți tot strigă: mai zi-ne o strofă, numai un vers ?
Căci de la tine știm: ziua în care nu mai scrii E-o zi pierdută, măcar o rimă-n poezii, Însă iubita și obosita-ți Inimă-Floare Se odihnește tăcută, nimic nu o mai doare.
Îți luăm noi toamna, apoi și iarna, numai să vii Să ne reciți, ca și altădată, din poezii. Să ne privești cu duioșie blândă-n obraz De toate cele, mai ales rele, să facem haz.
Doamne ai milă de draga noastră poetă Lu, Care spre tine, întru credință, se-ndreaptă acu…
Acrostih LUCIA BARBU
Dumitru Bădiță
La un țărm de gând, deodată ochiul meu, iată, coboară Unde, așteptând, tu poate, pescăruși-i vezi cum zboară Ce sunt ei, fraze nescrise sau, din gânduri,doar idei? Iată, vin născuți din vise…Tot plutim pe țărm cu ei. Apoi noi cu valul marii și cu pescărușii-n gând
Bucuroși, în pragul serii, fraze s-așezăm în rând Aplecați asupra foii, emulați de-azurul serii Răspândim pe ea eroii ce se nasc din gândul mării Briza calmă, zică: poți, că în gând totul se poate UNUL noi să fim în toți precum UNA e în toate!
Dulcei Lu
Maria Udrea
Plouă cu durere pe pământ, Lacrimi curg din bolta înstelată Către cer privesc acum şi plâng Şi cu mine plânge lumea toată!
S-a aprins o stea în univers Când o inimă-a-ncetat să bată. Ne-a lăsat în suflete doar vers Şi iubirea-i pură, neîntinată!
Îmi ridic privirea către cer, O privesc plângând, durere-i mare! Ea ne-mbracă sufletu-n mister, Dulce, ca o binecuvântare.
Poarta către îngeri s-a deschis Să primească azi un suflet care, Ne-a iubit pe toţi şi-a lăsat scris, Câte-un vers cu drag la fiecare . Te purtăm în suflete de-acum Tu, păstrează-ne un loc în ceruri Vom ajunge; nu ştiu când şi cum Până-atunci, te vom simţi în doruri!
Crăciunul stins Cristina Pârvu
Crăciunul se-apropie grăbit, Sufletu-mi e deja-nghetat. Și părul parcă mi-a albit, De când, tu, mamă, ai plecat.
Nu-i zi să nu-ti vorbesc, măicuță, Să-ti spun ce simt sau ce gândesc. Încă mai sunt a ta fetiță, Chiar de-n veci, nu te mai zăresc.
Te simt cu mine pretutindeni, Ghidandu-mi pașii cu răbdare. C-o zână din povești tu semeni, Iubirea-ti nicicând nu dispare.
Lumina mea, te-ai stins deodată, Când sărbătorile-aprind totul. Pustie-s fără tine, mamă, Nimeni n-o să-ti ia în veci locul.
Cu toții-așteaptă iar Crăciunul, Pentru mine-i mai grea durerea. De-acum sărbătorești cu bunul, Asta Domnului i-a fost vrerea.
Azi doare
Vivi Moise
Azi doare ploaia-n picuri ca de sange In inima ce s-a oprit sa bata Iar ceru-mi nu inceteaz-a plange Caci tu iubita,Lu, esti azi plecata.
Esti stea-nhamata chiar la Carul Mare Esti o faclie, o lumin-adanca Si chiar in trista, rece , lumanare Esti si ramai privire calda, blanda.
Esti floare-n sufletu-mi ranit de veste Acum cand ploaia isi innoada stropii; Esti fila din etern, esti o poveste Si iti sarut cu ochii mei, iar ochii.
Adio, doamnă!
Adriana Papuc
Ne-am întâlnit din întâmplare Și parcă ne știam de-o viață, Eu, o femeie oarecare Tu, o poetă cu prestanță.
De sărbătoarea cărții, doamnă Îmi amintesc, ne-am cunoscut Într-o duminică de toamnă, În care nu m-am priceput
Să mă apropii de femeia Pe care-o admiram discret, Și poate, tocmai de aceea Că nu m-am priceput, regret.
Acum, când scrii în alte sfere Și veșnic vei trăi în toamnă, Îți spun din suflet, cu durere: E prea târziu, adio, doamnă!
Zbor lin
Plouă, ca-n orişicare toamnă, Dar astăzi, parcă mai cu jale, Picurii ei, au gust de mare, Săraţi ei se preling la vale Şi ochi-mi plâng!
E dureros să-ţi spun adio, Prea rece-mi pare acest cuvânt, Mai bine-ţi spun la revedeare Şi-o floare albă pe mormânt.
Cum n-aş veni să te conduc, Dar lung e drumul pân’ la tine….. O lumânare îţi aprind, Cu sufletul ucis în mine.
Cad în genuchi, mă rog pios, Să-ţi fie zborul lin spre Cer, Împreun mâinile a rugă, Lui Dumnezeu mă rog şi-i cer,
Să odihnească al tău suflet, Printre cei drepţi să-l pună, Iar îngerii să te primească Cu flori de măr în mână.
Sună cloapăt – bocet
Ileana Cornelia Neaga
Sună cloapătu a jale Lacrimi curg iară pă vale Soare-apune-n asfințîtu Sufletu mni năcăjîtu
Crengi ge fag îs aplecace Clopot… jalnic, iară bace Să duc poețî pa rîndu Lasă precenii plîngîndu Cu cameșîle cernice Șî inimile zdrobice Cu viers trist de-amărăciune Șî suflete de tăciune… Pleacă și „inima-floare” Lu a noaste, cu har mare…
Sună-un tulnic, sus la munce Mierla glăsuie pa punce: – Întăreșce-ți firea, Ană Ce roagă la Doamne, Doamne Să-ț” dea pucere să treci Durerea s-o stapîneșci Varsă lacrimă amară Să treci păstă încercare Plângi Ană pă copîrșău Să o ierce Dumnezău În pace s-o hoginească… Pleacă gin viața lumească.
C-așa-i lasat pa su” soare Un” să nașce, altu” moare C-așa-i lasat pa pamîntu Să ne ducem tăt pa rîndu… Parințî să ni-ngropămu Dorul greu să li-l purtămu Gemu” când s-o geșîratu Firu” viețî s-o gatatu.
Tu, lacrimă
Flori Gomboş
Tu, lacrimă pe frunză, ce picuri cu durere şi tremuri neştiută, în tainica natură, îmi răscoleşti gândul, învelit în frunze ruginii. O să te-ascund discret într-o vară senină, să fii rouă picurată pe sânii mei, şi nu lacrimă pe frunză ce picuri cu durere.
Pentru tine, Lu
Tatiana Dragota
Atingerea blândă a inimii tale, Lu, vitează, dar fără sorţi de izbândă, atât de mare şi atât de plăpândă, fără veste prin mijlocul nostru trecu…
Ne erau mâinile strâns unite a rugă, ne băteau inimile lângă inima ta şi-ntr-o clipă nefastă s-a oprit numai ea istovită, răpusă de-a Timpului fugă…
Numele tău, Lu, fiinţa ta străvezie, cuvântul tău drag, respirând Poezie, vocea ta caldă, surâsul tău magic, blând, nu le vom scoate din suflet nicicând… Drumul lin în Înalt, pintre stele, să-ţi fie!…
În vis
Vasile Coman
Într-o zi…n-am mai vrut ca să lupt… După ce ochii-au văzut Cum coboară-n mormânt Dragii noștri poeți… Dragii noștri părinți… Într-o lume uitată, fără îngeri și sfinți
Pentru ce să mai fiu când știu care-i locul?! Sunt un om…asta sunt și știu nenorocul, Nu vreau în durere și nici păcat neiertat De unde Doamne putere să plângă un bărbat?
Însă visul din noapte coboară în gând, Cu credință am crescut și cu jale te plâng,
Se făcea că pe-o apă- așa era-n vis… Pe o punte săracă un cer s-a deschis, La un capăt, prieteni, reali- alții nu La celălalt erai tu…prietenă LU… Era puntea aceea?! Nu știu…eram frânt… Dar vie sub pleoapă erai, nu în mormânt, Vroiai să treci râul spre viața eternă Dar coasa cea veche…nu taie lucernă Și-atunci m-ai strigat din loc de uitare Și peste apa aceea te-am dus în spinare. Erai amintire…sau oră de plâns… Sau ani am nebuni, ce-n jale i-am strâns. Erai ca un fulg și puteai să înfrunți Să treci peste mări…să treci peste munți…
Mai veniți pe la noi, dragii noștri poeți… Mai veniți pe la noi, dragii noștri părinți… De-acum totul e viu, fără pic de păcat Vă aștept iar sub pleoape… …unde-am plâns și-am visat.
Dragă Lu
Ion Forcoş (Neforcos)
Lacrimi multe de tristeâe, Și durere-n suflet strâng Pentru tine, Lucy, plâng Toți prietenii, poeții Caror le-ai ieșit din rând, Și te-ai dus din sfera vieții- -n lumea cea făr` de cuvânt!
Fie-âi zborul lin, ușor Până-n lumea cea cu îngeri, Zboară suflet călaăor Unde nu vor mai fi plângeri, Nici durere, și greu dor! Zboară, Lu, în cer cu stele Unde noi avem convingeri Că vei străluci ca ele!
Și îți vom găsi în noapte Razele iubirii care Îți vor aduce mai aproape Glasul scump al vocii tale, Ca atunici, când, cu dulci șoapte, Ne citeai cu încțntare, Dragă Lu, din a ta carte…
Și cuvintele mor…
Dania Badea
Și cuvintele mor câteodată, înecate în suvoaie de ploi, în a nopții catifea-ntunecată, în capela pustie, pereții sunt sloi;
doar o candelă clipeste abia pâlpâind, umbre desenează ușor, trupul rece veghează odaia, nu-l mai mișcă de-acum niciun dor
de înger prin ceruri, spirit purtat vede locuri ce-n viața-a iubit și esecuri, ispite i-au fost arătat ce departe-i pământul, zbor infinit…
Scrisoare pentru Lu…
Mariana Cruceru . Am încercat să scriu, dar n-am putut, Nu pot… şi nici nu cred că voi putea… Nu pot vorbi de tine “la trecut”, Când tu eşti vie în inima mea !… . Mă-ntrebi ce fac ? Să ştii că mi-e mai bine, Şi inima-mi, mă lasă-a respira, Aşa că mă îmbrac şi plec spre tine… M-aştepţi acolo, pe aleea ta ?… . Să-mi ţii un loc, ştii că se-ocupă banca. Vin babele din cartierul tău, La care nu le tace-o clipă fleanca, Tot “forfecând”, de bine, sau de rău… . Dar ce ne pasă ? Zică ce or vrea, Chiar timpul poate-n loc să se oprească, Noi ascultăm cum ne vorbeşte-o stea, Sfidând nimicnicia omenească… . Sau poate mergem “să culegem stele”, Acolo, pe terasa de-odinioară, Iar sufletele ne-or urca spre ele, Învăluite-n fumul de ţigară… . Ori stăm, din zori în noapte, la… taclale, Râzând cât să se clatine pereţii, Când îmi citeşti din… “comicele” tale Sau ce-au mai scris, aşa mai nou, poeţii… . Mai plângem uneori, (ca doi copii Uitaţi de lume) – când citim un vers – Şi adunăm în ochi, în seri târzii, Toată tristeţea dintr-un univers… . Apoi, cu glasu-ţi blând, din nou îmi zici, (Ca-n nopţi al căror număr nu-l mai ştiu), “Hai, nu pleca acum, mai stai aici… Lasă, că pleci… cu ultimul… taxiu” !… . Dar TU ai luat… taxiul, spre… mai sus, Şi inimile ne-ai lăsat sărace… Of, Doamne, câte mai aveai de spus Şi ce frumos ştiai tu a o face… . Aşteaptă-mă… (or fi băncuţe-n cer ?), Căci am să vin, să fim ca altădat’… Destinul ăsta crud şi auster, Nu poate sfărâma ce ne-a legat…
De ce, Doamne? Atena Maloș
Aşterne-i, Doamne, lângā tine Covor de flori de iasomie Şi ruga ta întru iertare Sā-i facā zborul sā învie.
Petalelor de rozā albā Sā-i ducā pacea înspre tine Şi îngerii cu albe straie Sā-i poarte gândul meu de bine…
Aşterne-i,Doamne-n dreapta ta Zāpada liniştii dintâi Sā odihneascā lângā tine Cu mână ta la cāpātâi,
Sā plângā norii-n astā zi A jale şi durere crunta C-ai luat-o,Doamne dintre noi Şi ai facut-o sfàntā.
În lumina nemuririi
Cosmina Cozmean
Suflet cald ca pâinea dospind pe vatră Te-ai înălţat pe culmi de veşnicie Colo, sus, în Împărăţia Luminii ce nu cunoaşte moarte, ca floare lotus înflorind a poezie Şi-acum te uiţi la noi cu pace-n suflet şi ne zâmbeşti duios şoptindu-ne în briza nopţii:
– Rămas-bun, prieteni dragi! cărora v-am dăruit din preaplinul inimii, fărâme de suflet şi credinţă în nemurire. Nu uitaţi c-aveţi datoria sacră hărăzită de al nostru ceresc Tată, să zburaţi pe aripi de poezie şi să vă bucuraţi de o viaţă trăită în armonie cu legile preasfinte…
Lucia Barbu, un suflet minunat
Gabriela Amzulescu-Zidaru
În zboru-i lin plecat-a un suflet minunt, Ce a lăsat în urmă-i căminul mult iubit. Acum pustiu e totul,cu lacrimi doar udat, Dar amintirea-ți dragă,din inimi n-a pierit.
În urma ta lăsat-ai ce-n viață ți-a fost drag Când ai plecat departe,pe drumul fără întors, Și ne-ai lăsat durerea să plângă pe-al tău prag, Un suflet ce în viață, a fost bun și frumos.
Acum la noi e toamnă,cu friguri și cu ploi, Ca și-n al nostru suflet,ce gol tu l-ai lăsat… În zboru-ți spre lumină gândește-te la noi, Așa cum noi la tine gândim neîncetat.
Frunza de aur
Maria Simion
Într-o toamnă cu noapte ce doare, Și-a luat zborul o frunză de aur Ce-avea forma celei de laur… A plecat lăsând doruri amare.
N-am știut cât de mult suferea Și că vântul o poate desprinde. N-am știut că un rău o cuprinde, Că-n nervuri, apa vieții stagna…
Și-a căzut, secerată de soartă. Eu n-am vrut să-nțeleg și nu pot! Frunza-aceea era ca un tot, Dumnezeu o pictase cu artă,
Era zbucium de viață-n culori, Armonie-n cuvânt, încântare, Pentru frunze surori, alinare Ce te-ajută să crești și să zbori.
De ce toamnă nebună mi-ai luat-o? Fără ea pomul este golaș Și tristețea se-așterne-n oraș… Spune-mi vânt pe ce căi ai purtat-o?
Aș pleca să o caut pe drum, S-o culeg și s-o pun la păstrare Lângă inima ce tare mă doare… Spune-mi, Lu, unde ești tu acum?
Baladă pentru Lu
Rodica Grigorie
Dor ce doare, LU călătoare, Ai plecat degrabă-n zbor Spre regatul stelelor, Să le scrii îngerilor, Cerului și sfinților… Dar aici, tu ne-ai lăsat Versul tău cel fermecat, Scris cu dor și cu iubire, Cu simțire, dăruire! Durerea ne-ai risipit, Râsul ni l-ai înflorit, Inima ne-ai mângâiat, Norii ni i-ai alungat Cu talentul tău divin, Cu umorul cel mai fin! Noi, cu drag te-om aștepta Să vii într-un fulg de nea, Să te-așezi pe geana lungă, Lacrima să nu mai curgă… Apoi, vino-n primăvară, Când dă colțul ierbii iară, Cînd pomii vor înflori, Păsările-or ciripi, Deghizată-n zori de zi Într-o floare de bujor, Să alini al nostru dor, În floare de liliac, Să-i faci inimii pe plac… Petale ți-om mângâia Și cu drag le-om săruta, Poate Domnu s-o-ndura Și-n ce-ai fost te-o preschimba! Pân-atunci, poeta noastră, De aici, de la fereastră, Vom privi steluța-n care Te-ai ascuns de fiecare, În cel colț de rai divin… Eu, aici, plâng și suspin…
Să-ți fie lin zborul spre stele Și șederea printre ele, Iubita noastră LU!
S-a stins o flacără de dor
Vasile Lihăt
Un om se duce la odihnă Scăpând de chinuri și durere, Cătând a veșniciei tihnă, Ne lasă-n vers a sa avere .
Încep cuvintele să plângă, Că omul ce le-a mângâiat Și-a reușit în versuri să le strângă, De pe pământ, acuma a plecat.
Si în veșmântul lor de poezie, Își varsă lacrima pe carte, De-acum el nu o să mai fie, S-a dus în cer, s-a dus …departe.
A mai plecat un visător, Și vântul poartă a lui șoapte, S-a stins o flacără de dor, Dar s-a aprins o stea … în noapte.
Citiți un vers ! … O poezie ! Cu ochii ațintiți spre cer , Și steaua aceea va fi vie, Poeții buni … nicicând nu pier .
Versuri pentru Lu
Rozalia Grozea
Și dintr-o dată noaptea e mai neagra Iar stelele pălesc, se sting pe rând; Noi toți avem un singur nume-n gând: S-a dus la îngeri Lu a noastra, dragă…
Vom regăsi-o doar in amintiri Căci ea s-a scuturat precum o floare. E viață fără ea, în continuare, Roit de fluturi, soare și iubiri.
Dar orice bucurie e umbrită: Pe orice frumuseți stă umbra morții Iar noi cerșim cu mâna ‘ntinsă sorții Să ne-o mai lase numai o clipită.
Nu va mai pune versuri pe hârtie… Acum ea este cea omagiată. Scriindu-i versuri iată că, deodată, Ea însăși amintiri pe gând ne scrie!
Când un poet ne părăsește
Angela Mihai
Când un poet ne părăsește Urcând spre cerurile sfinte, Cu dusu-i el ne sărăcește. Cu el alături… mor cuvinte!
În sufletu-i fără de margini Nimic nu ia cu el căci știe… Viața, gândurile, doru-i, Rămase-s toate-n poezie.
Sărac, dar mulțumit se duce, Bogați în urma lui ne lasă. Își ia în cârcă sfânta cruce Și-n Raiul verde… noua casă.
Din liniștea-i fără tristețe, Făr’ de dureri, făr’ de suspin, Privește azi sub urma-n care, Rămase-s şi dureri și chin.
Din Rai el ne trimite rânduri Scrise cu stele mii și mii: „De am lăsat în urma-mi dor, Cătați-mă… în poezii!”.
Lasă un răspuns