Masca din lut cu față umană descoperită la Sarmizegetusa Regia

Un vechi disc din lut, care înfăţişează chipul unui personaj misterios, fără gură şi urechi (zeul care „nu vorbește și nu aude”; personajul „Mutu, care… are legătură cu pământul”, cel care apare și în jocul călușarilor), reprezintă poate una dintre cele mai controversate descoperiri făcute în cetatea – capitală a regilor daci, Sarmizegetusa Regia. Arheologii susţin că această „imagine – icoană” este posibil să fi fost folosită în anumite ritualuri iniţiatice.  Numit simplu, „Discul de lut cu figură umană”, acesta a fost descoperit în umplutura cisternei de pe terasa a IV-a, aflată la sud de zidul cetăţii dacice, care datează dinaintea războaielor daco-romane. Chipul de lut ce a stârnit numeroase controverse a fost scos la lumină în anul 1990 și are o lungime de aproxmativ 19 centimetri, o lăţime de 13 centimetri, şi o grosime între doi şi trei centimetri. Arheologii au fost impresionaţi de faptul că figura umană era lipsită de gură şi urechi şi a păstrat urmele unor împunsături. „Piesa, de formă ovală, are o faţă netedă, iar cealaltă, cu puţine detalii de altfel, sugerează destul de bine o figură umană. Fruntea este uşor bombată şi îngustă, iar obrajii au conturul întreg. Nasul, masiv, a fost obţinut printr-o protuberanţă aşchiată din antichitate şi care, privită frontal, are o formă trapezoidală. În schimb, niciun mesaj nu sugerează existenţa unei posibile guri. Zona ce succede nasului este netedă. Există într-adevăr câteva aşchii lipsă chiar sub nas, în jumătatea stângă a feţei, dar în această zonă nu ar fi fost normal să fie amplasată gura, iar dacă s-ar presupune acest lucru ar trebui să lipsească un fragment din ea. Totodată nu există nici un semn care să sugereze intenţia de redare a urechilor”, afirma arheologul Gabriela Gheorghiu în studiul său intitulat „Discul cu figură umană de la Sarmizegetusa Regia” si apărut în Revista Apulum, nr XXXV, 1998.

Piesa studiată a fost confecţionată în zonă, din lut ars, şi are valoare artistică. În cazul de faţă, potrivit specialistei, meşterul care a confecţionat artefactul a respectat „canoanele iconografice” cerute de practicile magice sau religioase în care a fost utilizată piesa. Arheologul Gabriela Gheorghiu (MNIT Cluj-Napoca) susţine că o analogie perfectă pentru această piesă nu s-a descoperit încă până acum în Dacia preromană.

De asemenea, preciza autoarea studiului, discul cu figură umană se numără printre puţinele obiecte din zona aşezărilor antice din Munţii Orăştiei pe care a fost redată o figură umană. „Această situaţie existentă poate fi pusă pe seama unei posibile interdicţii religioase vis-a-vis de reprezentările antropomorfe, puţinele piese existente de acest fel putând fi folosite doar în practici culturale”, ne informa cercetătoarea în studiul său. Contextul în care piesa dacică a fost descoperită nu prezenta indicii pentru semnificaţia şi posibilele ei utilizări, însă arheologul Gabriela Gheorghiu excludea posibilitatea ca discul cu figură umană să reprezinte o zeitate dacică adorată în Sarmizegetusa Regia, chipul fiind foarte sumar, grosolan redat şi incomplet. Una dintre ipoteze este că „figura” era folosită în magie: „Cu toate că piesa de care ne ocupăm a fost găsită pe presupusul Munte Sfânt al dacilor, Cogaionon, în imediata apropiere a zonei sacre de acolo, unde se află cele mai multe sanctuare, este posibil ca ea să fi fost folosită în practicile magiei negre. Este ştiut că în aceste ritualuri se folosesc obiecte – este adevărat, în special figurine antropomorfe – care au orificii, cavităţi sau împunsături în părţi anatomice lipsă, tocmai pentru că se credea că efectul se va propoga şi asupra persoanelor avute în vedere. Cum piesei noastre îi lipseşte atât gura cât şi urechile nu putem exclude această posibilitate de utilizare”, informa arheologul. De ce lipseşte gura acestui „chip de lut”?

O altă ipoteză lansată este cea a utilizării piesei în practici de iniţiere, menţionate de către autori antici. „Gura este simbolul puterii creatoare şi îndeosebi al însufleţirii, dar şi a unui grad ridicat de conştiinţă, precum şi a capacităţii de organizare prin intermediul raţiunii. Deşi gura este organul vorbirii, elocinţa superioară, inteligenţa, chiar şi inspiraţia poetică pot fi redate prin imaginea unui cap lipsit de gură. Lipsa gurii este pusă de cele mai multe ori în legătură cu elocinţa, poezia sau exprimarea gândirii. Propunem ca o altă posibilitate de interpretare pentru „discul” de la Sarmizegetusa Regia ideea că ar reprezenta pe cel iniţiat în general, nu un anume personaj, cel care percepe învăţăturile, le discerne, este purtătorul unui limbaj, altul decât cel obişnuit, dar căruia i se interzicea să divulge ceea ce ştia”, afirma arheologul Gabriela Gheorghiu. Deși cercetătorii s-au oprit la aceste ipoteze despre  rolul şi funcţionalitatea „chipului de lut”, eu vin cu o nouă propunere: masca reprezintă chipul „Mutului” (pe care eu l-am „asimilat” lui Erecteion (cu sens de „erect – este – Ion”, sau „Ion cel erect”; pe românește fiind spus „Mutu care… pământul”)). Personajul „Mutu’”, sau „Mut” (în oglindă apare „Tum”, folosit în Vechea Biserică Valaho – Egipteană; de unde și „tumul” (ca mormânt în care se află „Cel care va reînvia”), dar și „A – Tum”, marele zeu egiptean autocreator – Labarumul creștin), numit și „Zău” („Zi zău cu limba între dinți”; de unde localitățile „Zăul de Câmpie” (în trecut doar „Zău” (jud. Mureș); de aici au primit titulatura de „zei”, de la românescul „zău”; așa avem și localitatea Spermezeu (ca „Spermă – a – zeului”), dar și „Tatăl Căluşului” („Cel ce stă în șa”), sunt nume sub care putem descoperi pe divinitatea protectoare a cailor (imagine a Cavalerului Danubian, Zamolxian, Trac), dar şi a timpului cald (vară; para focului purificator). Personaj ciudat în comportament, acoperit de mister, acest „Mutu” este obligatoriu ca prezenţă în ceata de căluşari („călușul” pus în gură „te face” „mut”). Căluşarii jurau legământul de credință în faţa Mutului, într-un loc ferit de privirile străinilor. Aşa erau afirmate credinţa în Căluş, ascultarea totală faţă de Vătaf (Staroste) şi renunţarea la plăcerile lumeşti în zilele în care jucau Căluşul. Mutu’ îşi făcea simţită prezenţa în ceată direct, prin mişcările şi gesturile pe care le comitea în timpul jocului său, sau indirect, prin cele două obiecte-simbol din recuzită: Steagul Căluşului şi Ciocul Căluşului. Semănând cu personaje din obiceiurile altor popoare (arlechin, bufon, nebun), Mutu’ este costumat cu haine vechi, rupte şi peticite, poartă pălărie (sau căciulă) şi mască, iar la brâu se încinge cu o legătură din sfoară, de care atârnă usturoiul şi pelinul, plante protectoare prin calităţile lor apotropaice. Este un personaj războinic: în mână ţine fie sabia (adesea vopsită în roşu, culoarea sângelui), fie biciul (cu care atinge pe actanţii care participă la eveniment: căluşari, gazde, vecini). În unele zone din Teleorman, Mutu’ din Căluș purta adesea haine de femeie şi făcea „gesturi prosteşti“, de aici venindu-i şi numele de „proasta din Căluş“. La brâu poartă Ciocul Căluşului (de la ciocul păsării cerești – Mama Gaya Vultureanca), care este un lemn cioplit ce simbolizează falusul cu care va însămânța Pământul (planeta întreagă), atunci când vine periodic, fluturându-și steagul.

Jocul Călușarilor, cunoscut pentru performanțele sale și iubit pretutindeni în România, a fost, până în perioadele începutului de secol XX, un dans terapeutic. Meritele lui au fost ilustrate și în Descriptio Moldavie de către domnitorul Dimitrie Cantemir. Muzica sincopată a acompaniamentului, efectele „magice” ale plantelor sfinte, folosite ca și forță psihomorală și fizică a dansatorilor respectivi ai Călușului, au contribuit la efectele pozitive atribuite vindecărilor sau ameliorării unor stări patologice, neurologice sau astenizante, la fete tinere, la copii și chiar la bătrâni. Căluşul este un obicei păgân ce datează de milenii în teritoriile locuite de români. Tainele lui, caracterul războinic al dansului, abundenţa actelor virile, legarea şi îngroparea la tumuli funerari precum şi executarea jocului, numai la lumina soarelui, plasează acest obicei în complexul cultural indo-european. Căluşul milenar supravieţuieşte şi astăzi, chiar dacă, uneori, este invadat de improvizații neavenite. Comunele unde această tradiţie se păstrează aproape nealterată de mii de ani sunt: Osica, Vâlcele, Izvoarele, Radomireşti, Drăgăneşti, Dobrun, Optaşi, Curţişoara şi Greci, din Judeţul Olt. Dincolo de orice rău, în cele două săptămâni, cât se joacă acest Căluş magic, oamenii se simt, inexplicabil, cuprinşi de o tainică forţă. Comportamentul moral al călușarilor, deprins sub jurământ, a întărit încrederea țărănimii și stima cu care erau așteptați în perioada solstițiului de vară, în jur de 20 iunie. Data corespundea cu momentul biologic în care corpul are nevoie de refacere, la sfârșitul primăverii. În Epoca Bronzului şi în Epoca Fierului, când comunităţile ce trăiau pe aceste meleaguri se ocupau, în principal, cu creşterea animalelor, era venerată o divinitate cabalină. Dansul căluşarilor, atestat în nordul şi sudul Dunării numai la români, aromâni şi meglenoromâni, are la origini un străvechi dans solar, războinic (al Geților de Aur primordiali). La vechii indieni se obişnuia sacrificarea unui cal. El era ales şi supus unor ritualuri de purificare, după care, trăia timp de un an, supravegheat de 400 de oameni. La sfârşitul acestei perioade, calul era sufocat, iar regelui renăscut cu această ocazie i se făcea o baie purificatoare. Căluşul cuprinde trei secvenţe ceremoniale: Legatul, Jocul şi Spargerea Căluşului. Obiceiul se practică în sâmbăta Rusaliilor sau în dimineaţa duminicii de Rusalii (a opta după Paşti). „Legatul” reprezintă naşterea simbolică a Căluşului. În acea zi, înainte de răsăritul soarelui, membrii cetei de căluşari, curaţi sufleteşte şi trupeşte, îmbrăcaţi obişnuit sau purtând pe ei hainele specifice şi având asupra lor recuzita rituală, merg împreună cu lăutarii la o movilă, care este, de regulă, un tumul funerar (ritual al posibilei reînvieri, reîntoarceri a celui mort), la o apă, într-un loc ascuns dintr-o pădure sau din câmpie. Cel mai important personaj este „Mutul”, care aduce cu el falusul unui cal („P…calului din vârful dealului”) – obiect cioplit din lemn, masca zoomorfă, haine peticite şi o armă primitivă, băţ sau paloş tot de lemn. Mutul reprezintă zeul protector al cailor. Bărbatul care joacă acest rol nu este ales, ci se impune prin calităţile sale excepţionale: joacă în mâini, execută tot felul de giumbuşlucuri şi acrobaţii. El este temut şi respectat. În timpul dansului poate să facă tot ceea ce doreşte. Singurul lucru interzis este vorbitul. În vremurile de demult apuse, cei ce încălcau această lege erau pedepsiţi cu moartea. Vătaful aduce costumul de căluşar, băţul, căpăţâni de usturoi, fire de pelin, piele de iepure, un lemn răsucit sau cioplit într-o formă stranie, aţă de cusut pielea şi de măsurat căluşarii. Vătaful este conducătorul cetei de căluşari şi joacă toată viaţa lui acest rol. El trebuie să cunoască toate comenzile şi dansurile căluşarilor, să dea dovadă de forţă, vitalitate, virtuozitate şi mai ales de moralitate. Vătaful execută cu sfinţenie actele rituale, doboară căluşarii şi vindecă bolnavii. Stegarul aduce hainele şi băţul, o prăjină de patru-cinci metri, o năframă albă, panglici şi aţă roşie pentru steag. Membrii cetei se dezbracă în linişte şi se spală sau se stropesc cu apă. Apoi mănâncă usturoi şi pelin devenind imuni faţă de Iele (divinităţile feminine care dansează noaptea la lumina Lunii). După ce se îmbracă în hainele de căluşari, dansatorii strigă în cor salutul: „Hălăi şa!” (ca o ridicare în șa, o încălecare) şi încep să facă tot felul de gesturi, supravegheate atent de vătaf. Urmează confecţionarea efigiei divinităţii: ciocul Căluşului, care este purtat de Mut sau de Vătaf. Ciocul este cioplit în formă de cap şi gât de cal, îmbrăcat în piele de iepure, sub care se pun plante de leac. În timpul jocului este înfipt în pământ, în faţa căluşarilor. Steagul se confecţionează dintr-o prăjină, în vârful căreia se leagă: o năframă albă ori roşie, câte o căpăţână de usturoi, un fir de pelin şi un spic de grâu, pentru fiecare membru al cetei. El se înfige pe parcursul ritualului într-un cerc trasat de Mut. Pentru a-şi consfinţi solidaritatea şi unitatea mistică se face însemnarea înălţimii tuturor membrilor cetei pe prăjina steagului. Acesta se ridică, mai apoi, în poziţie verticală şi căluşarii aleargă pe sub el. Este momentul în care membrii cetei trec din lumea profanului în lumea sacrului. Ei sunt atinşi cu falusul Mutului. Tinerii ce se iniţiază în acest dans trebuie să sară peste steag, beţe, sau peste ceilalţi căluşari şi să execute toate dansurile ce urmează a fi jucate. Un important rol în „şcolire” îl are nechezatul, ritual care trebuie să fie cât mai sinistru posibil. În faţa Mutului, cel ce reprezintă divinitatea cabalină (legătură cu anticii Centauri), se depune jurământul care sună cam aşa: „Jur cu Zău, pe sufletele moşilor mei, pe caii şi vitele mele, să respect Căluşul şi legea lui până la dezlegarea Steagului! Jur că voi sluji Căluşul în credinţă, cinste, supunere, şi-n frica lui Dumnezeu!…”.

Momentul funerar al divinităţii cabaline este „Spartul Căluşului”, care se desfăşoară la apusul soarelui, pe locul unde s-a făcut „Legatul”. Unul dintre căluşari este doborât, steagul este culcat la pământ şi se sare, pentru ultima oară, peste cal. Apoi, Vătaful desface în linişte steagul şi rupe prăjina, în atâtea bucăţi câţi căluşari sunt. Bucăţile sunt aruncate în apă sau îngropate împreună cu masca şi paloşul Mutului. Ciocul se înhumează. Locul este ales de Vătaf, acolo unde nu se sapă, nu se ară şi nu se trece cu carul. Toţi cei prezenţi încep să jelească. Se împarte apoi usturoiul, care fusese legat de steag, iar ceremonialul se încheie cu fuga rituală. După ce trece un an, Ciocul se deshumează şi, dacă pielea ce acoperă Ciocul este putrezită, se pune alta nouă, iar la trei ani se confecţionează un alt Cioc. Cei aleşi de Vătaf pentru acest Căluş sunt excelenţi dansatori. Numele lor de botez sunt înlocuite, la această ocazie, cu nume de cal, cum ar fi: Călucean, Căluţ, Călişor, etc. Niciodată un căluşar nu trebuie să se deplaseze singur în sat sau în afara satului. Pe durata constituirii cetei căluşarii dorm şi mănâncă împreună pentru a nu fi loviţi de Iele. În acest mod se împiedică pericolul impurificării sacrului, prin atingerea de femei. Bătătura gospodarilor care îi primește va fi protejată de rele. Vitele care vor mânca drobul de sare în jurul căruia s-a dansat, vor fi sănătoase şi fertile. Copiii luaţi în braţe de căluşari în dans vor creşte sănătoşi. Bătrânii bolnavi, peste care s-a sărit în joc, se vor însănătoşi. Sminteala celor „legaţi” de iele se va sfârşi. Influenţa malefică a zânelor rele va fi alungată (scena războiului prin care Rusaliile sunt alungate cu sabia). Alungarea bolilor se face prin împărţirea plantelor de leac (usturoi, pelin, grâu) pe care căluşarii le poartă la brâu. Mutul le ține în traistă, iar altele sunt legate de vârful steagului. Se spune că atingerea femeilor sterpe cu falusul de lemn al Mutului le va face fertile, iar răpirea unei fete, de către căluşari, la sfârşitul dansului, va aduce măritişul acesteia în anul următor.

Obicei multimilenar, jocul geto-dacic al Călușarilor este magic și încărcat de spiritualitate. Vechiul disc din lut, care înfăţişează chipul personajului misterios, fără gură şi urechi, reprezintă poate una dintre cele mai controversate descoperiri făcute în cetatea – capitală a regilor daci, Sarmizegetusa Regia. Aici, în momentele de pace, Călușarii și Vătaful lor legau jurământ de taină și începeau dansul lor „nebun”, cu Mutu în frunte. Masca Mutului a stat îngropată peste 2000 de ani, până când arheologii zilelor noastre au scuturat colbul de pe ea. Acum stă în vitrina unui muzeu și iscă întrebări…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*