Un tezaur cu origini mesopotamiene sau egiptene

În urmă cu patru decenii, în Peştera Cioclovina din județul Hunedoara, a fost descoperit un tezaur preistoric impresionant de podoabe vechi declarate a avea peste 3.000 de ani. Potrivit arheologilor, aceasta este anunțată ca una dintre marile comori preistorice ale României. Povestea acestei descoperiri a fost relatată în detaliu de speologul care s-a aventurat în labirinturile subterane, spre a „se întâlnii” cu comoara.

Tezaurul de podoabe este datat în Prima Epocă a Fierului (Hallstatt) și este format dintr-un depozit care conţinea peste 6.000 de obiecte de bronz, chihlimbar, sticlă și faianţă. Mărturia speologului descoperitor, Traian Orghidan, a fost publicată în volumul „Prin peşterile lumii”, scrisă de Ştefan Negrea (Editura Sport Turism, Bucureşti, 1979). Peştera era, practic, necercetată, când Traian Orghidan îşi începea relatarea, vorbind despre atmosfera din peştera prea puţin cercetată până atunci, din cauza şuvoaielor mari de apă care curgeau prin galeriile ei. „Am coborât în fundul căldării de piatră, la apa Luncanilor. Apoi, printre cascadele râului, am urcat tot mai sus până sub peretele alb al căldării, de unde, printr-o gură de peşteră aflată cam la 80 – 100 de metri sub Peştera Cioclovina, ieşea la zi apa noastră. Cine ştie de unde vine ea pe sub pământ, ce flori împodobite cu cristale de calcit nemaivăzute străbate în drumul ei? Mă întrebam nerăbdător înainte de a mă avânta în necunoscut. Doar aflasem că peştera, rezistând asaltului unor exploratori neobişnuiţi cu râurile subterane, era practic necercetată. Curentul rece şi mai ales aerul care ieşea din gura întunecată a Peşterii „Cioclovina cu Apă”, căci despre ea este vorba, păreau adversari de temut. Înaintam la flacăra lămpilor de carbid cu băgare de seamă, sondând mereu adâncimea apei înaininte de a călca. Dar degeaba, din cauza pietrelor rulate şi a mâlului foarte alunecos n-a scăpat niciunul fără o căzătură în apa rece. Ne-am jurat că este pentru prima şi ultima dată când folosim cizme de cauciuc în peşteri active. Cu bocancii nu ne-am fi udat complet. La vreo 150 de metri de la intrare, râul subteran dispărea sub peretele din dreapta, de unde apa ţâşnea printr-o crăpătură inaccesibilă. Ne aflam într-o sală foarte lungă şi înaltă. Lumina lămpilor nu răzbea până la tavan. În fundul sălii, la trei metri deasupra capetelor, ne îmbia o galerie suspendată. Cum n-aveam scară am amânat explorarea. Tot trebuia să cartăm peştera până aici şi să colectăm faună. Din păcate nu am găsit mare lucru: nişte acarieni şi păianjeni pigmentaţi şi cu ochi, ca şi cei de afară. De ce o fi lipsind din sală adevăraţii locuitori ai peşterilor, troglobiontele cele albe şi oarbe? Curenţii de aer să fie de vină sau poate sala e spălată de viituri”, relata speologul. A pătruns în măruntaiele pământului speologul Traian Orghidan şi și-a continuat aventura prin subteranele Cioclovinei, după ce a observat o galerie pornind dintr-un perete al peşterii. „Cu gândul la faună am observat că peretele din dreapta forma o platformă de șapte-opt metri deasupra podelei. Căţărându-mă fără mare dificultate până acolo, am constatat că reprezintă un vechi nivel al râului subteran părăsit de mii de ani. Două galerii porneau în direcţii opuse. Apucând-o pe cea care pătrundea în măruntaiele pământului am ajuns în galeria suspendată din fundul sălii. Urcând pe ea, la un pas neatent s-a declanşat o avalanşă de pietre care, cu zgomot asurzitor amplificat de boltă, porni către sală, înspăimântat la gândul că acolo jos sunt colegii mei, am revenit pe platformă şi m-am angajat pe cealaltă galerie. Ea cobora uşor şi după 35 de metri, se deschidea într-o prăpastie de vreo zece metri, deasupra râului subteran din sectorul parcurs de noi la venire. Dacă aşa stau lucrurile, cel puţin să caut faună mi-am zis, poate găsesc vreun coleopter de peşteră. Dar nu mişca nimic. Tot schimbându-mi locul am ajuns, fără să îmi dau seama, pe buza prăpastiei”, mai scria speologul. La un moment dat a crezut că visează. În încăpere în care se avântase, privirea i s-a oprit involuntar pe o mică bilă roşie. „Într-o doară am trecut-o prin flacăra lămpii. Mirosea a chihlimbar. Dar iată, în loc de coleoptere, apăreau mereu aceleaşi bobiţe de chihlimbar de forme şi mărimi diferite. Privind în jur am putut distinge cu uimire grămăjoare de asemenea bobiţe. Ca într-un loc vrăjit apărură mai încolo şi nişte obiecte cu aspect ciudat, din metal cu sclipiri galbene, formând o movilă întreagă. Apa care picura de sus făcea ca unele faţete ale obiectelor de bronz cu rugină verde să lucească la fel ca aurul, iar bobiţele de chihlimbar ca rubinul. Puzderia de bobiţe mai mici, verzi, străluceau ca smaraldul. Unde mă aflam? Aveam cumva halucinaţii sau poate visam? Fără să iau nimic m-am întors la colegii mei. „Am găsit o comoară”, am articulat neconvins. Abia hohotele lor de râs m-au trezit la realitate. Într-adevăr găsisem o comoară autentică. Şi, ca să-i conving, am alergat să le aduc câteva piese de bronz şi un pumn de mărgele”, scria Traian Orghidan. Autorul descoperirii a arătat piesele profesorului universitar Gheorghe Ştefan, fiind convins că sunt podoabe dacice. Specialistul le-a atribuit fără ezitare perioadei Hallstat, având o vechime mult mai mare, de vreo trei milenii. „Puţin după aceea, însoţit de tânărul arheolog Eugen Comşa, eram din nou la peşteră pentru a ridica tezaurul. Trei rucsaci burduşiţi cu astfel de podoabe preistorice am adus în Capitală. Tezaurul se compunea din piese de bronz de mai multe tipuri (unele conice, altele ca nişte nasturi, altele în formă de cârlige sau spirale strânse), din paftale, din mărgele de chihlimbar, de sticlă verzuie şi ceramică, precum şi din coarne de cerb prelucrate. Cine le-o fi purtat în acele timpuri străvechi? Nu cumva risipirea comorii pe marginea prăpastiei este o mărturie a unei drame consumate cu aproape trei milenii în urmă, a unei lupte crâncene pe viaţă şi pe moarte între urmărit şi urmăritor. Cine ştie…”, încheia autorul relatarea publicată în volumul „Prin peşterile lumii”, de Ştefan Negrea. Comorile străvechiului depozitul sunt aparţinătoare de grupul numit „Cincu-Suseni” şi datează din Hallstatt. Obiectele din bronz sunt reprezentate prin: ampyxuri, phalere, tutuli, lunule și saltaleone. S-au adunat din galeria peșterii peste 1.000 de mărgele de cihlimbar, circa 500 de mărgele de faianţă, circa 1.500 de mărgele din pastă de sticlă albastră şi două psalii specifice din corn de cerb, potrivit arheologilor. „Nu este exclus ca toate aceste obiecte să fi servit la împodobirea unui harnaşament de paradă. În aceeaşi peşteră s-au găsit şi câteva fragmente ceramice din aceeaşi epocă”, afirmau autorii Alexandru Păunescu, Eugen Comşa şi Ioan Glodariu, într-o lucrare despre Peștera Cioclovina, prezentată în volumul „Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994). Cele peste 5000 de piese au fost studiate și de către dr. în istorie Eugen Comșa. Acesta a declarat că majoritatea acestor artefacte au servit la împodobirea cailor (a harnașamentelor acestora) și aparțin secolului al XII-lea î.Hr. (acum 3.200 de ani). De aici ne putem da seama ce importanță acorda strămoșii noștri îngrijirii și creșterii cailor, cei care le asigura transportul în viteză, pe întreg teritoriul dorit. Ordinul Cavalerilor Danubieni (Traci, Zamolxieni) nu putea exista fără acest animal frumos și elegant, care este calul. Ornamentele atașate pe harnașamentele lor le conferea o anumită valoare, caii devenind astfel un fel de altare „umblătoare”. Cavalerul cu ale sale arme și armuri ritualice completa acest complex „cal – om”, acest ireal centaur, posesorul unei inteligențe peste medie, create la școala zamolxiană a secretelor dobândite în peste 20 de ani de studiu. Toate cunoștiințele erau transmise doar oral, spre exersarea minții și a scânteii de spirit. Pentru doritori, o parte dintre aceste podoabe descoperite la Cioclovina sunt expuse într- vitrină la Muzeul de Istorie a României din București.

Peştera Cioclovina cu Apă face parte din sistemul carstic Ponorici – Cioclovina cu Apă și se numără printre atracţiile principale de pe teritoriul Parcului Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, o rezervaţie care cuprinde şi siturile cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Parcul este situat în Munții Șureanu, pe teritoriul administrativ al comunelor Baru, Boșorod, Bănița, Orăștioara de Sus și Pui, ocupând o suprafață de 38.184 ha. Explorările și cartările începute în anul 1972 de Clubul de Speologie „Emil Racoviță” din București au făcut un an mai târziu, ca această peșteră să devină a treia ca dezvoltare totală din țara noastră. În anul 1975, Peștera Ponorici – Cioclovina cu Apă (Munții Șureanu/ Sebeș) atinge 7.916 metri dezvoltare totală. Aceasta are ample galerii parcurse de râuri, iar galeriile au forme care arată evoluția în timp a masivului. În anul 1986 Peștera Ponorici – Cioclovina cu Apă atinge 174 (-158/+16) de metri denivelare. În timpul acestor cercetări Clubul de Speologie „Emil Racoviţă” din Bucureşti, prin Ică Giurgiu, care a ajuns chiar la locul descoperirii, ne declară: „Noi am găsit la fața locului, într-o denivelare a podelei, acoperită cu argilă, obiectele din imaginile alăturate. Aici apar în stânga piese de bronz (parțial acoperite cu crusta de calcit), apoi urmează un rând cu mărgele din chihlimbar; mai la dreapta este un rând cu mărgele din ceramică apoi, pe ultimul rând din dreapta sunt margele de sticlă (parțial acoperite cu crusta de calcit).

Peştera este accesibilă însă numai specialiştilor în speologie, iar turiştii o pot vedea numai în segmentul de la intrare. Ea oferă un peisaj spectaculos, însă vizitatorii ei se pot pune în pericol dacă intră în ea, susţin speologii. În peştera săpată adânc în munte de apele izvorului Ponorici au fost găsite aceste urme de locuire din prima epocă a fierului, dar şi un craniu uman vechi de circa 30.000 de ani. Craniul de Homo Sapiens a fost descoperit în jurul anului 1911, în timpul exploatărilor de guano (îngrăşământ provenit de la lilieci). În lucrarea „Istoria exploatării de guano-fosfat și a descoperirii omului fosil din Peștera Cioclovina Uscată” (Hunedoara, 2003) autorii Radu Breban, Mihai Șerban, Iosif Viehmann și Marinaș Băicoana ne prezintă amănuntele acestei istorii a cavității, dar și a descoperiri craniului „Cioclovina 1 – unul dintre cei mai vechi europeni”. Pe teritoriul satului Cioclovina se află un complex format din mai multe peşteri. Aici alte rămăşiţe omeneşti au mai fost descoperite în perioada interbelică. „Într-una dintre peşteri (de 435 de metri lungime), săpată în calcarele jurasice, în urma studiului tehnico tipologic al materialului litic descoperit s-au constatat două depuneri de locuire paleolitică: una aparținând musterianului și alta aurignacianului. În materialul provenit din stratul exploatat pentru extracţia fosfatului, s-a descoperit pe lângă resturile faunistice de urs de peşteră şi un craniu de Homo Sapiens Sapiens care aparţine stratului aurignacian”, se arată în volumul „Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României”. La Cioclovina a fost reperată şi cea mai mare fortificaţie dacică din complexul celor existente în Munţii Orăştiei. „Ea constă dintr-un val din pământ, piatră şi lemn, gros la bază de circa 10 metri, înalt astăzi pe alocuri de circa doi metri, care începe deasupra satului Cioclovina şi după circa 2,5 kilometri lungime se opreşte sub Vârful Poienii, sau Vârful lui Vârfete. Perpendicular sau oblic pe acest val pornesc spre exterior contraforturi identic construite şi, din loc în loc, turnuri cu latura exterioară rotunjită. Cam în fața Peșterii Ponorici, la circa 1,5 km. distanță, se mai află o porțiune de „val”, asemănătoare cu precedentul, dar scurt, menit să închidă accesul dinspre Pui și Ponor. În spatele extremităților de la „Vârful lui Vârfete” a fist identificat un castru de marș cu laturile de 70×45 m. „Valurile” au fost ridicate pentru a bara accesul dinspre Sud – Vest spre capitala dacilor”, informează cercetătorii Alexandru Păunescu, Eugen Comşa şi Ioan Glodariu.

Dar, ca să nu ne despărțim așa repede de subiectul nostru, revenim cu o nouă informație, apărută în luna iunie 2016, în „Journal of Archaeological Science”: Mărgelele de sticlă din tezaurul descoperit în Peștera Cioclovina cu Apă – Hunedoara au fost realizate din sticlă mesopotamiană, potrivit unei noi cercetări. Aceasta pare să confirme relatările descrise în „Scrisorile de la Amarna” privind comerțul cu sticlă între Siria și Egipt. Conform autorilor, răspândirea sticlei din Mesopotamia ar demonstra existența unor adevărate „drumuri ale sticlei”, unor legături comerciale din perioada târzie a Epocii Bronzului care au facilitat schimburile din Egipt și până în nordul european, în Danemarca. Tezaurul din Epoca Bronzului a fost descoperit în Peștera Cioclovina cu Apă în timpul cercetărilor succesive derulate în 1966, 1977 – 1978 și conține, la o ultimă numărătoare, aproximativ 7500 artefacte din perioada 1400 – 1100 î.Hr., printre care 2325 mărgele de sticlă, 570 mărgele din faianță și 1770 mărgele de chihlimbar. Tăblițele din lut inscripționate cu litere cuneiforme descoperite la Amarna în Egipt sunt cunoscute drept „Scrisorile de la Amarna” și conțin o serie de corespondențe între oficiali egipteni din urmă cu aproximativ 3350 ani. Printre acestea, tăblițele menționează comerțul cu sticlă dintre Siria și Egipt, aspect nedocumentat până acum din punct de vedere arheologic.

În noul studiu, o echipă internațională de cercetători, din care a făcut parte și arheologul Mihai Rotea (Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei), a analizat compoziția chimică a artefactelor din sticlă descoperite în Egipt, România, Germania și Danemarca. Conform studiului publicat, sticla din Mesopotamia s-a răspândit pe scară largă în perioada cuprinsă între 1400 și 1100 î.Hr. Atât sticla din Amarna, cât și obiectele din sticlă descoperite în România, Germania și Danemarca, au la origine sticlă mesopotamiană. Din România au fost analizate cinci mărgele de sticlă descoperite în Peștera Cioclovina și o mărgea recuperată din mormântul M 18, situat în necropola aparținând Culturii Noua (cca. 1400 – 1200 î.Hr.) din str. Banatului, Cluj-Napoca. Măsurătorile efectuate sugerează că două dintre mărgele au în compoziție cupru adăugat, în timp ce patru au resturi de bronz (aliaj din cupru și staniu), fapt ce le conferă culoarea albastru turcoaz. O parte din sticla analizată pare să fi fost realizată prin combinarea sticlei mesopotamiene cu cea din Egipt (sau aceasta fiind o primă sursă primară, din care au apărut celelate „variații”), autorii considerând ca probabilă prelucrarea secundară în ateliere miceniene (ale Geților de Aur din antica Ionie). Răspândirea sticlei din zona Mesopotamiei în Egipt, România și până în Danemarca sugerează existența unor rute comerciale care favorizau schimbul acestui bun în perioada târzie a Epocii Bronzului, adevărate „drumuri ale sticlei” din Orient spre Europa. Sau existența unei arii comune a tuturor oamenilor salvați ai vechii civilizații, în Vatra Vechii Europe, pentru o perioadă, a condus la schimbul de experiență necesar refacerii bazelor de date și a proceselor tehnologice necesare civilizației umane pentru mai departe?

Iată cum o zonă a României, atât de încărcată de taine și informație, este pusă în valoare și ne aduce la lumină secrete la care nici nu ne gândeam.