Note de vacanță: vestigii în paragină – De la Porolissum la Drobeta (3)

Cu toate câte am aflat şi m-au indignat, cu toate ca mi s-a spus, a nu ştiu câta oară, drumu’ s-a tocmi la anu’, într-o zi m-am hotărât să nu mai amân urcarea la Sarmizegetusa Regia – Dacica, pentru că e o dorinţă de suflet foarte veche şi drumul sub această ochlocraţie de ipocriţi şi impostori nu se va asfalta niciodată. A doua zi, zi senină, mi-am pus sacoşa de drum în maşină şi am plecat spre Cetăţile Dacice, pe drum i-am spus Pisicii Negre că ne ducem în pelerinaj istoric, la strămoşii mei de acum două mii de ani. A rămas indiferentă, maşină nemţească, ea execută comenzile, atâta tot! De la Bistriţa la Dej şosea de două benzi foarte bună şi nu prea aglomerată, apoi urmează o porţiune expres şi toate maşinile merg tare pentru că s-a scăpat de trecerea prin Gherla, Apahida şi mai ales de pierderile de timp prin Cluj Napoca pentru cei ce merg direct spre Alba Iulia. De curând s-a terminat, după lupte seculare ce au durat vreo zece ani, o variantă ocolitoare prin care se ajunge direct la Vâlcele sub Dealul Feleacului, la o aruncătură de băţ, pe patru benzi, de Turda. Din Turda la Sebeş, începe marele calvar rutier; şosea de două benzi, ce de mult nu mai face faţă traficului! Nu sunt bani! Ba da, sunt bani dar e mai uşor să-i furăm decât să muncim la construcţia unei autostrăzi. Toată lumea ştie, toată lumea înjură şi claxonează. Prin Aiud şi Teiuş, pietonii ce merg paralel cu maşinile ajung la capătul celălalt al oraşului, în timp ce maşinile nici nu apucă să ajungă în centru. Alba Iulia şi-a făcut o centură, de mântuială, de-a noastră, românească, dar tot e mai bine decât prin oraş. Aveau spaţiu să o facă de patru benzi, dar nu sunt bani! Până la Sebeş şoferii îşi dau duhul din ei, care au care nu mestecă gumă şi înjură. (Ei şi, nu vă place, treaba voastră, nu v-am chemat nimeni pe Şoseaua Naţională numarul UNU! Staţi acasă, la TV, la teletâmpeni!) Toate trec, îndată ce urcă pe autostradă spre Orăştie. Nu îmi vine să cred, sunt patru benzi, cu 120 km pe oră pentru noi provincialii, fiindcă capitaliştii lui Conu’ Iancu, nu au restricţii de viteză. De unde or fi având capitaliştii lui Conu’ Iancu maşini atât de scumpe, a strigat din mine curiozitatea, nu invidia. Dumnezeu m-a ferit de invidie, dar nu m-a ferit de trudă. Auzi tu, Dumitre, ai să fi un trudnic ca toţi ai tăi. Mare figură! Hop că am ajuns în Orăştie şi apoi în Orăştioara. Doamne, ce frumos mai sună! Cum să împrumutăm noi, urmaşii dacilor, cuvinte şi limbi de la străinii care nu au atâtea prefixe şi sufixe câte avem noi, care abia au sosit cu câteva sute de cuvinte pe meleagurile noastre? Orăştioara nu vă zice nimic dragi tovarăşi? Cei ce aţi întocmit la comandă DEX-ul în care scrieţi că românii au numai cuvinte de împrumut de la slavi şi turci? Ăştia au ajuns în spaţiul dacic cu mii de ani după traco-geto-daci, care îşi formaseră limba lor, deja!

Pe o poartă mare de lemn, tradiţională, la Costeşti intru în Parcul Natural Grădiştea Muncel. Stop cadru pentru două observaţii. Întâi, e de apreciat că ridicăm porţi mari tradiţionale prin care ne afişăm identitatea, dar parcului i se spune natural nu pentru a nu-l confunda cu unul artificial de plastic ci pentru a nu folosi atributul de naţional care, după guvernanţii noştri servi, de astăzi, nu este politic corect. Ce poltroni fără personalitate! Aceasta e situaţia în care am ajuns: până ce noi ridicăm o poartă tradiţională, elveţienii fac un tunel şi spaniolii o autostradă, iar în Nord America toate parcurile sunt naţionale nu artificiale ca la noi. După poarta de lemn, asfaltul se termină în faţa bolovănosului drum, la fel ca în urmă cu peste patruzeci de ani. Am în faţă 18 kilometri de bolovani şi gropi. Îmi iau inima-n dinţi şi închid ochii, iar când nu am să mai simt zguduituri, ca de cutremur de gradul 9, din ischione până în atlas şi occipital, înseamnă că am ieşit de pe drumul parcului natural şi intru în Râul Grădiştea pe dreapta sau în pădurea de fagi pe stânga. Pe această golgotă rutieră românească se încumetă şi alţi încăpăţânaţi să ajungă unde romanii au ajuns mult mai uşor, fiindcă pe vremea dacilor drumul era mult mai bun, se putea merge pe el şi în sandale. Unii dintre încăpăţânaţii care nu cedează pe drumul infernului se mai opresc să-şi tragă sufletul şi să vadă dacă maşinile, pline de praf, mai au numerele de înmatriculare, dacă nu au pierdut ţeava de eşapament şi dacă baia de ulei mai e întreagă!

Când nu mi-am mai simţit spatele şi ajunsesem la locul unde drumul părăseşte valea şi o ia pe panta Dealului Grădişte, spre cetatea dacilor şi a zeilor, am tras pe marginea zisului drum, am oprit şi i-am spus câteva cuvinte Pisicii Negre, ştiute de la amerindienii din prerie: nu putem ocoli răul din calea noastră, trebuie să-l înfruntăm! Şi am urcat pe gios, în pasul meu de septuagenar, în solitudinea mea de ani de zile, în praful pe care-l lăsau maşinile ce treceau pe lângă mine. Urcam continuu şi tot mai bucuros că mă apropiam de împlinirea unei vechi dorinţe, închipuindu-mi măreţia de piatră a sanctuarelor pe care le voi atinge. Când am ajuns bucuria mi s-a transformat în suferinţă strigătoare la cer. Când deja vedeam zidul de piatră al cetăţii, pe marginea drumului erau înşirate nişte closete din scânduri nevopsite, în clasică arhitectura de private rurale fără apă şi canalizare. La câţiva paşi mai sus un chioşc grosolan executat, bineînţeles nevopsit, să nu fie în contrast cu privatele rurale, total nepotrivit cu ambianţa naturală şi istorică, era casa de bilete de intrare în cel mai mare vestigiu istoric al neamului românesc: Sarmizegetusa Regia – Dacica! Afară de bilete pentru copii, adulţi şi pensionari, nu mai avea nimic în chioşc. Nu există vederi, pliante cu harţi explicative, broşuri cu date istorice sau albume despre monumentul din patrimoniul UNESCO, cum ar trebui să fie. Se poate aşa ceva? Sigur că se poate, doar se vede cu ochiul liber şi de pe lună, darămite de la trei paşi! De la chioşc, cu biletul în mână ca singura amintire de aici, se urcă un dâmb de pământ, fiecare pe unde apucă, intrare liberă la zidurile din faţă: unul vechi dacic şi altul făcut de romani. Săgeţi şi indicatoare vechi şi sumare, nici o alee asfaltată sau măcar bine pietruită. Sunt mulţi vizitatori, majoritatea români din toată ţara, dar şi străini. Oare ce or gândi străinii, comparând   cu prezentarea monumentelor din patrimoniul UNESCCO de la ei din ţară? Ce părere îşi fac despre noi, românii?!

Nu, nu pentru asemenea imagini şi gânduri am urcat cu emoţii până aici, ci pentru sanctuarele dacilor, pentru marele sanctuar circular, pe care o echipă de arheologi, arhitecţi şi constructori ar putea să îl refacă şi ar fi o grandoare dacică. Şi apoi, treptat, în jur refăcute şi alte temple şi altare şi câte altele din centru civic. În câţiva ani i s-ar duce faima în toată Europa, fiindcă asemenea vestigii antice, dacice, sunt unice în Europa, în lume. Cheltuielile şi efortul ar fi răsplătite în scurtă vreme, pentru că România are un potenţial turistic de mare anvergură în Europa, când mă gândesc la Maramureş şi Ţara Haţegului, la Bucovina şi Ţara Moţilor, Transfăgărăşanul şi Transalpina, Semenicul şi Bucegii, Mânăstirile Moldoveneşti şi Ceahlăul. O salbă carpatină de mine de aur turistic pe care guvernele post-decembriste, nesimţitoare la tot ce este românesc, le-au închis şi trebuie să urcam prin gropi şi bolovani până la cel mai măreţ sanctuar al neamului nostru. Istoria îi va acuza şi condamna pentru delicte anti-româneşti.

Stau pe o bancă rudimentară pe terasa de sus a cetăţii de unde se poate cuprinde, aici, panorama istorică a cerului românesc, mirificul peisaj montan împădurit şi cetatea dacică, regească. Ce împlinire minunată simt şi trăiesc, mulţumesc Cerului Mare că am ajuns să ating pietrele sanctuarelor primordialilor stăpâni ai acestui leagăn de neam şi cultură. Privesc şi aş vrea să opresc puţin timpul acestei dorinţe împlinite atât de tardiv, cu toată îndârjirea mea împotriva sorţii cu care m-am confruntat.

Zâmbesc cu nostalgie de îndârjirile mele din viaţă, oare cum de mi-a trecut prin minte acum, aici?! A, probabil, cetatea aceasta are şi asupra mea acea putere telurică, misterioasă, de care se vorbeşte şi pe moment mi-a dat o explicaţie ce mă consolează. Natural, îndârjirea împotriva sorţii mi se trage de la dacii lui Burebista şi Decebal, care au avut curajul să se îndârjească împotriva celui mai mare şi puternic imperiu. Îndârjiţii împotriva sorţii nu sunt învinşi, sunt numai luptători…

Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa

În fiecare an, când sunt în România, trec şi opresc în acest mare vestigiu roman, ce a fost capitala provinciei romane. Din nefericirea indolenţei intelectualităţii româneşti, de la Academie până la ziariştii bucureşteni şi provinciali, din desconsideraţia guvernanţilor corupţi a lui Iliescu şi Băseascu – Klaus W. Johannis calcă pe urmele lor – şi în Ulpia Traiană Sarmizegetusa domină marea nepăsare faţă de istorie şi arheologie. Sigur, romanii au fost duşmanii strămoşilor noştri daci, s-au războit cu ei şi i-au învins abia după patru războaie – două cu Împăratul Domiţian şi două cu Împăratul Traian – au cucerit o parte din Dacia şi au rămas un timp aici. Timp în care Imperiul Roman a lăsat o puternică amprentă istorică în piatra pe care lumea de astăzi o păstrează şi o expune cu prestanţă. Nu noi. Din 1991 şi până 2015, deşi se percepe o taxă de intrare în vestigiul roman, nu s-au mai continuat lucrările arheologice, s-au pus doar câteva noi indicatoare şi un gard de-a lungul drumului să nu mai intre ciurda satului să pască şi să balege vestigiile Împăratului Traian. Doar atât în 25 de ani, iar drumul între amfiteatru şi forum este acelaşi de pământ cu gropi cât nişte mari creuzete de făcut noroi când plouă.

Explicaţia? „Nu sunt bani”, mi-a spus primarul comunei, când am stat de vorbă cu el.

„Cum nu sunt bani, doar colectaţi bani zi de zi de la vizitatori? Puteaţi face un drum de marmură, în timpul acesta, doar marmura e aici la doi paşi, la Ruşchiţa!” Râde.

„Noi doar colectăm banii, consiliul judeţean de cultură ni-i ia pentru domnii de la Bucureşti! Şi dacă nu ştiţi, aflaţi acum, Ruşchiţa nu mai este a noastră, a fost din nou vândută!”

Cerule Mare, nu mai ai fulgere şi trăznete pentru vânzătorii de ţară românească!?!

Ce ghinioane! Am descoperit şi eu unul, vechi din AD 275, de la retragerea aureliană. Un foarte mare ghinion, după mine: dacă romanii nu s-ar fi retras înainte de AD 313, când Constantin cel Mare a declarat creştinismul religia oficială a Imperiului Roman, dacii şi urmaşii lor ar fi folosit de la început alfabetul latin. Din nefericire pentru daci, romanii s-au retras cu 38 de ani mai devreme de marele eveniment, lăsându-ne întru cu totul altă soartă, nici nu o comentez, doar aşa într-o doară, zic; singura naţiune latină care a trebuit să folosim chirilicele o mie de ani…

Tibiscum

Tibiscum a fost o veche aşezare dacică lângă râul Timiş, la ieşirea lui din munţi. După primul război daco-roman, o cohortă din Legiunea III Flavia Felix a ridicat aici primul castru roman rectangular din pământ şi lemn, ce în repetate rânduri a fost atacat de daci, cu toate că se încheiase pace între Traian şi Decebal. După al doilea război daco-roman, învingătorii au ridicat aici un al doilea castru, castrum auxiliare, la răscrucea drumului imperial, unul spre apus, la Diema şi altul spre răsărit la Lederata pe malul stâng al Dunării, unde a trecut prima dată Traian Dunărea cu legiunile sale pe un pod improvizat de bărci şi buşteni. Acest nou castru, mult mai mare a fost încredinţat unei cohorte auxiliare formată din arcaşi sirieni, ce în timpul şederii lor aici i-au învăţat pe daci siriana, că ei asta vorbeau, deşi trecuseră pe la ei şi păstori nomazi indo-europeni cu oalele lor! În timpul Împăratului Hadrian, castrul auxiliar se lărgeşte şi mai mult, e zidit din piatră cu fosă la exterior, adăpostind două formaţiuni auxiliare, de 500 de suliţaşi mauri călări (alae pentru călăreţi, cohortes pentru infanterişti). Datorită deselor atacuri ale autohtonilor, Împăratul Antoninus Pius lărgeşte castrul la 250m x 175m şi îl întăreşte cu încă două cohorte auxiliare, una celtică şi alta germanică. Deci, acum, dacii şi dacele din Banat învăţau, intensiv, latina de la sirieni, mauri, celţi şi germanici. Alături de castru s-a înfiinţat şi întins un vicus, adică o comunitate rurală ce se închega între veterani şi băştinaşe, fiindcă, oricum tot mai bine e să te iubeşti şi munceşti decât să te războieşti până ce eşti omorât. În timp, în jurul castrului se dezvoltă un oraş şi astfel Împăratul Septimiu Sever a ridicat castrul auxiliar la rang de municipium. Caracalla, fiul lui Septimius Sever, ajuns împărat, a inspectat municipiul Tibiscum în 214, ajuns la apogeu cu un forum impozant, cu templu pentru Jupiter, şi unul separat pentru Liber Pater – tatăl liber – venerat de toţi, dar în special de cetăţenii simpli. Municipiul avea un collegium fabrorum, unde se deprindeau meşteşugurile timpului: zidăria, dulgheria, olăritul, tăbăcăria şi fierăria. Pe lângă acest colegiu de meşteşuguri erau şi ateliere de sticlărie unde se făceau podoabe şi mai ales mărgele, mult apreciate şi diferit colorate, şi atelier de bronz pentru armament şi decoraţiuni. Era un univers antic organizat de romani şi înfăptuit de auxiliarii imperiului şi băştinaşii din Carpaţi şi câmpie, fiind cel mai mare vestigiu al antichităţii din Banat.

Descoperirea lui arheologică a avut cel mai mare avânt în epoca de aur a socialismului când s-a dezvelit, cercetat şi prezervat cinci la sută din suprafaţa lui. De atunci, sub Iliescu, Băsescu şi Klaus Johannis totul a rămas în paragină. Anumiţi istorici şi arheologi, pe bună dreptate afirmă că este o paragină intenţionată, fals motivată cu nu sunt bani! În România nu sunt bani pentru România, doar pentru guvernanţii şi parlamentarii care îi jefuiesc şi ascund în străinătăţi. Ce scursori politice şi slugarnice fără de lege. La Tibiscus s-a găsit o piatră funerară pe care, în rezumat, scrie: trupul e al pământului, numele rămâne pe piatră iar sufletul e al aerului. După antichitate au rămas vestigii de muncă şi cultură în istorie, după marionetele şi slugile post decembriste rămâne ruşinea, sărăcia şi paragina.

Drobeta

Traian, un remarcabil tânăr general, a fost adoptat de Împăratul Nerva, care la moartea sa, în AD 98, l-a desemnat viitorul împărat al imperiului. Cu entuziasm a fost acceptat de legiuni şi confirmat de Senatul Roman. Traian, nu s-a grăbit să intre triumfal în Roma, ci, un an întreg, a rămas între legiunile sale pe frontiera nordică a imperiului, Rin şi Dunăre, unde aveau probleme cu triburile germanice, cu tot felul de hoarde războinice şi cu dacii. Observând şi informându-se atent de-a lungul frontierei despre atacatori, consolidând şi întărind castrele romane unde erau mai dese incursiunile, a reuşit să îmbunătăţească sistemele de apărare pe Rin şi Dunănăre. Cu această ocazie a cunoscut foarte bine incursiunile dacilor lui Decebal peste Dunăre în provincia romană Moesia. A aflat foarte multe despre daci, conducătorii lor, dar ceea ce istoricii omit şi nu ar trebui, despre bogăţiile Daciei, mai ales cele minerale: aur, argint, cupru, fier. Metale preţioase şi metale necesare imperiului. Cu toată pacea încheiată cu Împăratul Domiţian, incursiunile îndrăzneţului Decebal în Imperiul Roman s-au îndesit şi a fost motivul pentru Împăratul Traian ca, prin războaie strategic pregătite, să-l pedepsească pe Decebal, pe care-l ura fiindcă îl trăsese pe sfoară pe Domiţian. În socotelile lui Traian intra şi aurul Daciei, căruia i se dusese de mult vestea la Roma şi nu era în nici o criză din moment ce avea 30 de legiuni ce însumau aproximativ 150.000 de legionari, plus trupele auxiliare, cărora li se plătiseră la timp lefurile!

În acel an de inspecţii ale frontierei dunărene, Traian a adunat datele necesare pentru invazia Daciei şi apoi s-a dus la Roma, care îl aştepta ca pe un brav împărat. Este consemnat în istorie, că Traian nu a intrat călare în forum, ci pe jos. Toţi romanii l-au aclamat şi iubit pentru acest gest făcut, primind toate drepturile şi suportul Senatului pentru războiul cu dacii.

Primul război cu dacii a fost o jumătate de victorie pentru Traian şi o jumătate de înfrângere pentru Decebal. S-a încheiat o pace formală, nici unul nu avea încredere în celălalt şi astfel se pregăteau pentru al doilea război. Decebal şi-a refăcut cetăţile avariate şi a încercat o alianţă cu triburile germanice să se sprijine în caz de atac din partea romanilor. Nu a reuşit.

Pe partea dreaptă a Dunării, Traian, pentru următorul război a pregătit un pod fix trans-dunărean. Dunărea avea aici o lărgime de 1.200 m. Apolodor din Damasc a construit la ordinul împăratului un pod   de 1.300 m pe 20 de picioare de piatră, deci 60 de metri era deschizătura arcului de la un picior la altul, ceea ce, la vremea aceea şi mult după aceea, a fost un record în construcţii. Podul era la 18 m deasupra apei şi larg de 14 m. Colosală realizare la care, este menţionat, s-au folosit 200 de hectare de pădure de stejar. Închideţi ochi şi imaginaţi-l!! Apolodor din Damasc a avut soluţii uimitoare pentru acest pod îndrăzneţ, inegalat optsprezece secole pe această parte a Dunării. Să nu uit, pentru guvernele lui Iliescu, Băsescu şi acum pentru ale neamţului, podul a fost construit în doi ani (între 103 şi 105). În al doilea război romano-dacic, ştim cu toţii, zeii au fost de partea romanilor, pentru o sută şaptezeci de ani.

Podul lui Apolodor din Damasc a rămas intact şi după retragerea aureliană, fiindcă se mai făceau legături comerciale. Drobeta, pe care Septimius Sever a ridicat-o la nivel de colonie, ceea ce însemna că locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca romanii, avea 14.000 de locuitori, forum şi temple, port şi amfiteatru, vile şi vicus. Aveau viaţă economică dinamică, făceau schimburi comerciale cu romanii. În secolul V, au ajuns aici hunii, au devastat totul şi au dat foc la pod, ce retardaţi. Un secol mai târziu împăratul Flavius Iustinus (Justinian I) l-a refăcut. Ciudat, pentru că acest amănunt istoric e trecut cu vederea, deşi este un argument în plus împotriva teoriilor aberante ungureşti, ce susţin că odată cu retragerea aureliană, Dacia, provincia romană – Banatul şi Transilvania – s-a golit de populaţia autohtonă. Nimic mai fals decât această teorie. S-a retras numai armata şi administraţia, dacii nu s-au desprins de munţii lor, iar Drobeta a rămas secole de-a rândul un centru comercial între locuitorii Daciei şi Imperiul Roman… (sfârșit)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*