Opinii: Îmi este rușine că sunt român…

De două decenii și jumătate chiar îmi este rușine că sunt român, și că mă prefac și eu că sunt mândru că sunt român, deși că m-am născut în zodia nenorocită a unei nații imberbe, lașe, lingave, mincinoase, hoațe, trufașe, otrepizate, țigănizate, maidanizate, manelizate… care se lasă condusă chiar și în fotbal de către un golănet penalopeic alcătuit din vechiciuni gășcălizate, flegmoragice, libilabolimbice (!) aidoma vampelor și vampirilor din clicile care conduc statul și societatea, aidoma lichelelor și lacheilor din toate domeniile, aidoma literodonților, sfârtecoșilor fripturiști care au confiscat cultura și arta prin vulg, aroganță și derbedeitate, sufocând și făcând să puroieze sublimul, să lăcrimeze autenticul, să doară adânc noul, curatul, diafanul…

Mă gândesc tot mai serios să fac și eu precum Caragiale, să mă autoexilez pentru tot restul vieții („M-am exilat şi atâta tot. Aerul aici îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul vieţii demne de compătimit” – Caragiale). La fel simt și eu, că nu mai suport să văd de aici, chiar din gura de canal, fără capacul furat și vândut la fiare vechi – canalul de dejecții, puturoșenii și mizerii naționale -, cum se scurge murdăria nației române care și-a tras singură apa peste ea după ce au defecat-o în cap toți tătucii cufuroși, mai vechi și mai noi, de la nentu Ilici la nentu Puiu, de la toți ordinarii de pe lista cărora nu lipsesc nea Miluță și nea Traian, până la nea săsoiul Iohannis… Bravos națiune, halal să-ți fie..!

Prin victoria visată, a trecerii de grupă la europene, așteptam cu toții o brumă de orgoliu, de răbunfnire naționbalistă cinstită, de speranță simbolică, cât să se deschidă supapele inimilor cernite ale românilor prea mult umiliți; ar fi fost o mică bucurie care să învăluie emoțional imensitatea dezamăgirilor, o bucurie meritată de către plebea asta indusă, redusă, răpusă… Eu știu atât: dacă dau ochii pe stradă cu un arumân, cu un albanez, cu un machedon, cu un țigan, cu un ovreu, cu un libanez, cu un „migrant”, trebuie să pironesc privirile în pământ de rușine.

Articolele mele, poeziile manifest, strigătul meu de ani și ani împotriva tuturor relelor răilor care se abat asupra acestei nații de 26 de ani devin o maculatură de care mă jenez acum. Mai suntem prea puțini români mândri unii de alții și de noi înșiși, iar mândria noastră este terfelită zi de zi de către cei nemernici confrați din toate timpuriule, mândria noastră devenind pisoarul lor public.

Avem prea mult bun simț că nu punem bătuta pe ei și să îi aruncăm în pubelele și cazanele de gunoi, cum au făcut islandezii cu netrebnicii lor de guvernanți… La gunoi cu gunoiul istoric românesc! Mulți ați perceput perfect rezultatul manipulării și intoxicării vreme de douăzeci și șase de ani, plus jumătate de secol dinainte. Dar, tot mai mulți români, de vârsta a treia mai ales,  se ofuscă, se înfundă și nu se mai deșteaptă.

Deunăzi, pe pagina mea Facebook , am avut un scurt-circuit polemic cu un oarecare domn insitent Gheorghe Cinoiu, de profesie forestieroid(!), care m-a învăluit șmercherește astfel: „Interesant articolul dumneavoastră (este vorba de prima parte a acestui material cules de pe Facebook), dar îndrăznesc însă să vă adresez o întrebare incomodă: Poate fi cultul eminescoid una din cauzele stării de fapt descrise de dumneavoastră?”

Nu vă imaginați cum am izbucnit precizând că nu caut a mi se da dreptate, ci a dobândi fiecare și toți la un loc, cu felul fiecăruia, felul lui de a avea dreptate, dreptul la a fi un neam mândru, curat, prosper, cu țara întreagă și reîntregită, pe care să o lăsăm moștenire urmașilor.  I-am spus: „Sar vitejii veștejiți de prin copaci, acum, să bage șopârle „securistoide”. Să denatureze ideea de românism, de patriotism trist, de dezamăgire generală, ridicând în slăvi șobolanii roșii de genul generalului Stănculescu (căci asta face pe pagina lui)… și să mă considere „eminescoid” pentru că îl declar pe Eminescu formatorul Limbii și Literaturii Române din vremuri în care înaintașii scriau cu litere chirilice și trebuiau să se ploconească la Poarta Otomană pentru a li se îngădui să scrie românește în opisuri și jalbe… Vine și un nostalgic precum nenea inginerul ăsta să jignească ce are mai sfânt românismul: spiritul geniului Eminescu! Tocmai el, un „stănculescoid”, un iliescoid, un securoid… ”

Un Domn pe nume Aurel Dobre a intervenit inteligent și calm și a spus: „Trăim într-o societate putredă, infectă, care a atins totul, chiar și sportul… Ce mândrie mai putem avea?”

Constat contrariat că încă au de unde să iasă la lumină subteranii, cenușii, retroflascii, reșapații, pipidizații(!) aflați în stare de dormitare indusă prin sedative epocale… Să ne trăiți, nea Puilor…!

Dar a intervenit și m-a emoționat o Doamnă pe nume Cora Matei, care a scris îndurerată cu inima: „Of, Doamne! Atât de rău îmi pare că din cauza celor care vor răul acestei minunate țări, de multe ori ne vedem puși în postura de a ne urî țara! Dar mă tot gândesc pe ce s-a clădit valoarea acestei țări din timpuri străvechi și parcă nu-mi vine să mai dau cu pumnul în inima bietei țări. Am avut stâlpi ai credinței, cum a fost părintele Arsenie Boca, și nu le-am urmat învățăturile printre care aceasta: ,Faceți copii, căci vă vor domina numeric țiganii și va fi jale…!” Am fost îndrumați peste veacuri să ne învățăm pruncii să iubească, să muncească și să prețuiască țarina care ne este plămădeala cea mai dulce din care se naște pâinea ce reprezintă însăși viața, dar noi, mamele, ne-am lasat pruncii să abandoneze dulcea pâine pentru  alta amară a străinătății. Eu plâng pentru țara mea, dar niciodată  nu îmi va fi rușine că sunt româncă, pentru că România a fost, este și va fi un popor cu rădăcini sfinte care se trag din binecuvântare cerească. Iertat să-mi fie, dar eu mărturisesc până la ultima suflare credința și valoarea din începuturi a acestui neam frumos. România are nevoie de „reset”, de „restart”, începand cu fiecare dintre noi și cu fiecare lacrimă de mamă care vrea binele pruncilor și  al celor ce vor venin după ei. Sper să renaștem, sper să fim deștepti așa cum ne-a proiectat Dumnezeu.Vă iubesc amarnic de frumos!”

Noi, românii – conchid eu -, am ajuns să ne lăsăm umiliți nu doar în fotbal, ci în toate domeniile, de la imaginea de țară cu cei mai mulți parlamentari și guvernanți penali, inclusiv președinții, la jaful pădurilor, subsolului, apelor și al tuturor resurselor până la mutilarea morală a unei întregi națiuni prin sărăcire, intoxicare mediatică și împingerea la un exod distrugător pentru unitatea de neam și țară prin alungarea în lume a copiilor noștri, exod de proporții fără egal în istoria omenirii. Niciodată în istoria noastră nu a mai fost tăvălită România ca acum, din interior și exterior la comandă dușmănoasă. Dar se găsesc voci de tot felul care să mă indexeze pentru că îmi permit să-mi fie jenă de starea de a fi român umilit, jigni și trădat și să-mi spună unul sau altul  ironic să îmi schimb naționalitatea și nu puțini  să ia peste picior starea de alertă maximă, de cod roșu pentru o țară adusă pe marginea prăpastiei prin voturile pentru 100 de lei sau pe o măslină și o făină, voturi care au adus la putere și mențin la putere o haită rapace de aleși penali cu dosare și condamnări de infracționalitate, de furt, de corupție, de vânzare a țării și îmbogățire prin jaf. Și tocmai acești vârstnici cu probleme existențiale, fără școală și legați la ochi își permit să ia în batjocură durerea unei întregi națiuni transformată în zdreanța de spălat pe jos a lumii chiar și în sport.  Sunt, de fapt, oameni sărmani încâlciți la minte care ies  când și când la îndemnul anteniștilor să iasă din ascunzătoarea lor de pitpalaci mândri că sunt și ei sunt români mândri, dar cu mațul ciuruit de chimicalele din alimente și medicamente, cu pensii și salarii de mizerie, cu biruri, taxe și facturi sufocante, cu câte și mai câte poveri pe care le pun pe umerii lor gârbovi bravii noștri politicieni de un sfert de secol. De către cine? De către fel și fel de clone ale unui nenea Puiu cocoțat pe vărful piramidei de soioșenie sictirofobă (!)…

4 răspunsuri la “Opinii: Îmi este rușine că sunt român…”

  1. Aveți probleme de logică, d-le cu pseudonimul PUIU. Hahalerele NU SUNT ROMÂNI.

    • Mara spune:

      HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA …
      De mai bine de o oră de când am citit răspunsul ăsta, cu greu mă abţin din râs. Ce simplu se dovedeşte stilul comunisto-băsito-soroşist… cu un biet răspuns pe lângă întrebare.
      În plus arată că trompeţeala asta isterică cu zeci de comentarii nu are niciun motiv util celor care vor să-şi lămurească informaţiile primite în articole.

  2. De două decenii și jumătate, autorul articolului este blasfem. Poate nici nu știe asta. Cum se face că insultă Pronia? Dumnezeu decide unde, când, din ce părinți ne naștem. A reproșa Proniei că ți-a dat darul suprem al vieții este… decideți Dumneavoastră cum, eu am precizat.
    Mie îmi este enorm de rușine când se declară a fi români hahalere de tot felul (iar categoriile enumerate în articol se încadrează perfect, dar trebuie să-i adăugăm pe dacopați, care au – sărmanii! – vocația de a se declara bastarzi și semianalfabeți, de vreme ce-și neagă identitatea de Domnul sortită numai nouă, românilor, spre a legitima ocuparea vetrei noastre strămoșești cu altă nație, care știe chiar prea bine ce vrea). Eu îmi iubesc cu adorație patria și mă străduiesc a o servi după puteri, aducându-i o fărâmă de meritată glorie.
    Nu m-aș mira ca obișnuitul băsist vitejește ascuns după un pseudonim să împroaște, iar, venin. De unde patriotism la hahalere?

    • Puiu spune:

      Doamnă, cam de ce fel ar trebui să fie hahalerele care se declară români ?
      De exemplu, dumneavoastră sunteți româncă ?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*