Autopsia comunismului: Libertatea comunistă

Motto: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos.”

(Biblia, NT, Corinteni 6.12)

„Libertatea este o imposibilitate pentru ignorant”

(Alailn Finkielkraut, Înfrângerea gândirii)

o În liberalism: libertatea individului

o În comunism:  libertatea societății (sau a națiunii) cu sintagma neatârnare (unde societatea/națiunea se pot confunda cu o clasă socială)

o În fascism: libertatea societății (sau a națiunii) (unde societatea/națiunea se pot confunda cu o etnie)

o În religie: libertatea în limita teismului.

Chiar dacă faptul este deseori uitat – iar explicaţia este simplă: rana recentă şi necicatrizată în memoria Estului (dar şi a Vestului), lăsată de cruzimea şi opresiunea totalitarismului roşu – libertatea este unul dintre pilonii principali ai ideologiei comuniste. Acest pilon – libertatea comunistă, mai exact: libertatea în conjuncţie cu necesitatea – nu se sprijină pe aer şi nici nu a rămas fără urmări. Înainte de Marx au existat şi au scris Kant şi Hegel, iar după Marx – Sartre, Gramsci şi Lukács. Aluviunile gândirii lor, purtate de fluviul timpului, stau la baza edificiului babilonic al modernităţii, nu doar la baza castelului de nisip al comunismului. Chiar şi după prăbuşirea comunismului sub propria lui greutate, sămânţa libertăţii – în sensul comunist – se dovedeşte perenă atât în spaţiul fizic, cât şi în cel metafizic. Ea revine permanent mascată pervers în ideile răspândite de către progresişti, hedonişti şi mai ales de către adepţii corectitudinii politice.

Libertatea politică

Faţă de cazul egalităţii – care în liberalism este o premiză, iar în comunism un statut, lucrurile se prezintă invers în cazul libertăţii: în comunism libertatea (în măsură în care comunismul îşi propune să rezolve necesităţile omului pentru a-l scuti de stresul şi preocuparea perpetuă pe care acestea le generează) este o premiză, pe când în liberalism libertatea (prin care omul îşi capătă demnitatea şi îşi netezeşte calea spre fericire) este un statut.

Punem între paranteze un exemplu construit cu scopul de a ilustra distincţia dintre natura premizei şi cea a statutului: să presupunem că se organizează un concurs de alergare, iar organizatorii se adună pentru a stabili regulile. O parte dintre ei propun ca pornirea în cursă să aibă loc în acelaşi timp, iar pe parcursul ei alegătorii să-şi poată alege traseul şi ritmul de alergare (aceştia fiind în totalitate răspunzători de riscurile pe care traseul şi ritmul ales le prezintă pentru sănătatea lor); cealaltă parte dintre organizatori au o altă propunere: alergătorii să pornească atunci când se vor simţii pregătiţi, dar în schimb, pentru siguranţă, alergarea se va face pe un singur drum anterior ales, într-un grup compact din care nimeni nu va ieşi prin sprint sau abandon. Sunt uşor identificabile formele simplificate (însă reale) ale cauzei democraţiei comuniste şi ale cauzei democraţiei liberale, date de raporturile diferite premiză-statut dintre egalitate şi libertate (puse în evidenţă în aserţiunea de mai sus).

Alexis de Tocqueville (în “De la democraţie en Amerique”) identifica o formă de contradicţie între libertate şi egalitate în orice democraţie – exprimată astfel: un sistem dominat de libertate conduce la inegalităţi, iar o societate egalitară încalcă libertăţi!; în realitate libertatea şi egalitatea se împiedică reciproc doar dacă ambele sunt fie premize, fie statut. Dar chiar şi în cazul în care libertatea şi egalitatea au naturi diferite şi – în consecinţă – pot atât teoretic, cât şi practic coexistă, ele se influenţează reciproc, fiind corelate (pozitiv sau negativ) într-o măsură mai mare sau mai mică. (1) În liberalism atât premiza egalităţii, cât şi statutul libertăţii acţionează benefic unul asupra altuia; necesitatea intervenţiei externe pentru reglare este minimă sau chiar nulă. În condiţiile secularizării, pentru menţinerea egalităţii ca premiză este nevoie de conlucrarea unor oameni liberi ca statut, iar recunoaşterea statutului de om liber nu poate veni decât din partea unor egali. (Hegel dădea exemplul stăpânului şi sclavului ce îşi îngrădesc reciproc libertatea: sclavul nu este tratat ca un egal de către stăpân, iar pentru stăpân, recunoaşterea sclavului, impusă, nu îi legitimează libertatea). (2) În comunism, dimpotrivă, de la premiza libertăţii, nu se ajunge decât cu forţa la egalitate, (căci pasul de la haos la ordine este improbabil în mod natural). Aceste consideraţii sunt suficiente pentru a fixa o judecată de valoare defavorabilă comunismului, câtă vreme prezenţa sau absenţa unei forţe exterioare în justificarea, formarea şi menţinerea democraţiei (ca necesitate sau ca posibilitate) este un  indicator al justeţei şi al stabilităţii democraţiei, (democraţia definindu-se tocmai ca fiind sistemul ce îşi generează singur forţa de care are nevoie şi care respinge orice impunere exterioară).

Libertatea individuală (libertate negativă/libertate pozitivă)

Trebuie recunoscut totuşi că – în sfera politicului – libertatea, ca şi egalitatea de altfel, este limitată de axioma existenţei corpului social. (Libertatea politică nu se rezumă doar la gradele de libertate de acţiune sau gândire pe care un individ le are, ci are în vedere şi recunoaşterea lor şi respectarea lor de către gruparea ce îl include). Câtă vreme în mod natural libertatea este – doar – un apel la Identitate (la Om ca individ), (spre deosebire de egalitatea care face – şi în mod natural – apel la Alteritate, la Celălalt şi prin generalizare – la Social) este importantă extinderea (restrângerea – de facto) a discuţiei despre libertate (şi) la particular. Aici totul se reduce în final la o ceartă metafizică: dacă există esenţe inalterabile şi inalienabile, atunci egalitatea este o premiză (fiindcă ele sunt egal create), iar libertatea trebuie să fie cu necesitate un statut; dacă omul în schimb este modelat exclusiv de existenţa sa, atunci el are nevoie de libertate ca premiză pentru desfăşurarea existenţei, pentru urcuşul devenirii şi de egalitate ca statut în această întreprindere. (Nu este de mirare angajarea, dedicaţia şi loialitatea lui Jean Paul Sartre faţă de cauza comunistă. Existenţa precede esenţă se traduce prin libertatea precede egalitatea.)

În privinţa libertăţii particulare (sau individuale) – înaintăm pe nisipuri mişcătoare. Cel mult  putem încerca să îi găsim o definiţie, să îi stabilim categoriile (asigurându-ne că ele cuprind şi variantele comunistă şi liberală) şi să speculăm asupra implicaţiilor lor, cu speranţa unei minime obiectivităţi.

La momentul cristalizării ideilor marxiste orice idee de progres (şi de revoluţie ca formă particulară şi violentă de progres) era legată de ideea de libertate. Mai exact de lipsa (sau de îngrădirea) ei. Oamenii resimţeau tot mai acut – ca o nedreptate! – absenţa libertăţii (a constrângerilor politice, economice şi sociale), o cereau şi erau dispuşi să lupte pentru a o obţine; raţiunea avea nevoie de libertate pentru a-şi atinge potenţialul maxim.

Această libertate – fără o legătură directă cu termenul popularizat de Isaiah Berlin – este libertatea negativă, libertatea percepută individual sau la nivel de grup ca un gol dureros, ca o formă precisă, însă fără substanță. Căci esenţa – cel puţin a acestui tip de libertate – nu este substanţa (după cum susţinea H.R. Patapievici – în Omul Recent), ci tocmai voinţa; după ce prima limită – a corpului – este depăşită, libertatea în efortul de a explora, de a cuceri şi de a pune la dispoziţia corpului noi limite devine expresia voinţei; ea se afirma prin act. Astfel, libertatea negativă (teoretică sau apriorică) se prezintă conştiinţelor drept un concept negativ şi le alterează implacabil; ea presupune conștientizarea limitelor, a constrângerilor și – mai mult decât atât – dorința de a le înlătura. După cum bine remarca Gabriel Liiceanu – „libertatea nu are sens decât în condițiile existenței limitei”, iar acestei condiţii de existenţă a libertăţii i se adaugă încă una: neîmpăcarea conştiinţei cu limita. În accepţiunea prezentă întâlnirile conştiinţei cu tipuri diverse de limite dau tipuri diverse şi particulare de libertăţi negative. În cazul comunismului prima limita – şi cea care dă definiţia libertăţii negative în comunism – este nevoia, nevoia ca fenomen endemic în Social, nevoia ca umilinţă. Din confruntarea brutală cu limita nevoilor – pe care nu doar că nu a reuşit să o depăşească în nici un fel, ci a mai şi adâncit-o – se naşte comunismul. În acelaşi timp limita spaţialităţii şi a identităţii – în primul rând – se face vinovată de ideea naţională (concurenţă în epoca – `48 – cu ideea comunistă), iar limita puterii (a individului şi a statului în raport cu individul) inspiră  discursul şi demersul liberal.

Libertatea negativă nu este însă nici singura libertate şi nici cea mai greu de dobândit. Devenită pentru un moment sensul suprem al istoriei, ea nu eliberează, ci provoacă dezastre. Odată cucerită şi dată pe mâna indivizilor se pierde şi din cadavrul ei se ridică o problemă insurmontabilă în orizontul conştiinţelor; prea-plinul de libertate atrage după sine abuzuri şi demonetizarea libertăţii ca valoare culturală de însumare. Teoria libertăţii se izbeşte de practica ei. Dacă posibilitatea de a alege şi existenţa opţiunilor păreau iniţial obiective etic suficiente, s-a dovedit că în fapt cele două condiţii nu garantează şi alegerea corectă, etică. Urmarea este că – în condiţiile răspândirii până la inflaţie a libertăţii şi prin această a micşorării valorii libertăţii – se naşte nevoia de libertate pozitivă, libertatea practică sau aposteriori, libertatea înţeleasă că o libertate stăpânită şi exercitată în cunoştinţă de cauză (uneori chiar prin auto-limitare). În noua formulare a libertăţii – pe care comunismul nu o înţelege sau o ignoră – libertatea pozitivă nu se mai adresează nevoii, ci ea defineşte nevoia şi este liber acela care se poate decide, nu doar cel ce are dreptul la decizie.

Libertatea de bază vs. libertatea de discernământ

Dihotomia (libertate negativă – libertate pozitivă) – mai degrabă o evoluţie istorică naturală de la idee la practică – inspiră o abordare mai profundă a libertăţii că principiu epistemologic şi ontologic (nu doar că principiu etic). Prin cunoaşterea lumii Omul îşi determina opţiunile, iar mai apoi prin alegere El o schimbă şi se descoperă/se defineşte pe sine însuşi. Libertatea este o relaţie a Omului cu Lumea, o relaţie în care El – Omul – este subiectul alegerii, iar opţiunile sale (parte a lumii) sunt obiectele alegerii. Privită astfel libertatea capătă două dimensiuni (ce – într-o oarecare măsură – circumscriu, dar şi adâncesc libertatea negativă şi, respectiv, pe cea pozitivă):

  • libertatea de baza – ce se referă la prezenţa sau absenţa opţiunilor (la cunoaşterea opţiunilor) şi este proprie obiectelor alegerii, şi
  • libertate de discernământ – ce are în vedere criteriile de eligibilitatea ale opţiunilor, precum şi  metodologia alegerii şi este proprie subiectului alegerii.

Câtă vreme libertate de baza este verificată prin prezenţa opţiunilor, libertatea de discernământ presupune şi înţelegerea riscurilor şi asumarea consecinţelor alegerii – ceea ce naşte responsabilitatea individului şi accentuează individualismul.

Libertatea de baza. Doar în aparenţă, libertatea este punctul de congruentă al umanitarismului celor două mari ramuri ideologice: comunistă şi liberală – o euglenă verde a regnului politic. Diferenţa constă în importanţa diametral opusă pe care cele două ideologii o dau fiinţei individuale şi fiinţei comunitare (cele două definiţii ale Omului din perspectiva ideologică), precum şi tipurilor de libertăţi: dacă în liberalism libertatea este un atribut al individului (libertatea de baza – prezenţa opţiunilor şi libertatea de discernământ), în socialism libertatea este un atribut al societăţii – libertatea socială (ce se traduce în eliberarea de sub tirania nevoilor). Chiar dacă este constituită din indivizi, societatea nu este altceva decât un animal cu nevoi, căci doar nevoile se pot însuma într-un mod coerent, nu şi conştiinţele; la nivelul societăţii doar libertatea de bază are un sens. Astfel putem înţelege ceea ce spun (în ordine istorică) Spinoza, Hegel, Engels în „Anti-Dühring“ şi Lenin: «Libertatea este înţelegerea necesităţii». În comunism alegerea efectivă a opţiunilor este transferată la nivelul societăţii – prin ce mijloc? -, pentru a elibera individul de povara deciziei şi de eventualele consecinţe negative ale alegerii nepotrivite.

Liber – conform ideologiei – trebuie să fie Statul (Partidul sau clasa socială); căci Statul (Partidul, Clasa socială) „eliberează” în interiorul său (deci în limitele sale) mai apoi, individul. Acest mod perfid de a înţelegere a libertăţii se strecoară şi în mitologia culturii comuniste. Cei pentru care comunismul a fost o realitate vie, îşi amintesc poate că istoria contrafăcută (nu neapărat cea faptică, ci mai ales interpretarea ei) pe care au învăţat-o în şcoală avea drept leitmotiv şi justificare idee de libertate/eliberare a claselor sociale oprimate şi de libertate naţională. Istoria era plină de eroi (ai neamului) şi de fapte săvârşite pentru naţiune (- pentru cei ce o alcătuiau şi pentru graniţele ei), chiar înainte ca idea naţională (sau de clasa socială) să se cristalizeze în sec XIX (secolul naţiunilor). Până şi romanii (sau românii) lui Traian dădeau parcă dovadă de patriotism prin modul – când romantic, când pragmatic – în care se deciseseră să participe la crearea naţiunii române (vezi filmul Columna).

Chiar şi în cazul în care am fi  de acord că intenţia este onorabilă, iar binele comun ar intersecta binele individual, tot am avea de-a face cu o privare de libertate în cazul comunismului (în sensul liberal al cuvântului, al lipsei opţiunilor şi a-l afectării discernământului: Noi ştim mai bine care îţi sunt necesităţile!). Ceea ce poate părea la început nobil: furnizarea opţiunilor pentru libertatea de bază, sfârşeşte datorită unei preocupări pentru eficientizare (în teorie) şi pentru control (în practică) cu furnizarea unei singure opţiuni, (caz în care libertatea de discernământ este sugrumată prin împiedicarea exercitării ei.)

Totuşi, axarea exclusivă pe libertatea de baza nu anulează total libertatea de discernământ. Pe de-o parte ea supravieţuieşte în individ în clandestinitate, permanent controlată, asediată şi pervertită prin libertatea de bază, iar pe de altă parte Statul (Partidul) îşi asumă libertatea de discernământ. Statul (Partidul) sunt o necesitate în comunism tocmai pentru a gestiona necesităţile.

 Libertatea de discernământ

În condiţii utopice, atunci când libertatea de discernământ – am putea-o numi adevărată libertate – există, ea acţionează şi asupra ei însăşi şi se ridică la următoarea definiţie: libertatea de discernământ este dreptul şi responsabilitatea de a-ţi pune limită. (Andrei Pleşu spunea – în spiritul acestei definiţii – că „libertatea este ceva atât de preţios şi subtil încât nu ar trebui distribuită egal” – înţelegând (şi deplângând) prin această faptul că prea puţini (dintre compatrioţii săi actuali) după ce vor primi „libertatea de bază” o vor folosi cu discernământ punându-şi limite). Nu este o contradicţie; libertatea de discernământ are o altă relaţie cu limita; câtă vreme ea tratează limita, pentru ea limita devine obiect, iar prin această se produce o transcendenţă şi o eliberare a individului.

Încercarea de explicitare ne întoarce la definiţii. Libertatea (de discernământ) este părerea despre propria limită, dacă o privim în sens normativ (ideologic) şi despre ceea ce eşti dispus să faci – până la ce limită? – dacă o privim în sens descriptiv. Liberalismul este părerea ideologică şi politică (adică părerea în numele căreia perorezi şi totodată normele după care perorezi sau acţionezi) faţă de libertatea celorlalţi. Pentru că liberalismul şi libertatea să coexiste paşnic şi lucrativ este nevoie ca liberalismul ce ne înconjoară să fie mai permisiv decât propria libertate. Este imaginea ideală aplaudată astăzi ca normalitate. În comunism însă, prin imperativul egalităţii (ideologic) şi imperativele statului (ce ţin de realităţile regimului) limitele sunt date şi sunt mai aproape de om decât limitele pe care acesta şi le doreşte şi şi le poate impune. De aici patologia comunistă a lipsei de libertate: inflamaţia eului cu libertate negativă şi anemia libertăţii de discernământ.

Urmările acestor fenomene nu iau doar forme abstracte în conştiinţe. Debusolarea individului în comunism (precum şi – în actualitate – a celui care provine din comunism) se face – mai ales – simţită în relaţia lui cu Legea – expresia necesară şi nemijlocită a voinţei şi forţei Politicului (pentru pacificarea şi progresul Socialului). Prin definiţie legea înseamnă limitare şi reglementare, iar limita poate aduce atingere libertăţii. Este vina comunismului de a nu fi înţeles că sacrificarea libertăţii individuale (de bază) în numele binelui societăţii este nobilă doar în măsură în care vine ca o alegere liberă a individului (libertate de discernământ), dinspre individ (în acelaşi mod în care interesul şi participarea sa în comunitate – fraternitatea – este o valoare în sine doar atâta vreme cât este voluntară). Şi mai ales este vina comunismului pentru că – în lipsa înţelegerii – transformă Legea într-un exerciţiu nelegitim şi unilateral al îngrădirii în scop pur Politic şi în favoarea Politicului. În momentul în care regimul comunist devine funcţional, sacrificiul libertăţii devine o obligaţie şi prin aceasta o tortură. În condiţiile comunismului dispare respectul pentru instituţii şi morala respectării legilor, (nu doar pentru că cele mai multe dintre ele sunt abuzive şi arbitrare, ci şi pentru că (1) individul înregimentat ideologic îşi pierde treptat reperele şi discernământul, iar (2) individul neînregimentat ideologic vede legea ca pe un obstacol sau ca pe o siluire. Individul se simte îndreptăţit la orice îi este necesar şi într-un caz şi în celălalt şi chiar  după ce comunismul real este înlocuit cu o societate liberală, îi rămân nealterate reflexele de a nesocoti legea şi de a căuta permanent căi de a o eluda. Reconstrucţia capitalului de încredere socială şi de încredere în Politic – ca bază a funcţionării drepte şi eficiente a instituţiilor – este infinit mai grea după o perioadă de comunism.

Dar ceea ce la nivel particular este tolerabil şi controlabil (prin forţă) şi tratabil (prin educaţie) la nivel social devine o avalanşă. Judecata ce exonerează ideologia libertăţii comuniste de o vină de jure pentru crimele comunismului real este similară celei aplicate egalităţii comuniste, însă nu putem evita o condamnare morală a ideologiei libertăţii. Nu numai că libertatea comunistă este pernicioasa – (1) fiindcă se rezumă la o definiţie neîndestulătoare a libertăţii (libertatea negativă/de bază) şi (2) fiindcă abordează problema limitelor (de opţiuni) prin alte limite (de conştiinţă) – dar prin aceasta ea ajută totalitarismul să se insinueze în lume adormind conştiinţele şi să se justifice în faţa societăţii şi în faţa istoriei. Sclavagism în numele (şi prin mimarea) libertăţii, este butada aplicabilă comunismului real menită să aducă la suprafață ideea că în comunismul real libertatea a fost transformată dintr-un bun de însumare într-un bun de consumare, bun ce trebuia adunat cu forţa ca un bir de la fiecare pentru a da o societate libera în final. O societate liberă nu este însă condiţia suficientă şi necesară pentru a avea un individ liber.

Lincolo de libertate

A fost nevoie, pentru ca liberalismul să triumfe în conştiinţe (fie că acele conştiinţe au fost mai întâi atinse de  comunism, fie că nu!) de un teribil efort de emancipare. Întrebări însă rămân şi se nasc în continuare pentru liberalism, indiferent de (relativa) siguranţă, stabilitate şi prosperitate a zonei în care ne aflăm astăzi, ce ar părea că îl validează. Oare calea spre o libertate de discernământ nu trebuie să treacă printr-o faza de libertate socială (de reducere generală a îngrădirilor impuse de nevoi), fără însă a zăbovi prea mult în ea, până în momentul maturizării discernământului individual? Şi – mai mult decât atât! – oare nu cumva se află ceva şi dincolo de libertatea de discernământ?

Acest „dincolo” este sugerat de direcţia îngrijorătoare pe care libertatea o ia în actualitate (unde actualitatea este zona culturală delimitată de postmodernism, de capitalism şi de tehnologie). Pe de-o parte libertatea este mai mult ca oricând o libertate aparentă (libertate de vitrină, libertatea unde opţiunile sunt doar posibile şi nicidecum certe) şi, pe de altă parte, întâlnim pretutindeni o inflaţie galopantă de libertate (ceea ce duce la devalorizarea ei, la transformarea ei în produs şi la schimbul neavantajos al acestui produs pe alte produse culturale precum bunăstare materială, siguranţă, sănătate, dragoste, etc…). La aceste fenomene – deloc noi! – se adaugă încă unul: recunoaşterea de către fiinţă umană a limitării posibilităţii de calcul a celei mai bune opţiuni (adică a libertăţii de discernământ) şi transferarea libertăţii de discernământ, în încercarea de a şi-o prezerva şi a şi-o extinde, către tehnologie (sau prin tehnologie către alte entităţi). Este greu de stabilit ce se pierde şi ce se câştigă prin acest demers, (deşi tendinţa generală – şi a mea personală – este de a credita pesimismul). Asistăm în premieră la semnarea unui contract de simbioză cu tehnologia; omul este forţat să îşi recunoască graniţele biologice şi culturale şi să evolueze; evoluţia sa – până acum una de tip cultural –, devine una de tip tehnologic. Poate că odată cu acest salt direcţia individualistă se va schimba într-una de tip reţea; poate că în viitor oamenii vor fi conectaţi la o conştiinţă comună, vor împărtăşii idealuri comune şi vor conlucra în modul pe care comunismul îl prognozase. Engels (şi Marx) susţinuseră în sec XIX că relaţiile sociale reflectă şi sunt impuse de relaţiile de producţie; în actualitate informaţia este resursă exploatată (sau bunul care se produce) iar valoarea ei este una de însumare nu una de consumare; reţeaua că tehnologie de stocare, prelucrare şi transfer poate (că va) fi copiată că formă de organizare socială. Deja facebook-ul (şi alte reţele de socializare) ne apar că forme embrionare ale unui proiect de conştiinţă comună în care sunt adunate (împărtăşite şi comentate) informaţii, amintiri (sub formă scriptică sau vizuală), gânduri şi care cunoaşte mai multe despre utilizatorii ei decât ei înşişi. În contextul discuţiei despre libertate este interesant de remarcat faptul că, odată cu cooptarea în cadrul reţelei, indivizii renunţă la individualism (preluând ideii la modă, consultându-şi colegii sau participând la acţiuni voluntare – virtuale sau nu) – şi prin aceasta la o libertate de discernământ – în schimbul beneficiilor socializării. Oare nu această era de fapt societatea pe care o anunţase – poate prea devreme – Marx şi Engels?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*