„Ion a lui Anica de pe hudiţa mare”, împreună cu înţeleapta lui soţie (amândoi adunând în răbojul vieţi numai cu doi-trei ani mai puţini decât mine), m-au poftit la „Nunta lor de Aur” doar numai să ne cunoaştem şi să mai stăm puţin la poveşti, după care să îmbucăm câte ceva de-ale gurii şi să ciocnim o cană cu tulburelul dulceag şi parfumat, scurs din teascul cu strugurii viei de pe casa bunilor lor bunici şi părinţi. Şi cum stăteam noi la taifas, despre una despre alta, numai că îl aud pe badea Ion că-mi spune:
– „Dom’le reporter, ştii dumneta ce-am învăţat eu şi cu a mea boreasă (nevastă) în cei 50 de ani de căsnicie, care a fost, precum viaţa omului. Adică-te, când plăcută şi veselă, când grea şi tristă? În zilele şi nopţile de iarnă (că în restul anotimpurilor nu ne dau răgaz vitele şi treburile din câmp), amândoi buchisim cărţile scrise de regretatul nostru vecin, Octavian Paler, după care ne „clătim” sufletul cu poveţile din Biblie. O vezi, acolo, stă lângă perna de la capu’ patului. E împăturită într-un ştergar legat cu eşarfa aia tricoloră. O adus-o tata lui tatal soţiei mele, când s-o întors de la Alba Iulia. Atunci cu Unirea Transilvaniei cu România. Biblia e tare veche. Cam de prin 1800. Aşadar, am moştenit-o de la bunii mei socrii când m-am însurat cu fata lor! Părinţii lui nevastă-mea. Eu mai mult m-am măritat, decât însurat, pentru că am venit pe curtea lor. Şi-o fost buni, precum mama şi tata. Şi încă ceva: de la toţi ai noştri străbuni am deprins bunul obicei să ascultat în biserică, cu luare aminte, pildele din rostirea preotului. Ba mai mult: am ţinut minte, chiar şi fără să vreau, vorbele bătrânilor înţelepţi ai satului, ca şi ale oamenilor cuminţi întâlniţi în târgurile de pe sate şi în piţele de la oraş.
– Şi ce aţi învăţat, din toate astea, bade Ioane şi lele Ană?
– Ia şi notează, de-i vrea! Că mai poţi chiar şi atunci când zâci că nu mai poţi; Că oamenii te pot iubi şi duşmăni în acelaşi timp. La fel de bine şi la fel de rău; Că mai degrabă te schimbi tu în bine, decât să-l lămureşti pe altul să o facă; Că sunt lucruri în viaţă care nu pot fi cumpărate cu bani; Că fără să prinzi de veste, viaţa te urcă şi viaţa te coboară; Că oamenii au dreptul să te vorbească de rău şi tu ai dreptul să-i vorbeşti de bine; Că trebuie să priveşti spre trecut cu înţelegere, spre prezent cu bucurie şi spre viitor cu nădejde; Că viaţa îţi oferă multe lecţii şi că mereu mai rămâne ceva de învăţat; Că să ne plângem mai puţin şi să mulţumim mai mult; Că pacea şi iubirea îs mai presus decât dreptatea şi frica; Că am învăţat să spunem „Îmi pare rău”, „Te rog să mă ierţi”, „Mulţumesc”, „Te iubesc”… Dar şi că am învăţat că nu am învăţat nimic…
Sunt vorbe de luat aminte, auzite într-o dimineaţă de mare sărbătoare creştinească la români: Înălţarea Sfintei Cruci. Iar acele vorbe, precum le citiră-ţi şi dumneavoastră, mi le spuneau când badea Ion, când lelea Ană. Doi bătrânei, vecini cu casa în care s-a născut şi a copilărit scriitorul-filosof Octavian Paler (n.2 iulie1926-d.7 mai 2007), fiu de ţărani vrednici şi cuminţi din Lisa pădurilor de mesteceni, fagi, stejari şi brazi ce urcă, pe lângă falnica şi mândra Mănăstirea a Brâncovenilor de la Sâmbăta de Sus, până spre vârful Negoiu din Munţii Făgăraş.Şi ce plăcută şi melodioasă cântare de aramă se auzea în acea sfântă şi cuminte dimineaţă de toamnă! Atunci când, peste dangătul răguşit al clopotelor bătrânei biserici din sat se suprarunea clinchetul de cristal al clopoţelului chemării elevilor şi părinţilor acestora la festivitatea deschiderii anului şcolar. Un nimerit prilej, pentru cei doi bătrânei, ca să-şi reamintească că atunci când ei erau în clasa a 4-a, în curtea frumoasei lor şcoli s-au strâns peste 400 de de elevi şi aproape dublu, acelui număr, părinţi, bunici, unchi şi mătuşi. Acum, cu toţi cei din Lisa şi din satele învecinate Breaza şi Pojorta, nu erau nici măcar 200 de elevi şi tot atâtea mămici şi bunicuţe! Şi doar numai câţiva taţi de copii şi unchi de nepoţi. Pentru că bărbaţii, buni de grele poveri, sunt de mult plecaţi la lucru, departe de sat, departe de ţară.
În ziua următoare a vizitei mele aveam să mă comving că, fiind tot mai puţini la număr şi tot mai gârboviţi de apăsătoarele poveri ale vieţii ţăranului ardelean de la munte, oamenii Lisei dau dovadă că trudesc din greu să are cu plugul şi să semene cu semănătoarea aceste pământuri nisipoase, tare dragi inimiilor lor; Că mult aşteptatele ploi au înverzit otava din lunca mijlocie a Oltului şi că, spre şesuri, tractoarele arau şi seamănau, pufăind din greu, boabele de grâu ale viitoarelor pâini. De departe, se auzea cântul de toacă şi cel al clopotelor din turlele bisericilor monahale ale Mănăstirii Brâncovenilor de la Sâmbăta de Sus. Urcaţi în căruţele cu loitrile înalte, trase de cai vânjoşi, cosaşii descărcau cu furcile fânul în şuri, iar în pivniţe, cu spatele, vechii saci albi, ţesuţi în bătrânele războaie, plini cu picioci (cartofi) făgărăşene, precum şi coşurile din nuiele împletite încărcate cu pere pergamute şi cu mere pătule, dulci şi aromate. Cătră seară, dinspre păşune, se auzea plesnitoarea nervoasă a biciului ciurdarului negricios la faţă care mâna vacile să intre în sat, grăbite de chemarea plângăreaţă a mugetului viţeilor flămânzi; Mai tinerele gospodine le mulgeau laptele înspumat din ugerele mari cât găleata, după care aţâţau focurile în vetrele sobelor, pregătind masa de cină a bătrânilor părinţi şi bunici reîntorşi de la slujba de vecernie; În curtea şcolii băieţii-elevi din clasele a 4-a şi a 5-a se prindeau într-un gălăgios joc de fotbal, în vreme ce colegele lor povesteau amintiri din lunga vacanţă de vară; Fumurile din hornurile caselor aşterneau peste sat o lină şi albicioasă ceaţă, semn că mâine fiva încă o zi frumoasă de toamnă senină; Plecat la asfinţit, Mândrul Soare stătea pitit după dealurile Voilei şi Cincşorului, aprinzând deasupra lor un imens petec de cer, roşu ca focul încins al cuptoarelor de cop aluatul pâinilor… În curând, peste toată liniştea nopţii, se va auzi lătratul a pagubă al câinilor prinşi în lanţuri, precum şi îndepărtatul şuierat al trenurilor accelerat, grăbite să oprească, pentru o clipă, fie în gara mare, aproape părăsită, a Făgăraşului, fie în cea, mică şi tristă, a Avrigului. În vagonul de clasa a 2-a, a unui dintre ele, mă voi urca şi eu, folosind cuponul CFR de gazetar-pensionar. Voi duce cu mine amintirea plăcută a unui vrednic sat de munte din Ardeal, ca şi imaginea chipurilor senine a doi frumoşi şi simpatici bătrânei: cea a soţilor Ana şi Ion, vecini şi rude apropiate cu cei din familia „vechilor povestioare” ale cumintelui cronicar al vremurilor trecute, regretatul scriitor şi om de mare modestie, prin deşteptăciunea sa, Octavian Paler.
Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb, întrebându-te şi pe tine cititorule: Va rezista Lisa Ţării Făgăraşului şi a Oltului vremurilor incerte de acum şi a celor viitoare? „Fiii rătăcitori” prin luxoasele şi ademitoarele oraşe italiene, spaniole şi franţuzeşti, vor mai găsi drumul reîntoarcerii în vatra satului lor natal ? Poate că da, poate că nu. Un lucru fiva sigur: Neuitata pildă bună, patriotică, creştinească şi românească a ţăranilor plugari făgărăşeni care au plecat peste Ocean, în America, cu mai bine de un secol în urmă!. După ani şi ani de muncă grea şi amară singurătate, s-au reîntors în satele lor, iar cu bruma de agoniseală au târguit pământuri şi păduri scumpe din averile zgârciţilor grofi şi arendaşi; au zidit case mândre, grajduri şi şuri, au înălţat biserici şi şcoli. Acum, doar bătrânii ţărani mai trag nădejde că fiii şi nepoţii lor vor lua în păstrare acele vechi şi plăcute rânduieli, gândite de străbuni ca să dăinui peste veacuri!
Lasă un răspuns