Pro Memoria: Părintele Arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996) – monahul scriitor, trăitor şi cărturar…

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996), Victor pe numele de botez, basarabean de origine, născut în localitatea Babele, din judeţul Ismail, din părinţii Grigore şi Maria Lecca, tatăl fiind învăţător şi apoi preot în judeţul Bălţi, a urmat Seminarul şi Facultatea de Teologie la Chişinău, iar în anul 1940 a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea, ctitoria Sfântului Ierarh Calinic, unde după război va fi şi călugărit sub numele de Paulin. Discipol al lui Nichifor Crainic (cel mai strălucit profesor al Facultăţii de Teologie de la Chişinău în perioada interbelică), dar şi al lui Gala Galaction, a căutat să-i urmeze atât pe calea scrisului, cît şi a misionarismului ortodox (cu implicită tentă naţională). Sub regimul antonescian, în perioada anilor 1941-1943, a fost preot misionar în câteva sate din Transnistria, precum şi la Odessa.

Intransigenţa sa confesională şi naţională, asimilată vederilor politice de dreapta (legionarismul era obsesia fierbinte a epocii), i-a atras ulterior, sub pretextul refuzului de a face serviciul militar, arestarea şi chiar condamnarea la moarte. Dumnezeu a vrut ca sentinţa să nu fie executată, iar râvnitorul teolog basarabean să-şi urmeze chemarea monahală, învrednicindu-l să fie ieromonah şi apoi arhimandrit, iar o vreme stareţ la Arnota, unde-l va cunoaşte, prin anul 1992, viitorul protosinghel şi stareţ de la Schitul Darvari – Bucureşti şi episcop-vicar patriarhal, Ambrozie Meleacă (astăzi Episcop Eparhiot la Giurgiu), care-i va face postum şi o frumoasă evocare (apărută mai întâi în revista Epifania).

De-a lungul vieţii sale călugăreşti de peste o jumătate de veac, Părintele Paulin Lecca a trecut, pe lîngă Frăsinei şi Arnota, pe la mai multe mănăstiri (Govora, Cozia, Schitul Rarău, Gologanu, Antim), zilele sfârşindu-şi-le retras la mănăstirea de maici de la Rogozu, în judeţul Vrancea. Cel trecut pe la Antim şi pe la Rarău nu putea, desigur, să nu poarte în sufletul său “floarea de foc” a Rugului Aprins (duhul acestei mişcări fiind lesne de recunoscut în preocupările şi în scrierile sale). I-a cunoscut îndeaproape, între alţii, pe Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) şi pe duhovnicul rus Ioan Kulîghin. Să mai menţionăm că o vreme, tot spre anii bătrâneţii, a mai fost şi Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Dunării de Jos şi din Arhiepiscopia Bucureştilor.

Părintele Paulin Lecca a scris destul de mult (pagini catehetice, exegetice, apologetice, memorialistice), dar majoritatea scrierilor sale au ajuns abia postum la cunoştinţa marelui public. Iată-le pe cele mai importante: „De la moarte la viaţă”, Editura Paideia, Bucureşti, 1996 (roman memorialistic – personajul Victor Moldovanu este autorul însuşi – cu caracter testamentar, prezentat călduros de regretatul critic literar Valeriu Cristea, cu care părintele Paulin s-a cuminecat mai ales întru Dostoievski); Trebuie să reţinem faptul că monahii au scris din necesitatea de a fixa şi transmite învăţături de credinţă sau experienţe duhovniceşti, de aceea textele lor nu sunt ficţionale, ci încărcate de realitate.

În acest context, romanul Părintelui Arhimandrit Paulin Lecca ar putea surprinde dacă nu am afla, citind Postfaţa criticului Valeriu Cristea, că este vorba de o autobiografie mascată de un nume fals şi pretextul găsirii unui jurnal în podul Mănăstirii Frăsinei. Puţini scriitori s-au încumetat să se refere exclusiv la probleme monahale. Dintre aceştia ne amintim de Damian Stănoiu şi Tudor Arghezi (ambii foşti vieţuitori în mănăstire), precum şi de Vasile Voiculescu. Dar toţi trei realizează o critică a crizei monahale din perioada interbelică, prezentând mănăstirea nu ca pe o intrare în Împărătie, ci ca pe o poartă a iadului, ca un loc al compromisurilor şi al tuturor păcatelor. Astăzi avem în faţă o carte autentică ce răspunde duhovniceşte acestor scrieri. Este un “Bildungsroman”, prezentând iniţierea unui tânăr teolog, prins între deliciile şi ispitele vieţii studenteşti (care numai “teologică” nu este) şi aspiraţiile sale de a trăi creştinismul aşa cum cei din jur nu mai erau în stare s-o facă. “Nebunia” de a părăsi totul şi de a intra în mănăstire era taxată ca atare de părinţi, prieteni, rude, profesori, chiar şi de cei pe care-i află în mănăstire, monahi prin haină, dar nu prin străduinţăşi nevoinţă. “Nu mai era nevoie să mă fac nebun pentru Hristos”, spune autorul, “pentru că şi aşa toată lumea mă considera nebun”(pg.111). Fratele Victor Moldovanu reface pas cu pas traseul Părinţilor din Pateric: căderea în păcat, remuşcările conştiinţei, părăsirea lumii şi intrarea în mănăstire, ispitele primirii, acomodarea cu viaţa monahală şi primele bucurii duhovniceşti, diferite încercări, misunea în lume şi reîntoarcerea la mânăstire. Cu o singură diferenţă: datele exacte ale evenimentelor istorice le plasează între anii 1940 şi 1944, în România, Basarabia şi Transnistria. Pagini întregi ne amintesc de “pelerinul rus” şi Dostoievski (de altfel, Stareţul Zosima este “părintele duhovnicesc” al fratelui Victor), dar şi de texte filocalice: “În clipe de durere, îmi găseam unica întărire şi mângâiere în rugăciune. Ca şi în primele luni de la Frăsinei, aş fi fost pierdut dacă nu m-aş fi rugat. Acolo aveam slujbe, Sfânta Liturghie, Acatistul, Paraclisul…, dar aici nu aveam decât Psalmii lui David. Mă aşezam jos, pe podele, într-un colţ de baracă, şi începeam să mă rog. Dar rugăciunea mea nu era o rugăciune obişnuită. Rugăciunea mea ţâşnea din sufletul meu, aşa cum ţâşneşte gheizerul din inima pământului, mânat de un foc si de o presiune grozavă. Numai în primele luni de la Frăsinei mă mai rugam cu atâta putere”(pg. 231). Menţionăm că cel ce se ruga astfel se afla în închisoare, condamnat la moarte. Sau: “El nu ştia că tocmai în chinurile de la Frăsinei eu îmi găseam fericirea pe care n-o puteam găsi nici în căsătorie, nici în bunăstare. Şi apoi fratele meu nu ştia că si eu sunt logodit, căsătorit, îndrăgostit. Şi aşa cum într-o teacă nu pot încăpea două săbii, tot astfel în inima mea nu mai putea intra o altă dragoste. Pentru vecii vecilor mi-am dat inima lui Iisus Hristos. Iar Iisus mă cheamă din nou la Frăsinei…. A doua zi am ajuns la Frăsinei, unde într-adevăr mă aşteptau fraţii şi părinţii mei iubiţi, chiliuţa, pădurea, păsările”(pp. 287-288). Putem considera această carte şi un roman de aventuri, dar de aventuri duhovniceşti. Ea se găseşte pe tarabe alături de alte cărti de aventuri, care propun o lume a păcatului. Oricui îi este la îndemână s-o cumpere şi s-o citească, chiar numai din curiozitatea de a afla ce si cum poate scrie un monah. Şi va constata că surprinzător de interesant, de bine şi de folositor.

„Ce este moartea?” – o altă lucrare a sa, apărută la Editura „România Creştină”, Bucureşti, 1997 (prima ediţie – demult epuizată – şi reeditată la Editura „Lumea Credinţei”); Este de aşteptat, de crezut şi de sperat ca reeditarea volumului „Ce este moartea?”, adresat unui public mai larg, să retrezească interesul pentru întreaga sa nevoinţă mărturisitoare, ce-l recomandă ca pe una dintre cele mai de seamă figuri monahale româneşti din vitrega – dar plina de învăţăminte – istorie românească a secolului 21. „Frumosul divin în opera lui Dostoievski”, Editura „Discipol”, Bucureşti, 1998 (cel mai important studiu despre Dostoieski scris de un teolog român, după faimosul curs Dostoievski şi creştinismul rus al lui Nichifor Crainic); „Rugăciunea vameşului”, Editura „Christiana”, Bucureşti, 1998; „Cum să citim Biblia în învăţătura Sfinţilor Părinţi”, Editura „Sophía”, Bucureşti, 1999. A tradus mult şi din ruseşte (Igor Smolici, „Din viaţa şi învăţătura stareţilor”, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 1997; Serghei Bulgakov, „Icoana şi cinstirea sfintelor icoane”, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 2000, etc.), lui datorîndu-i-se şi una dintre versiunile româneşti ale „Pelerinului rus”, Editura „Sophía”, Bucureşti, 1998).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*