Autopsia comunismului: Ideologia în cele patru anotimpuri ale comunismului

Și totuși, dacă ideologia este un produs al rațiunii, stârnită de pulsiuni și condiționată cultural, cum o putem supune unei critici juste? Privită doar prin lentila tradițiilor politice majore, ea combină înțelesuri negative, imature și anacronice. Și Marx s-a ferit de folosirea ei ca termen, insistând că ideile sale sunt științifice, nu ideologice;  și liberalii au negat că liberalismul este o ideologie;  și conservatorii, la rândul lor, au considerat că adoptă un stil de a face politică mai degrabă pragmatic decât ideologic (Andrew Heywood apud Ciprian Bogdan). Patologia orbirii ideologice a fost asociată ideologiei și apoi asimilată în definiția ei, iar termenul dezavuat de „ideolog” – termen ce desemnează persoana care formulează, apără, răspândește și reprezintă ideologia – oricare ar fi aceasta – fără discernământ și fără să accepte alternativele sau dialogul – a contaminat – nu întru tocmai pe nedrept! – termenul de „comunist”.  Totuși, pentru a recupera ideologia și pentru a o pune în discuție trebuie să o ridicăm – ca definiție – deasupra judecăților etice. Nu o putem limita la politic, fiindcă ea nu a pornit din zona politicului – a acțiunii, ci din cea filozofică și culturală – a introspecției și a reflecției exogene. Ea trebuie mai curând privită – fără să ne întoarcem la iluminism – într-un mod mai general ca o înlănțuire de idei care determină ce, cum și de ce trebuie să existe ceva mai degrabă decât altceva sau decât nimic. Nu o epistemologie, ci o ontologie.

În această lumină, nu mai percepem conținutul ideologiei ca fiind imun la trecerea vremii și la schimbarea contextelor sociale, economice și culturale. Fiecărui anotimp istoric al comunismului îi corespunde o anumită ideologie: există o ideologie pură în timpul anotimpul idealului, o ideologie a viziunii în timpul anotimpului himerelor, o ideologie doctrinară în anotimpul sângelui și, respectiv, o ideologie demagogică în anotimpul terorii. Aceste ideologii sunt asemănătoare, pleacă de la un filon comun ce poate fi ușor recunoscut, dar totuși sunt diferite.

1. Ideologia pură (Idealul)

În primăvara comunismului înfloreşte idealul, ideologia care îmbogăţeşte conştiinţa cu criterii etice (Marx considera ideologia – şi mai ales ideologia burgheză – drept o „falsă conştiinţă”), ideologia pură. Ea este indisolubil legată de cultură şi de civilizaţie, dând o definiţie a identităţii individului şi a rolului acestuia în cadrul culturii; este expresia distilată – prin raţiune – a culturii şi ia forma unor idei, a unor credinţe şi a unor valori în viaţa socială. Idealul nu îşi propune în mod direct să rezolve conflictul politic, însă îl formulează.

În capitolul dedicat ideologiei ne vom referi tocmai la ideologia pură în care nu se amestecă ideii – corupătoare – de obţinere şi de menţinere a puterii. Redus la această dimensiune, ideologia comunistă (sau idealul comunist iniţial) – marxismul este de fapt un amalgam eclectic de filozofie hegelienă (viziunea istorică), de idealuri revoluţionare franceze (viziunea socială) şi de principii economice. O parte dintre idei sunt împrumutate, iar o altă parte sunt combătute (interpretate şi adăugite) chiar de viitorii teoreticieni comunişti: Lenin, Mao Zedung, Stalin etc… Mai mult, identitatea transnaţională de proletar – pe care Marx o vede ca devenind în timp universală – şi căreia i se adresează ideologia, nu mai este de actualitate.

Iată de ce – în sensul (tare), de aderenţă la ideologie şi de identitate proletară – comunistul nu mai există. În postmodernitate (şi postideologie) comunistul se defineşte într-un sens (mult mai) slab prin simpatie cu unele idei comuniste: cu critica generală a capitalismului și cu modalităţile non-violente de rezolvare a unor probleme sociale concrete şi actuale. Rămân cu adevărat în discuţie doar ideile ce privesc (1) proprietatea, (2) valoarea, (3) fraternitatea/solidaritatea, (4) libertatea şi (5) egalitatea. Suma criticii lor este critica – la zi – a ideologiei comuniste. Toate celelalte idei comuniste au căzut pradă istoriei.

2. Ideologia de viziune (Viziunea)

Pe o treaptă superioară, pentru susţinerea utopiei, ideologia capătă o semnificaţie mai restrânsă; ea devine – într-un sens apropiat de cel pe care îl dă Mainnhaim în „Ideologie şi Utopie” – o viziune asupra lumii şi „vizează idei şi credinţe (adevărate sau false) care simbolizează condiţiile şi experienţele de viaţă ale unui grup, clase specifice sau importante din punct de vedere social”. La viitor. Se ia notă de abaterile realităţii de la principiile ideologiei pure şi se trasează (uneori absolut arbitrar şi fără nicio legătură cu ideologia pură) liniile directoare ale utopiei – viziunea. Viitorul acum. Exemplul saltului de la principiul general al egalităţii, la principiile traiului  fericit şi liniştit în locuinţe tip fagure cu utilităţi comune, întâlnit la unii socialişti utopici, este – poate – edificator.

Faptul că Marx sesizează şi critică încă de la început slăbiciunile construcţiilor utopice (socialiste) şi caută un suport științific (demonstrabil) – în istorie, filozofie şi economie – pentru propria sa utopie, nu arată decât faptul că era perfect lucid și conştient de greutăţile pe care întreprinderea comunistă le presupune, (chiar dacă nu le cunoștea exact). Marx evită totuşi – cum o face şi în cazul ideologiei! – cuvântul utopie; în opinia sa socialismul/comunismul și utopia sunt doi termeni care nu trebuie alăturați decât pentru a desemna căi care se înfundă – variantele de socialism ale lui Babeuf, Saint-Simon și Charles Fourier. Marx prefera lupta politică în locul expunerii sforăitoare a unor proiecte, lăsându-se prins într-un oximoron: Utopia lui este comunismul realizabil.

De altfel, câtă vreme comunismul a întâlnit realitatea, este greu să ne mai imaginăm o utopie comunistă cu inocența secolului XIX pe care sa o mai combatem.

3. Ideologia politică (Doctrina)

În anotimpul sângelui, ideologia comunistă se reduce la dimensiunea meschină a doctrinei politice. Prin ea se urmăreşte legitimizarea intereselor de grup, se furnizează justificări pentru pretenţiile de putere şi se explică – în mod concret – practici de obţinere şi de exercitare a puterii.

Nu este nevoie ca o doctrină să conţină şi ideile unei ideologii şi ale unei utopii; ea se poate descurcă şi dacă se menţine în sfera mijloacelor a acţiunii, a unei filozofii pragmatice, (precum se întâmplă în cazul conservatorismului). Comunismul – ca politică – este însă copilul unor idealuri şi al unei utopii umaniste; el răspunde şi la întrebarea: de ce?, nu doar la întrebarea cum?. În construcţia ideologiei lui politice se apelează des – ba chiar se abuzează – de frazeologia ideologiei pure şi de cea a ideologiei de viziune, deşi – în primul rând – comunismul se defineşte ca armă (ca mijloc) în conflictul social şi politic.

Marx afirma – probabil din dorinţa de a-şi salva ideile într-o doctrină – că „filozofii n-au făcut altceva decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba”; iar capacitatea de a aduce schimbarea înseamnă putere. Împotriva propriilor idei însă, odată ce ideologia fost politizată, obiectul ideologiei pe de-o parte se extinde (cuprinzând şi mijloace, nu doar scopuri), iar ambiţia ei este tot mai mare, pe de altă parte subiectul ei este restrâns tot mai mult la membrii şi, eventual, la simpatizanţii activi ai mişcării. Definiţia identitară de comunist în anotimpul sângelui – în sensul politic – este condiţionată de apartenenţa la Partid (şi de activitatea în slujba lui).

Odată cu apariția partidelor politice de factură comunistă, visul (sau fantoma) lui Marx capătă forma, dar cine știe cum ar fi privit el evoluția ideologiei și acțiunile inspirate de ea din sec XX. Ceea ce a început cu Manifestul Partidului Comunist (în 1848) – pe care îl vom analiza în alt loc! – a sfârșit cu o sumedenie de doctrine (Leninism, Maoism, Stalinism, Trotkyism)  ale căror principale idei pot fi sintetizate astfel:

(1)  ideologia are întotdeauna dreptate, mai puțin în cazul (3),

(2)   utilizarea forței este justificată de (1) și limitată doar de (3),

(3)   iar interesele partidului trec înaintea ideologiei.

(unde ideologia este ideologia pură sau cea de viziune).

Universalitatea ce este promisă printr-o (r)evoluție istorică implacabilă și prin convertire/convingere fără excepții (din/prin rațiune), a trebuit înlocuită printr-o universalitate forțată ce nu lasă nimic în afara ei, (chiar dacă și omul și istoria se împotriveau). Cei ce nu sunt cu noi sunt împotriva noastră! Răul era vizibil – și resimțit – doar atâta vreme cât te aflai în afara partidului.

4. Ideologia demagogică (Demagogia)

În sfârşi , în cadrul regimului (regimurilor) comuniste, din ideologie supravieţuieşte doar acea parte ce justifică acţiunile puterii, adică demagogia, discursul gol – un amestec pe cât de rizibil, pe atât de periculos de idei extrase din ideologia pură, din cea utopică şi din cea politică. Miasmele pe care le împrăştie însă nu lasă nicio urmă de echivoc în privinţa răului ascuns în intenţie; la acest nivel de specificitate aplicată este justificată critica şi, eventuala etichetă, de ordin etic. Realitatea este judecătorul ei implacabil, fiindcă în mod practic conducerea statului instrumentalizează ideologia demagogică pentru a-şi impune forţa şi pentru a-şi asigura complicitatea grupurilor sociale (claselor) şi a instituţiilor. Rezultatele sunt vizibile…

Cu adevărat grav ar fi însă ca cineva să ia în serios şi să adere în mod sincer la acest tip de ideologie; în acest caz – da! –  se poate vorbi de rău absolut sau de prostie absolută. Ambele situaţii s-au întâlnit în structurile partidului şi ale statului comunist, însă ele sunt rare (şi terifiante că însuşi Diavolul). În cazul regimului în general se trăieşte în logica unui rău meschin, la a doua sau chiar la a treia mână, rău prin care ideologia este demascată şi chiar luată în râs, dar este acceptată şi chiar susţinută din teamă, din obişnuinţă, din comoditate, pentru a asigura şi menţine avantaje, etc…

Conţinutul ideologic efectiv al ideologie nu justifică vreun efort combativ discursiv pe tărâmul ideilor. Suita de idei din demagogie nu mai este alcătuită din cauze primare, ipoteze de lucru sau legi, ci din încercări penibile de (1) a prelua structura realităţii şi de a o explica (un exemplu relevant găsim la Marx care consideră că „ideologia provine din chiar structura şi dinamică societăţii capitaliste luând formă fetişismul mărfurilor” (Ideologii Politice)) sau, dimpotrivă, (2) de a o altera (vezi cultul personalităţii, mistificarea istoriei, etc…). În aceasta constă relaţia pernicioasă a realităţii cu ideologia demagogică: pornesc una către cealaltă de pe maluri opuse fără a se întâlni la mijloc.

*

În loc de concluzie atrag atenția asupra definiției pe care Andrei Pleșu – cedând tentației de a teoretiza pe marginea subiectului în colecția sa de eseuri „Despre bucurie în Est și în Vest” – o dă cuvântului ideologie, definiție ce cuprinde (sau surprinde) atât trăsăturile ideologiei pure, cât și ale ideologiei vizionare, ale doctrinei și ale demagogiei.  Astfel, el susține că: „Ideologiile sunt construcții rapide de idei, izvorâte dintr-un interes privat sau de grup și având drept scop modificarea mentalităților publice, a instituțiilor și a vieții sociale”. Regăsim aici atât idealul – ideologia pură (constructii rapide de idei), cât și viziunea asupra lumii pe care idealul o insuflă, transformată în final în mijloc (mentalităților publice, a instituțiilor și a vieții sociale), adică în doctrină; iar dacă suntem atenți descoperim, ascunsă în pliurile formulării, și scăderea proprie doctrine: interesul particular al grupului care încearcă să se impună pe întreaga arenă politică și socială, interes pentru care ideologia nu este o reprezentare, ci un paravan.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*