Ce are în comun cazul Bodnariu cu recentele incidente de la Koln? Tratate doar în universul faptelor ele ne apar că două comete în două galaxi diferite; personajele şi întâmplările nu au de ce să stea împreună şi să fie comparate şi suntem tentaţi să răspundem: Nimic! Pe deoparte o familie mixată din Norvegia (el român, ea localnică) pierde (sau se află în pericol de a pierde) custodia copiilor (din pricina acuzaţiei de abuz fizic şi de indoctrinare religioasă); pe de altă parte o mulţime de femei sunt agresate (sexual) de musulmanii adunaţi în mijlocul oraşului Koln. Nu sunt ştiri banale, pe lângă care să trecem cu indolenţa; fiecare dintre ele reclamă o implicare (sau măcar o reacţie) a justiţiei şi a societăţii civile; dar ele nu sunt corelate faptic în niciun fel.
Totuşi valurile pe care aceste două întâmplări le-au stârnit (în România) arată că există o dublă măsură şi o doză otrăvitoare de ipoctizie în modul în care societatea românescă (în particular) absoarbe şi amendează aceste fapte (ceea ce invalidează în principiu orice judecată etică emisă în această direcţie de societatea românească). Dacă considerăm că mediul online este purtătorul de cuvânt al societăţii româneşti (într-o oarecare măsură), în general vocile întâlnite aici cânta aceeaşi notă (chiar dacă în game, cu armonice şi cu intensităţi diferite): în primul rând norvegienii sunt criticaţi şi priviţi că fiind necivilizaţi (cuvântul cel mai uzitat este „intoleranţi”) pentru că nu înţeleg că în cultura noastră bătaia este o măsură a iubirii şi grijii părinteşti (altfel spus: bătaia este „ruptă din răi”), iar în al doilea rând musulmanii din Koln sunt şi ei la rândul lor consideraţi tot necivilizaţi (sau „băbari”), pentru că în loc să se adapteze culturii occidentale şi să respecte legile locului, au ales să se comporte după bunul plac (conform educaţiei primite într-o altă religie şi cultură).
Dacă trecem peste judecată maniheistă şi peste siguranţa aproape divină cu care sunt emise părerile (semn al slăbiciunii minţii şi a îngustimii orizontului) descoperim în spatele acestor păreri (sau „luări de poziţie”) manifestările acute ale unei boli a civilizaţiei: rahitismul spiritual, intoleranţă gregară (deghizată în toleranţă), lipsa valorilor (ce apară o civilizație), precum şi spaima difuză și generalizată. Cel care pretinde ca imigrantul (musulman în general şi sirian în special) să facă bine şi să adere fără rest la cultura occidentală ce l-a adoptat, are de asemenea pretenţia – dacă la rândul sau se află în postura de imigrant în altă ţară – de a-i fi înţelese şi respectate cutumele culturale (fie ele interioare sau exterioare spaţiului intim). Supravieţuirea este primordială, etică – dacă se apelează la ea – este doar un dicton (sau, mai exact, un fason), iar raportul toleranţă-intoleranţă este o adaptare la conjuncturile momentului.
Aici este o lecţie de învăţat: în spatele oricărui sentiment nobil şi a oricărei mişcări sociale generoase se poate află şi o scădere a fiinţei umane şi, respectiv, a societăţii, iar din păcate tocmai acest rău ascuns le invalidează în practică. Egalitarismul comunist este (şi) o rectie plină de resentimente la o formă de umilinţă, fundamentalismul religios este (şi) o refugiere în spiritualitate din faţă unui inamic puternic şi cât se poate de material (şi materialist – vezi civilizaţia islamică vs civilizaţia occidentală), iar naţionalismul este (şi) o închidere în faţă agresiunii unei proces de modernizare ce nu este nici înțeles şi nici digerat. În sfârşit, toleranţa (cu formă ei transformată în şablon etic al modernităţii: politically correct) este nu numai o valoare umană (creştină), ci, la un loc, şi nepăsare, şi încercarea de a relaxa normele pentru ca tolerantul să scape el însuşi judecăţii şi o expresie a aroganţei celui puternic.
Nu are importantă cum trebuie să ne situăm exact faţă de cele două cazuri în discuţie. (Îmi lipsesc faptele în integralitatea lor pentru a avea o opinie proprie). O pozitiei trebuie totusi adoptată. Este necesar însă un discernământ pentru a nu cădea în vreuna dintre capcanele vârtejurilor de opinie. În faţă acestor încercări (si a altora, desigur) ar trebui făcut un exerciu de auto-analiză, de intoleranţă faţă de noi înşine în primul rând şi de întoarcere la adevăratele valori care au creat civilizaţia occidentală (fără ca acest lucru să însemne întoarcere în trecut). Căci modul în care noi vom reacţiona sunt tot atâtea lecţii pentru cei care ne privesc şi îşi caută locul în sânul civilizaţiei occidentale.
Articol scris „după ureche”, cu o lipsă crasă de informaţie, cu greşeli de ortografie… Jalnic! A fi de partea BARNEVERTED este aberant, când entitatea aceasta a nenorocit zeci de mii de copiii şi părinţi, din care foarte mulţi s-au sinucis după abuzurile comise de BARNEVERNET. Ştie autorul că BARNEVERTED nu are absolut nicio probă privind inventalele pedepse corporale asupra copiilor Bodnariu, ci exact familia Bodnariu a fost brutalizată, fapt pentru care sunt probe? Că ar fi fost brutalizat sugarul de trei luni e o gulgută doar de autor înghiţită pe nemestecate, precum şi de jurnaliste băsiste ca Sabina Fati, Rodica Culcer etc. Soţii Nan sunt, dimpotrivă, acuzaţi că îşi iubesc prea mult cei doi copii, care le-au fost luaţi tot abuziv, ca urmare a unui denunţ din răzbunare. Cum se face că Norvegia este contestată cu probe pentru confiscări abuzive de copii de către state precum Cehia, Polonia, Rusia, India, Lituania, România etc., de către mii de familii şi oameni ai legii din Norvegia, din alte state? POUR LES FLEURS DE COUCOU, vorba coanei Chiriţa ot Bârzoieni?
Ce când am aflat ce suflet josnic ești, nu pot sa nu îți dau altceva decât un mare MINUS !!!!
Sper ca familiile victimelor de la Colectiv sa facă front comun împotriva unora ca tine !
Un fost coleg de-al Vioricăi Bălteanu, de la Facultatea de Vest din Timișoara povestește amuzat și în același timp cu tristețe despre caracterul acestei femei ”Era îngrozitoare, evident în neregulă, nu știu dacă toată cariera a fost așa sau doar în ultimii ani de când a îmbătrânit. Cert este că noi ne cam feream de ea, bineînțeles că avea și adepți. Vă rog să căutați cazul Patapievici când i-a fost înmânat titlul Doctor Honoris Causa. Această femeie a organizat o ieșire pe scările facultății împreună cu alții ca ea în întâmpinarea lui Patapievici cu pancarte și injurii. Omul ăla a încercat să stea de vorbă cu ei, degeaba, îi strigau limbricule și vierme. Acum câțiva ani a ieșit la pensie, noi toți am răsuflat ușurați, dar nu se dădea dusă. Avea un cabinet unde tot continua să apară și până la urmă conducerea Universității a decis să îi schimbe butucul de la ușă.”