Ultimul subiect de testare este viața umană și cât poate îndura omul. Genul acela care se așază în scobitura din spatele coastelor atunci când un diagnostic aterizează ca un plic sigilat scăpat pe lemn lustruit: oficial, ireversibil, final. „Ultimul subiect de testare… viață”. Nu o frază șoptită în clinici sau înscrisă pe rapoartele de laborator, ci una care se ridică, neinvitată, în liniștea de după fiecare scanare medicală, fiecare raport genetic, fiecare oboseală inexplicabilă care persistă prea mult viața, redusă la cea mai austeră, neclintită examinare a sa: testul final. Aceasta nu este o metaforă ca ornament, este o metaforă ca anatomie. Timp de decenii, ne-am externalizat calculele existențiale către instituții: școlile ne-au evaluat intelectul, angajatorii ne-au evaluat utilitatea, algoritmii sociali ne-au măsurat rezonanța. Dar viața însăși acest puls volatil, luminos, finit a fost întotdeauna finalul neevaluat. Sosește fără programă, fără rubrică, fără plasa de siguranță a reluărilor. Întrebările sale nu sunt cu variante multiple de răspuns, ci viscerale: „Cât curaj poți avea atunci când certitudinea se dizolvă?” Mă întorc în timp acolo unde rădăcinile mele au prins rod. Mă gândesc la tata care-mi vorbea de o rudă care a fost condamnată pe viață. Ce a făcut tată, întrebam eu. Nimic fiule, nu a recunoscut politica pe care voiau să o facă niște neica nimeni. Mă întorc în timp, parcă este ceva asemănător cu acest astăzi. Sau poate eu sunt neadecvat, un personaj din „Zbor deasupra unui cuib de cuci” cu alți cuci. Nu mă pot adapta unui sistem politic. Am iubit vechiul sistem tot atât cât iubesc sistemul actual, sau poate că „iubesc” sistemul actual mai mult când văd că astăzi nu mai există nimic. Au distrus tot…!
Dar voiam să vorbesc despre o rudă din partea tatălui meu. Tata cu toate că a fost decorat în război, securitatea de atunci l-a bătut o dată pe lună pentru a afla unde se ascunde acestă rudă. Pe un „Site” cu istorii secrete am descoperit această pagină, și poate că istoria este scrisă în noi, iar noi nici nu ne dăm seama… „Documentele identificate în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității prezintă povestea în imagini a două grupări de rezistență din România comunistă: „Gărzile Decebal” și gruparea unor foști membri ai Partidului Național Țărănesc din Prahova. Documentele reprezintă de fapt o reconstituire a unor momente din activitatea celor două organizații anticomuniste și au fost realizate după capturarea luptătorilor. Chiar dacă membrii acestor grupări apar mărșăluind, în timpul unor ședințe conspirative sau poze de grup, aceste ipostaze au fost regizate de Securitate, după încheierea anchetelor. Ca atare, cei fotografiați erau conștienți de soarta care îi aștepta, iar mulți dintre ei trecuseră prin torturile specifice anchetelor din acei ani. Fotografiile prezintă momente din viața membrilor celor două „organizații subversive”, locurile în care se ascundeau sau reproduc procese verbale redactate de aceștia, „corpuri delicte” identificate de Securitate în momentul arestărilor operate și chiar instantanee realizate cu „organele de depistare”, adică cu angajații structurii represive care au participat la reținerea partizanilor anticomuniști.
Cum despre „Gărzile Decebal” au fost publicate mai multe studii, cunoscându-se datele esențiale despre această organizație, prezint câteva informații despre Dumitru Petrescu zis Marinaru și Florea Petre zis Costache. Dumitru Petrescu zis Marinaru. Născut la 26 octombrie 1896 în comuna Pucheni Moșneni, județul Prahova, a avut inițiativa înființării acestei organizații în 1951. La înființarea ei, a participat și Florea Petre zis Costache. Fondatorul grupării a fost capturat în 1956. Din organizație au făcut parte mai mulți nepoți și rude ale acestuia care au fost la rândul lor arestate, organizația fiind creată în baza acestor relații de rudenie ce existau între membri, ceea ce i-a permis lui Dumitru Petrescu să supraviețuiască vreme de 5 ani. Judecat și condamnat inițial la temniță grea pe viață, pedeapsa i-a fost comutată ulterior la 25 ani de muncă silnică . A fost închis la Jilava, Văcărești, Aiud, unde a participat la greva/protestul deținuților din 1957, de unde a fost transferat la închisoarea Râmnicu Sărat, condusă pe atunci de Alexandru Vișinescu. A fost eliberat la 14 aprilie 1964. Florea Petre. D
eși este indicat în legendele pozelor realizate de Securitate ca membru al Mișcării Legionare și chiar șef de garnizoană, Cicerone Ionițoiu precizează că ar fi făcut parte din PNL și ulterior din PNȚ. Afirmațiile sale sunt susținute și de însemnările privind orientarea lui politică din fișa matricolă penală. De profesie învățător, Florea Petre s-a născut la 29 martie 1911 în comuna Pucheni Moșneni, județul Prahova. Arestat în iulie 1956, a fost condamnat inițial la muncă silnică pe viață, pedeapsa fiindu-i comutată ulterior la 25 ani muncă silnică. A fost închis la Aiud, Botoșani și Râmnicu Sărat, fiind eliberat în 1964. Cazul său poate reprezenta un indiciu că Securitatea era interesată să-i prezinte pe membrii unor alte partide politice drept membri ai Mișcării legionare. Notă: informațiile biografice despre cei doi luptători au fost preluate din fișele matricole penale aflate pe site-ul IICCMER și din lucrarea lui Cicerone Ionițoiu, „Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar”, București, Editura Maşina de scris, 2000-2007.”
Când unui sistem nu-i convine ceva, are grijă să te încadreze, să-ți pună ceva pe grumaz. Așa a fost, așa este și acum. Dar să fie pace!
