Eminescului din noi – grupaj liric omagial

Pe Eminescu să îl simți

pe Eminescu să îl cruți
când umbra lui lumină
ochii de stele să-i săruți
icoana lor senină

pe Eminescu să îl vezi
în ochi de reci pleiade
seara pe deal și când visezi
că pe fereastra-ți șade

pe Eminescu să-l auzi
prin liniștea de stele
prin frunzele de tei și duzi
prin val și vânt ce umflă vele

pe Eminescu să-l miroși
ca pe mărgean de ape
cu stele și delfini sfioși
și să-l săruți pe pleoape

pe Eminescu să îl guști
ca pe un mir de miere
și buzele să ți le muști
de dor și de durere

pe Eminescu să-l atingi
cu lucifere gesturi
când ca o stea în vis te stingi
și te renaști din resturi

pe Eminescu să îl simți
în nopți cu ploi de astre
când nostalgiile îți minți
cu visele albastre

pe Eminescu să îl cruți
când umbra lui lumină
ochii de stele să-i săruți
icoana lor senină

Verbul nostru eminesc

mă eminesc, te eminești, se eminește
timid și tandru neamul românesc
și se conjugă-n verbul ce unește
maluri de Prut de mal mâlos ceresc
pe care însuși, el, Poetul, se zeiește

ne eminim, vă eminiți, se eminesc
firav și delicat coborâtori
din vechiul nostru verb lupesc
din zeul zeilor zămislitori
de graiuri ce se trag din graiul românesc

te eminesc, mă eminești, ne eminim
cu dezmierdări de doine ce coboară
în fiecare lacrimă și vers sublim
din verbul dorului ce ne omoară
să nu murim, să nu murim, să nu murim

Eminescu a avut…

A avut și el păcate
De copil, pubert, adult…
Și a spart multe lăcate
De cunoaștere și cult…

A avut greșeli, destule…
Câți n-avem? Însă doar el
E răsfrângere, recul e,
Al destinului rapel…

A avut gesturi naive
Și cuvinte rătăcite,
Din lumeștile motive
Ale tristei lui ursite…

A avut dureri, înfrângeri
Și-ndoieli de strâmbă cruce,
Dar a fost înger din îngeri
Și nu-i drept a le mai duce…

A avut destin de rană
Ce în frunze moarte moare,
În suspinul de sub geană,
În cuvântul care doare…

A avut ce azi firescu-i
Să restihui: ritm și rimă,
Când și când să eminescui
Plăsmuirea lui sublimă…

A avut mizeră soartă
Cum au, fericiți, iisușii;
Stau și eu la rând la poartă
Să-mi tocmesc urna cenușii…

A avut lumină slabă,
Însă bate-n veci departe,
Deși a murit în grabă,
Viețuie și după moarte…

Eminescului din noi

El e zeu și Zeus însuși
Peste-al neamului Olimp,
Frânt în noi își varsă plânsu-și
Ca de prunc din timp în timp…

El suprem, noi triste gesturi,
Epigonii din gunoi
Scormonind după mici resturi
De Poet, în gropi din noi…

El destinul cel mai tragic,
Noi câte puțin, la fel,
Ne prelingem hemoragic
Și fugim de el cu el…

Și ne izgonim în lume,
Umbre ce ne risipim
Unde totul fum și scum e…
Ne dezeminescuim

Exportându-ne martirii,
Limba măsluind, strâmbând
Amintirea amintirii
Celor care nu se vând…

Dar mai suntem mulți, aceia
Ce aducem înapoi
Sângele din epopeea
Eminescului din noi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*