Creatorul şi creaţia: cuvântul care izvodeşte şi zideşte

Doar smerenia şi iubirea pot stabili punţi trainice de legătură între născocirea umană şi creaţia divină, căci doar în acest chip nevrednicul imitator se va apropia de Creator şi i se vor deslui unele dintre tainele creaţiei Sale. Realizările de excepţie din cultură şi artă, precum şi cele din ştiinţă şi tehnică, nu reprezintă altceva decât încununarea harului pogorât în inimile încinse de dragoste faţă de Creator, creaţie şi semeni, faţă de sacru, adevăr şi frumos. Numai prin iubire mistuitoare umanul trece prin atotuman spre transuman, iar categoricul binom creaţie-zămislire, cu sens descensional, ia înfăţişarea preafecundului trinom cu vocaţia desvârşitului: zămislire-jertfă-creaţie, acesta având sens statornic ascensional.

Marile taine ale creaţiei: naşterea, viaţa şi moartea, în general existenţa a tot ce ne înconjură, s-au constituit în preocupări de căpetenie, atât dintr-o perspectivă sacră, cât şi dintr-una profană, fie că respectivele preocupări aveau o acută tentă speculativ-filosofică, fie că se datorau chemărilor de ordin ştiinţific. Şi, desigur, funcţie de poziţia adoptată şi de calea urmată, concluziile demersului nu pot fi decât ori creaţioniste, ori evoluţioniste.

Din totdeauna, religiile – înzestrate cu har şi iluminare peste limitele obişnuite ale firii, au pledat din toate puterile lor seducător de inspirate, pentru punctual de vedere creaţionist, chiar dacă unele dintre ele recurgeau la atotputernicia discutabilă a unor zei locali sau regionali, ale căror năravuri şi metehne nu erau cu nimic mai răsărite decât cele ale bieţilor oameni terorizaţi de măreţia răzbunătoare a nemuritorilor.

Creştinismul, adevărată religie a religiilor, îşi afirmă distincţia şi la acest capitol. Supremaţia şi întâietatea lui Dumnezeu este incontestabilă, fapt pentru care Facerea (Genesa) se deschide cu cuvintele: “La-nceput, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Adică, Dumnezeu fiind totuna cu eternul activ (există şi eternul pasiv sau golul, nimicul), El este anterior şi superior întregii existenţe, căci existenţa – infinit diversificată, încât nu poate fi nici măcar bănuită de mintea omului! – reprezintă ipostazierea voinţei divine în sensul afirmării lui “a fi”.

Fiind dincolo de orice început, Dumnezeu are toate atributele adevăratului Creator, care aşează piatra unghiulară a fiinţării în matricea ei spaţio-temporală, adic – aşa cum just precizează Genesa -, stabileşte un prim reper, un început al creaţiunii germinat de fiorul devenirii. Este imposibil de precizat când anume a avut loc acea cutremurare a genunilor nefiinţei, fiindcă însuşi timpul era de-abia atunci smuls din ghearele haosului iniţial pentru a fi pus de veghe la hotarul dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre plin şi gol, dintre materie şi neant.

Oricât ar fi de neastâmpărată, raţiunea are nevoie de coordonate ferme pe care să-ºi proptească avântul spre elucidare. Ori imposibilul, tot mai dens în zonele bântuite de tainele primordialului, nu se simte bine decât în crisalida netulburată a eternului început, prin urmare îşi refuză deliciul propriei desluşiri şi se sustrage curiozităţii omului.

De altminteri, cum poţi să-L gândeşti pe Cel ce nu se lasă gândit?! El este Cel ce este, şi omului trebuie să-i fie de-ajuns să ştie că Dumnezeu se regăseşte în întreaga Sa creaţie şi că – totuşi – este mai presus de ea, că a-L cunoaşte înseamnă a-L iubi şi că apropirea pe calea raţiunii este imposibilă, deoarece raţiunea îndopată cu trufie, îngroaşă neînţelesul şi-l mută în zona neîncrederii.

Tot în capitolul întâi al Facerii se spune că “Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”. În acest mod facem cunoştinţă chiar cu Duhul Sfânt, acea prezenţă subtilă şi de mare forţă spirituală din Sfânta Treime, despre care se credea la începuturile creştinismului că reprezintă doar capacitatea de înţelegere, implicit de acceptare a preceptelor creştine. Dar scurtul verset de mai sus ne dezvăluie sensuri mult mai profunde ale Sfântului Duh, de-o măreţie teofanică, ce-l situează în imediata vecinătate a Tatălui.

Din Prima Epistolă a lui Ioan, aflăm care este componenţa Trinităţii creştine: “Căci trei sunt cei cari mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi aceşti trei una sunt (5/7)”. Din această afirmaţie a lui Ioan, deducem lesne că Fiul este totuna cu Cuvântul. Este o afirmaţie de cea mai mare însemnătate, graţie căreia ni se dezvăluie multe din înţelesurile ascunse ale creaţiunii.

Dupã cum citim în Genesa, Dumnezeu a creat într-o manieră imperativă, doar prin capacitatea miraculoasă a cuvintelor: rosteşte “Fiat lux!”, şi îndată a fost lumină; spune să se despartă apele de uscat, şi dispoziţia dată ia chipul definitiv al unei realităţi ca atare; doreşte luminători în întinderea cerului pentru a despărţi ziua de noapte, şi de îndată au apărut soarele, luna şi stelele. Tot aşa s-au petrecut lucrurile cu popularea apelor cu vieţuitoare şi a pământului cu verdeaţă şi cu diverse soiuri de vietăţi, şi de fiecare dată Creatorul a rămas mulţumit de ceea ce realizase. Dar dacă luăm aminte la “Întruparea Cuvântului”, titlu cu care se deschide Evanghelia după Ioan, atunci avem dovada că acele cuvinte primordiale ale creării sunt de fapt Cuvântul. Iar în acest mod se vădeşte eternitatea Trinităţii creştine şi legătura de-o fiinţă a Tatălui cu Fiul, Cel născut iar nu făcut. Căci, susţine fără putinţă de tăgadă evanghelistul Ioan: “La-nceput a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”. Iar puţin mai jos aduce noi dovezi răscolitoare în sprijinul legăturii indestructibile dintre Tată şi Fiu, dintre Cuvânt şi faptă: “El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile s-au făcut prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”.

Cuvântul fãcând parte din însăşi esenţa fiinţei Sale, fireşte că şi după întruparea ca Om, Mântuitorul Iisus S-a folosit neîncetat de cuvinte pilduitoare ori miraculoase, toate având drept scop scoaterea oamenilor de sub povara păcatului, adică izbăvirea lor. Cuvintele Sale aveau forţa necesară nu numai să convingă, ci şi să mângâie pe întristaţi, ori să vindece pe suferinzi, atunci când credinţa acestora se dovedea suficient de puternică. Iar când a fost cazul, Domnul Iisus n-a ezitat să înfăptuiască minuni: a certat marea şi vânturile, iar furtuna s-a potolit, ba chiar a îngenuncheat moartea prin rostirea doar a douâăã cuvinte: “Talita kumi!” (Scoală-te, fetiţo, îţi zic!), în cazul fetei lui Iair, ori poruncindu-i lui Lazãr să iasă din mormânt.

Cuvântul sub înfăţişarea rugăciunilor constituie fundamentul raporturilor cu Atotputernicul. Căci rugăciunile, atât cele de preamărire, cât şi cele de mulţumire sau cerere, nu sunt decât nişte frumoase şi inspirate conglăsuiri cu Creatorul.

Când intră în componenţa unor formule magice, cuvintele dobândesc puteri miraculoase, care fie că ajută la doborârea unor obstacole – ca de pildã faimoasa expresie: Sesam, deschide-te! -, fie că ajută unele forţe malefice, atunci când acestea sunt slujite de vrăjitorie şi de magia neagră. Celebrul Golem iudaic ilustreazã cu prisosinţă până unde poate să meargă încrederea în puterea miraculoasă a unor cuvinte oculte, rostite de cineva în măsură şi atunci când este cazul. Se afirmă că marele rabin Löw, care a trăit la sfârşitul secolului al XVI-lea în Praga împăratului Rudolf al II-lea, a adus dovezi irefutabile vizavi de Golem, el reuşind să însufleţească figurina din lut doar prin rostirea acelor cuvinte tainice şi cutremurătoare, ce nici măcar nu pot fi suportate de urechile profanilor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*