Aspectele morale ale vieţii preotului

S-a scris mult despre slujitorii preoţiei… Dar oricât s-ar scrie despre preoţie şi oricât s-ar vorbi, niciodată nu este de ajuns. Preoţia are atâtea înălţimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cuprinsă şi descrisă după cuviinţă. Preoţia este întocmai ca un munte mare, ce-şi înalţă cu maiestate vârful spre ceruri, cu mult dincolo de nori. Alpiniştii îl explorează, se caţără pe el. Unii ajung de cunosc văile şi adâncimile de la poalele lui; alţii ajung până la jumătate; alţii se caţără pe înălţimile care fac coroană piscului celui mai înalt; alţii reuşesc de a se urca până unde fruntea muntelui se îngeamănă uneori cu norii, alţii, rari, rari de tot, ating piscul cel mare. Dar nici unul din aceşti alpinişti nu pot spune că a străbătut toate cărările muntelui, că i-a cunoscut toate frumuseţile, că i-a admirat înălţimile, că a ascultat muzica tuturor izvoarelor lui, că şi-a desfătat privirile cu toată bogăţia florilor lui. Toţi spun că muntele este frumos, fiindcă este frumos chiar şi în puţinul ce l-au cunoscut; toţi spun că muntele este grandios, că este măreţ, fiindcă este grandios, este măreţ chiar şi la înălţimea la care au ajuns.

După credinţa mea, un singur om a putut cunoaşte muntele în întregime; iar acel om este un mare sfânt, care, după mărturia altui sfânt, slujeşte acum chiar la treptele tronului Dumnezeirii; iar acel om este autorul Sfintei Liturghii, al Sfintei Liturghii care se săvârşeşte de cele mai multe ori pe an.

Acest om este Sfântul Ioan Gură de Aur. A fost un vultur, care, cu ajutorul aripilor lui, a explorat muntele în întregime, iar cu ochii lui vultureşti, şi din zbor şi de pe piscul cel mai înalt al muntelui, a văzut toată frumuseţea muntelui, toată maiestatea lui. A văzut celelalte piscuri ale muntelui, care-i fac coroană muntelui celui mare; a văzut cele de jur-împrejurul lui; şi-a scăldat privirile în lacrima izvoarelor lui. El singur, Sfântul Ioan Gură de Aur, el singur a cunoscut toate înălţimile muntelui, toate adâncimile lui, toate tainele lui. A cunoscut toate frumuseţile lui, dar i-a văzut şi prăpăstiile şi strâmtorile şi primejdiile. Din pricina asta, el singur a putut scrie, a putut să ne lase ghidul acestui munte frumos, grandios şi măreţ. De acolo de sus, de la acea înălţime ameţitoare a muntelui, a scris povăţuitorul, îndrumătorul acesta minunat: „Despre Preoţie”, care a ajutat pe mulţi să urce piscul muntelui. Mulţi, foarte mulţi, cu ajutorul celui întru sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, au urcat până în vârful muntelui şi şi-au dat seama de frumuseţea şi de maiestatea muntelui. Dar nici unul, de la el şi până astăzi, n-a putut să descrie atât de frumos, atât de exact şi de complet, nici toate tainele muntelui, nici toate înălţimile lui, nici toate adâncimile lui. Fiecare din cei care au încercat să descrie ascensiunea făcută de ei au descris numai cărarea ascensiunii, numai cărarea urcuşului lor. N-au putut îmbrăţişa tot muntele; le-a lipsit perspectiva, le-au lipsit aripile şi ochii de vultur ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru că a fost vultur, Sfântul Liturghiei noastre de fiecare zi a putut să ne dea ghidul acesta complet, ghidul acesta desăvârşit, numit „Despre Preoţie”.

Abordând, în cele ce urmează, latura duhovnicească ce se desprinde din această deosebită operă vom susţine faptul că şi în acest context tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur este o podoabă de mare preţ a literaturii patristice, o lucrare ce se adresează în primul rând clerului sacramental, dar are o deosebită însemnătate chiar şi pentru laici, şi ei la rândul lor „preoţie împărătească”. Hirotonia, una din cele mai importante taine ale Bisericii, este prin urmare un act eclesial, comunitar, ce priveşte atât păstorul cât şi turma.

Din capitolul VIII al tratatului înţelegem că slujba preoţiei întrece şi nevoinţele aspre ca: postul, dormitul pe jos, privegherea, apărarea celor nedreptăţiţi, ocrotirea orfanilor şi văduvelor. Această slujire este selectivă şi exclude total femeile şi mare parte dintre bărbaţi. Bineînţeles, este foarte cunoscută, astăzi, poziţia protestantă şi anglicană, care, sub presiunea vremurilor foarte vitrege în care trăim, azi, din punct de vedere spiritual, a mişcării feministe de tip new age, a purces la „ordinarea” (căci acolo nu poate fi vorba de hirotonie) femeilor, sfidând şi prin această măsură iresponsabilă tradiţia şi învăţătura Bisericii. Ba chiar şi din punctul de vedere al dialogului ecumenic interconfesional se constată un mare regres în relaţia acelora cu ortodocşii, romano-catolicii şi monofiziţii!… Superioritatea sufletească a păstorului faţă de păstoriţii săi trebuie să fie asemănătoare cu cea a omului faţă de necuvântătoare (1 Tim. IV, 13). Să insistăm, o clipă cutremuraţi, asupra acestei aserţiuni. Oare zilele noastre ne mai oferă în mod „realist” această posibilitate? Sau ea rămâne un deziderat asimptotic?!… Cert este că în cele ce se pot constata astăzi, clerul se prezintă ca nivel duhovnicesc şi moral foarte asemănător cu nivelul credincioşilor săi, fără a generaliza, însă!… Diferenţa decisivă rămâne preoţia harică şi nivelul cunoştinţelor teologice de specialitate, dar în rest!… Editorialul, şi astăzi foarte actual, „De ce este atacată Biserica?” din revista „Vestitorul Ortodoxiei” nr. 197 din Februarie 1998 confirmă această observaţie. Aşa ajungem să ne pască pericolul protestant de sola gratia, adică să-l respectăm pe cleric numai pentru harul preoţiei sacramentale, ignorând trăsăturile sale de caracter personale şi duhovniceşti!… Dar pentru cei ce ridică pretenţii şi critici la adresa Bisericii şi ierarhiei sale există şi răspunsul scripturistic amar, la Osea IV, 9 care zice foarte limpede: „Cum va fi poporul aşa va fi şi preotul!”. Nu ne rămâne decât să ne plângem, smeriţi, slăbiciunile şi păcatele noastre – cler şi credincioşi deopotrivă – purtându-ne sarcinile unii altora având nădejde în mila şi harul lui dumnezeu ce plinesc neputinţele noastre!…

Responsabilitatea preotului are în vedere mulţimea sufletelor ce nu pot fi preţuite în lumea aceasta. Turma cuvântătoare este atacată de duşmani de natură morală cum ar fi: „adulterul, necurăţenia, neruşinarea, idolatria, înveninarea, vrăşmăşiile, certurile, mânia, clevetirile, murmurele, îngâmfările, neînţelegerile şi altele, toate numite faptele cărnii”. Însă există o mare deosebire între păstorul oilor şi cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum trataţi cu aceeaşi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenţa nici în acel mod în care o pot face judecătorii laici. Aşadar este nevoie de convingere, nu de constrângere. Trebuie păstrat şi echilibrul între acrivie şi iconomie în funcţie de situaţia şi de starea sufletească a credinciosului respectiv cu toate predispoziţiile ei.

Preotul este expus şi unui alt păcat de moarte: invidia, ce se abate asupra sa din partea celor din jur, colegi şi credincioşi. Întrucât este omeneşte a cădea, fie cât de puţin, adversarii pot specula imediat slăbiciunile inerente spre a-l defăima şi judeca. Încă o dată se atrage atenţia candidatului la preoţie să-şi cerceteze cugetul şi conştiinţa pentru a vedea dacă este vrednic de hirotonie, spre a nu deveni acel orb care îi atrage şi pe ceilalţi după el în groapă (cap. XXI). Deoarece preotul are în grijă Trupul lui Iisus Hristos – Biserica el poate fi comparat cu un medic, însă bolile cu care se confruntă sunt de natură duhovnicească, cu mult mai dificil de diagnosticat şi de tratat (cap. XXII). Singurul medicament de care dispune preotul în această privinţă este rugăciunea, cuvântul, sfatul şi predica. Pentru aceasta este atât de necesară arta elocinţei, în care Sfântul Ioan Gură de Aur a rămas neîntrecut, atât atunci când era avocat laic cât şi ca Arhiepiscop (Patriarh) al Constantinopolului. El compară plastic confruntările retorice cu adversarii cu lupta dusă pe câmpurile de bătălie militare, cu armele ostăşeşti. Sfaturile acestea, ca de altfel şi tot restul lucrării, cu foarte mici excepţii, se dovedesc a fi foarte ziditoare şi preotului de azi, confruntat cu ereziile mai vechi şi mai noi, cu păcatele şi patimile mai vechi şi mai noi, cu ateismul, cu secularizarea, cu sectele ce ne invadează şi cu fenomenul neognostic sincretist new age. Acestea toate trebuie foarte bine cunoscute pentru a putea fi combătute cu mult succes. Drept armă folositoare şi temelie de granit în această luptă ne stă Sfânta Scriptură. „Toată scriptura fiind insuflată de Dumnezeu este folositoare pentru învăţătura adevărului, pentru combaterea erorii, pentru îndreptarea abaterilor şi pentru formarea omului după dreptate ca el să se apropie de Dumnezeu şi să fie desăvârşit” – a zis Sfântul Apostol Pavel. Tot de la el ne-a rămas îndemnul dat preoţilor din Efes: „Vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că timp de trei ani n-am încetat nici ziua nici noaptea de a învăţa pe fiecare din voi cu lacrimi”. Preoţilor li se cere atât puritatea vieţii cât şi puritatea credinţei (cap. 24, p. 153). O atenţie deosebită trebuie acordată mai ales pentru faptul că vin mulţi în biserică pentru a urmări talentul oratoric al preotului ca la un recital, fiind mai puţin preocupaţi de valoarea soteriologică, mântuitoare a învăţăturii (cap. 25, p. 156). Aşadar predicatorul trebuie să contracteze această pornire defectuoasă necăutând a dobândi un succes „de galerie” şi slavă deşartă (cap. 26, p. 157). Este necesar a se îmbina aceste două calităţi ce nu sunt tocmai consonante: modestia şi talentul, precum şi o altă pereche antinomică: indulgenţa şi severitatea.

Echilibrul moral al preotului nu trebuie să se clatine nici în faţa laudelor nici în faţa criticilor nemeritate pe care le primeşte de la credincioşii şi, mai cu seamă, de la colegii săi (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-şi atrage simpatia şi voturile ascultătorilor. Nu laudele lor trebuie urmărite ci a plăcea lui Dumnezeu (cap. 28, p. 164). Toate faptele şi acţiunile preotului au consecinţe atât în viaţa aceasta cât, mai ales, în cea viitoare. El nu poate ridica sub nici o formă la judecată argumentul ignoranţei care l-ar mai disculpa cumva pe simplul credincios (cap. 28, p. 170). Prin faptul că vieţuieşte în lume, înconjurat de viforul ispitelor, preotul trebuie să aibă o grijă de sine sufletească mai mare chiar decât a monahului (cap. 30, p. 171). Este necesară păstrarea cumpenei între cele două tendinţe extreme: sărăcia şi bogăţia, luxul şi simplitatea. Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează tot în termeni dialectici de a ne feri de cele două patimi opuse ce ne pot stăpâni în relaţia cu credincioşii: linguşirea servilă şi neroada aroganţă. El a cunoscut deopotrivă starea monahicească şi pustnicia, de aceea este îndreptăţit a face comparaţia sihastrului cu preotul de mir ce are a se îngriji şi de sufletele celorlalţi aflându-se în mijlocul ispitelor lumeşti (cap. 31, p. 174).

Preotul se roagă pentru toţi cei din Biserică, deci trebuie să fie mai presus de ei din punct de vedere moral. La rândul lor enoriaşii aparţin unor diverse categorii: bogaţi şi săraci, culţi şi ignoranţi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, diversitate ce implică o mare mobilitate sufletească din partea păstorului duhovnicesc care nu trebuie să fie nici prefăcătorie nici linguşire (cap. 32, p. 178). După cum în medicină nu există boli ci bolnavi, tot aşa oamenii trebuie trataţi în mod personal în privinţele duhovniceşti conform predispoziţiilor lor. Comparând, în continuare, situaţia preotului de mir cu cea a monahului autorul ne arată că preotul se găseşte în faţa enoriaşilor în lumina care nu-şi poate ascunde cusururile, mânia, neglijenţa, vanitatea şi celelalte (cap. 33, p. 184). În legea veche preoţii erau datori să aducă jertfe animale deosebite pentru curăţarea păcatelor lor. Aceasta ne arată gravitatea greşelilor personale şi în cadrul preoţiei celei noi (cap. 34, p. 177).

Marele dascăl al teologiei ortodoxe româneşti – Părintele Profesor Dumitru Fecioru – atenţionează preotul din toate timpurile spunându-i: „Ia aminte, dar! Harul lui Dumnezeu te-a suit pe piscul cel mai înalt al slujirii preoţeşti. Eşti puternic. Poţi lega şi dezlega sufletele. Poţi scoate din iad sufletele şi le poţi băga în rai. Ai o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Ţie ţi-a dat, cât eşti pe pământ, puterea aceasta de a ierta păcatele credincioşilor tăi. Eşti puternic. Poţi, cu fărâma ta de trup, în care pâlpâie sufletul, poţi pogorî pe Dumnezeu din ceruri, ca să te sfinţească şi să te mântuie şi ca şi tu, la rândul tău, să sfinţeşti şi să mântui pe credincioşii tăi. Sfinţeşte-te, îndumnezeieşte-te cu trupul lui Dumnezeu cât mai des. Sfinţeşte şi îndumnezeieşte la fel pe credincioşii tăi. O, poţi1 Toată puterea aceasta este în mâna ta. Ţi-a dat-o Dumnezeu. Dar fereşte-te! Ia aminte că eşti pe cel mai înalt pisc. Ia aminte şi fereşte-te! Eşti înconjurat de ispite. Te bat furtuni mari. Ştii, doar, că piscurile cele mai înalte sunt cele mai bântuite de furtuni. Acolo, pe piscul ameţitor de înalt pe care te găseşti, suflă vântul cel mai puternic. Acolo, pe piscul acela ameţitor de înalt, tunetele se slobozesc chiar în preajma ta. Acolo, pe piscul acela ameţitor, este gheaţă şi zăpadă, când la poalele muntelui înfloresc crinii, înfloresc trandafirii. Eşti pe loc înalt, sublim! Dar tocmai de aceea, ia aminte! Fereşte-te!”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*