Basarabia – pământ românesc (2)

Crezând că sovieticii vor trece Prutul şi în România, mii de tineri evrei, diriguiţi de comunişti, s-au constituit în “soviete locale” în oraşele din Moldova, pentru primirea invadatorilor, ca “eliberatori”. Au ocupat primăriile, prefecturile şi au atacat regimentele militare româneşti. În acest scop, la Dorohoi, evreii puseseră stăpânire pe Prefectură, Primărie şi pe cazarma regimentului de infanterie, alungând ofiţerii şi sustrăgând armament. A trebuit să intervină Divizia a 7-a de la Roman, de care aparţinea regimentul. Curajosul ei comandant, colonelul Iliescu, a rechiziţionat în grabă maşini şi căruţe şi s-a deplasat la Dorohoi, cu o formaţiune militară puternică, pentru a restabili ordinea şi securitatea. Evreii din cazarma regimentului, văzând această forţă militară, s-au refugiat cu armamentul sustras în cimitirul evreiesc şi, din spatele monumentelor funerare, trăgeau în militarii care-i urmăreau, iar militarii trăgeau în ei, rezultând morţi şi răniţi – ceea ce evreii aveau să denumească “Pogromul din Moldova”, dar uită că ei au provocat o rebeliune care ar fi fost reprimată în orice ţară. În timpul terorii evreo-staliniste de după 1945, colonelul Iliescu a fost torturat şi a murit în închisoarea de la Aiud.

Rusia ajunsese la graniţele sale naturale în anul 1792, malul stâng al răului Bug. Ecaterina a II a şi-a dat seama că cine stăpâneşte teritoriul dintre Bug şi Nistru,  are drum liber către Dardanele. Strâmtoarea este „cheia Rusiei”. Prin tratatul ruso-turc, încheiat la Iaşi, la 9 ianuarie 1972, graniţa Rusiei ajunge pe Nistru. Acest teritoriu dintre Nistru şi Bug, până la anul 1972 era revendicat de moldoveni, cazaci, ucrainieni, polonezi, turci, bulgari şi găgăuţi. Când au venit ruşii pentru prima dată la 1792 ca stăpâni ai acestui teritoriu, împărăteasa Ecaterina a II a, a botezat această zonă cu denumirea de Moldova Nouă. Majoritatatea locuitorilor acestui teritoriu erau moldovenii (români). Chiar după 151 de ani, 1943, în acest teritoriu erau 2.200.000 locuitori, din care 700.000 erau români (vezi revista „”Moldova Nouă nr.8, 1943 – Lucrarea de monografie generală de dr. Nicolae H. Popp).

Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II a, ca să justifice cotropirea acestui teritoriu, i-a trimis o scrisoare împăratului Iosif al II lea în anul 1782, prin care îl anunţa că intenţionează să reconstituie din Valahia, Moldova, Basarabia şi Moldova Nouă (Transnistria), vechiul regat al Daciei, sub un rege ortodox (vezi Sturdza-Vertic, Acte şi documente, I, p.131). O viclenie şi ambiţie prostească. La numai 12 ani de la apariţia lor pe Nistru, ruşii încalcă promisiunea formală cuprinsă în articolul 3 al Tratatului de la Iaşi, şi anume că teritoriul de pe malul drept al fluviului „va rămâne pe veci sub stăpânirea absolută şi incontestabilă a Sublimei Porţi”, şi anexează Basarabia. Era vorba de o eternitate care a durat 12 ani!

Cui i-a fost necesară contopirea Basarabiei? În acele timpuri „visurile nebuloase ale lui Alexandru I (1801-1825) de a continuă în Peninsula Balacanica politica Ecaterinei, au luat o formă mai concretă sub influenţă neîndoielnică a cneazului Ceartoriiski, care îi propunea acestuia o extindere însemnată spre Dunăre, şi ocuparea în prima etapă a Moldovei”. După cotropirea Basarabiei, guvrnul ţarist declara: „cu atât mai mult această extindere ne-a fost folositoare:  ea ne apropie de Peninsula Balcanică, ne da posibilitatea de a avea un picior ferm pe Dunăre şi de a ne pregăti pentru expansiunile ulterioare pe seama Imperiului Otoman, în conformitate cu preceptele politicii Ecaterinei; obţinem o rotunjire considerabilă a noului ţinut rusesc, cu siguranţă deplină pentru Odessa nou apărută.”

Începând cu anul 1812, de patru ori, Rusia „a revenit la proiectele contra turcilor” pentru „proclamarea Imperiului slav sau grec”, dar de fiecare dată cu un eşec tot mai mare. Moldovenii (românii) subjugaţi de Rusia în anul 1812 „au arătat concret creştinilor apăsaţi de jugul turcesc”, o asemenea prosperitate, ce îi aştepta „ sub aripa vulturului bicefal” încât au depus toate eforturile de a scapă atât de jugul turcesc, cât şi de cel rusesc. Ruşii au avut şi conducători militari înţelepţi. Amiralul Mordinov îi scria lui Alexandru I în 1812: „prosperitatea imperiului rus, unicul subiect demn de grijă părintească a Mariei Sale Imperiale, nu cere acapararea Moldovei şi a Valahiei. Nu cucerirea unor noi pământuri, ci păstrarea integrităţii patrimoniului poate să aducă adevărată glorie şi laudă în veci” (vezi lucrarea „Rusia la Dunărea” de Leon Casso, Moscova 1913, pg.64). Leon Casso, a fost profesor universitar, jurist basarabean.

Spre sfârşitul anului 1812 a început migrarea basarabenilor în Principatul Moldovei. În special ţăranii, ei îşi încărcau cu grabă calabalâcul în căruţe şi se îndreptau spre Prut, pentru a trece pe malul drept rămas sub suzeranitatea „Porţii” (Leon Casso, „Rusia la Dunăre”). Astfel, vedem cum „ţăranii”, „locuitorii paşnici”, la vestea subjugării lor de către „Imperiul pravoslavnic rus”, numită pompos „eliberare”, erau „cuprinşi de sentimentul de disperare” şi fugeau. Poporul rus nu cunoştea Basarabia şi nu se interesa de ea. Basarabia nu prezenţa pentru Rusia niciun fel de interes şi nici un fel de valoare. Pentru cercurile imperialiste ruseşti ea era „o rămăşiţă a visului lui Alexandru I, o etapă pe drumul spre Constantinopol”. Poporul rus, forţat de regimul ţarist că începând de la 1700 să anexeze prin forţă armelor diferite teritorii străine, a suportat toate greutăţile şi jertfele războaielor, precum şi impozitele grele pentru rusificarea străinilor anexaţi, a suferit împreună cu aceştia, din cauza politicii de război, anexiune şi rusificare, a rămas în sărăcie, lipsit de drepturi şi în ignoranţa.

Chestiunea Basarabiei era considerată rezolvată pe deplin şi în mod fericit în anul 1918, pentru poporul român cât şi pentru poporul rus. În 1940 Rusia Sovietică ne-a răpit din nou teritoriul dinspre Prut şi Nistru, incorporandu-l în imperiul sau sub denumirea de Republica Sovietică Moldovenească – actuală Republica Moldova.

În 1940, la cedarea Basarabiei, evreii au făcut un adevărat carnagiu, ucigând 42.000 de mii de ostaşi români şi câteva sute de ofiţeri, populaţia civilă neputând fi monitorizată, dar presupusă la peste 100.000 (vezi cartea „Mişcarea Legionară” de Nicador Zelea Codreanu, Editura Lucman, 2010 pagină 388). Rog vedeţi şi cărţile „Refugiul, deznădejde şi speranţa”, Editura Istros Brăila, 2012 şi „Mitropolitul Antonie Plămădeală – Detalii bibliografice”, Editura Andreiana, 2011 de Mihai Plămădeală.

Pictoriţă LUCIA DEMETRIADE BĂLĂCESCU, fiica lui CONSTANTIN DIMITRESCU SEVEREANU, primul şef de şcoală chirurgicală românească (1853-1929), verişoara primară a dr. ŞERBAN MILCOVEANU, a scris o carte interesantă în anul 1942 „În noul paradis” cu subtitlul „În raiul bolşevic din Basarabia”, Editura Naţională Gh. Mecu: Pictoriţă Lucia Demetriade – Bălăcescu era celebra nu numai pentru inteligenţa  şi talentul ei, dar şi pentru cartea editată în 1942 „În noul paradis” La 27 iunie 1940, dansa fusese internată în sanatoriul Bugaz, de lângă Cetatea Albă şi în carte descrie ce a văzut, ce a auzit şi ce a trăit timp de două luni. Concluzia cărţii este următoarea: „N-am fost niciodată antisemită. N-am în familie niciun antisemit. Nu-mi puteam închipui să ajung antisemită. Dar după ce am văzut în Basarabia, în primele luni sub ocupaţia iudeo-bolşevică am ajuns la concluzia pe care o afirm cu convingere că în problema evreiască, germanii au perfectă dreptate (vezi cartea „În  noul paradis” de Lucia Dem. Bălăcescu, Editura Naţională, Gh. Mecu, 1942 şi cartea „MEMORII” (1929-1989) de Dr. Şerban Milcoveanu, Editura Pământul Bucureşti, 2008); De asemenea, este utilă şi consultarea cărţii „Din amintirile lui mele 1853-1929” de C.D. SEVEREANU, Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 2008.

Este imposibil să să nu faci legătură cu masacrele şi distrugerile comise de bandele de etnici evrei în Basarabia cedată ruşilor în 1940 cu scenarii „copiate la indigo” parcă după războiul civil din Spania. În basarabia au fost omorâţi 42.000 ostaşi, subofiţeri şi ofiţeri şi aproape tot atâta populaţie civilă, în special salariaţii autorităţilor şi slujitorii bisericilor. În Spania se trăgea cu mitralieră în obrazul lui Hristos. Se clatină ordinea creştină a lumii. La fel s-a întâmplat şi în Basarabia. Situaţia din Spania din 1936 ar fi trebuit să dea de gândire întregii omeniri; nu s-ar mai fi întâmplat atrocităţile inimaginabile din Basarabia, în 1940.

Ura dezlănţuită a evreilor împotriva autorităţilor – dar la fel: cu predilecţie împotriva bisericilor şi a slujitorilor ei, cu masacru încă de contabilizat împotriva populaţiei civile, lipsită de apărare- se soldează cu multe zeci de mii de victime. A fost o mare ruşine că armata română nu a reacţionat şi s-a lăsat insultată şi batjocorită de evrei. Chiar conducerea URSS a rămas consternată de atitudinea etnicilor evrei din Basarabia!

În tot războiul, ION ANTONESCU a protejat evreii şi le-a asigurat protecţie. A primit în ţară evreii alungaţi de toate ţările civilizate, din Europa, i-a adăpostit, i-a hrănit, i-a tratat de boli, i-a școlarizat, i-a îmbogăţit (deşi veniseră cu mâinile goale, complet dezbrăcaţi şi plini de boli), i-a pus în funcţii de conducere. Şi recunoştinţa evreilor s-a văzut. În schimb, lui NICOLAE IORGA nu i-a asigurat nici o protecţie, cauze destule, dar mai ales una strict personală, care figurează într-un memoriu adresat – la sfârşitul lui Iunie 1940 – regelui. Domnul Iorga a împiedicat alegerea mea la Academie în primăvara anului 1938. Antonescu la Academia Română (vezi cartea „Moartea unui savant” de Mihai Stoian, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, pag. 281) Prin asasinarea lui N. Iorga se urmarea compromiterea Mişcării Legionare şi anihilarea unui personaj celebru la nivel mondial, savant.

Moartea lui NICOLAE IORGA fusese stabilită în luna iulie 1940, de către alogenii din ţară şi străinătate (vezi cartea „Dosarele Suferinţei” de Ilie Ilisei, Editura Bucovina, 1999, pag. 52), datorită articolului, publicat în ziarul Neamul Românesc, din care am reprodus un pasaj, în pagină anterioară, (este regretabil şi dureros că Ruşii nu-şi dau seama nici azi de greşeală pe care au făcut-o conducătorii Rusiei, în frunte cu Ecaterina a ÎI a, Alexandru I şi Stalin). Actuală politică a Rusiei are şanse să fie urmată de o destrămare a imperiului. Nici unul dintre succesorii  lui Petru cel Mare nu pare a fi meditat asupra înţeleptului sfat dat de împăratul Francisc I al Austriei (1792-1835), bunului sau prieten, ţarul Alexandru I, în 1821: „ Împărăţia ta este atât de întinsă şi conţine atâtea bogaţii  încât tu şi toţi urmaşii tăi la tron nu aveţi altceva de făcut decât s-o cârmuiţi cu grijă şi să-i puneţi în valoare bogăţiile. Nu va mai trebuie alte cuceriri…”