Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi în fondul ei intrinsec) extrem de rafinată, de nobilă, de autentică şi de generoasă, pe care puţini o mai ştim astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre cele fariseice şi acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…
Discernământul creștin, dreapta socoteală sau dreapta socotinţă ori cumpănire, trebuie să dobândească un loc central şi essential în viața și lucrarea noastră. Manifestarea sa ține de sesizarea unei realități teandrice tainice, care are un sens dublu: de la Dumnezeu spre noi și, ca răspuns, de la noi spre Dumnezeu. Numai în această formulă simfonică misiunea noastră își va atinge finalitatea dorită, adică discernerea și alegerea celor mai bune soluții în rezolvarea problemelor existente la nivelul comunităților în care ne derulăm activitatea.
Cuvântul discernământ derivă de la grecescul diakrisis care desemnează acțiunea de a judeca/a deosebi adevărata cunoaștere. Spiritualitatea creștină urmărește desăvârșirea credinciosului în Iisus Hristos, deci câștigarea vieții veșnice: „Și aceasta este viața de veci să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
Discernământul creștin sau dreapta socoteală presupune, așadar, cunoașterea voii și a căilor lui Dumnezeu, înțelegerea profundă a prezenței Sale în orice lucrare pe care o întreprindem. Acest dar al călăuzirii lui Dumnezeu se realizează prin asistența Duhului Sfânt, căci fără harul Său nu poate exista un discernământ creștin autentic. Cei care Îl recunosc pe Iisus ca fiind Mesia (Iisus Hristos) fac aceasta prin lucrarea desfășurată de Duhul Sfânt în viețile lor (Filipeni 1, 3-11). Scopul suprem al discernământului spiritual este manifestarea voii Tatălui. Discernământul înseamnă capacitatea de a vedea lucrurile așa cum le vede Dumnezeu, prin deosebirea „semnelor vremii”, a observa realitatea și a o interpreta în funcție de criteriile evanghelice.
Fiind un exercițiu al Duhului, discernământul sau dreapta socoteală – după cum invocă şi cărţile Filocaliei, necesită din partea noastră și o anumită curățire a inimii, o transformare personală, o reînnoire a mentalității în Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele” (Psalmul 50, 11). „Morala Împărăției” se manifestă în caracterul creștinului care lucrează la asemănarea cu Dumnezeu. În acest scop, trebuie să devenim asemenea unor copii, înțelepți, să învățăm arta de a trăi cu sinceritate. Numai în această stare vom reuși transformarea lumii. Așadar, discernământul implică participarea întregii noastre ființe, trup și suflet, precum și a tuturor celor trei facultăți spirituale: rațiune, sentiment și voință. Sensibilitatea spirituală şi duhovnicească se manifestă uneori și prin lacrimi, care stau într-o legătură specială cu pocăința. Ele scot la iveală strălucirea sufletului, după ce acesta a fost curățat de murdăria păcatului, deschizându-i perspectiva spre Dumnezeu și spre semeni și scoțându-l dintre zidurile de păcat și de împietrire ale egoismului. Lacrimile celor pe care îi ajutăm stau la baza lacrimilor pe care le vărsăm și ne fac să vedem cerul. Ele spală ochii tuturor și-i fac frumoși, pentru că spală inima și o fac transparentă, frumoasă și nevinovată. Opoziția și punctul de vedere critic al celorlalți ne face adesea să ne întrebăm dacă am lucrat conform voii lui Dumnezeu. Dificultățile cu care ne confruntăm sunt adevăratul test pentru reușita noastă. Discernământul nu are de-a face numai cu lucrurile înalte, ci cu toate lucrurile, toate domeniile care compun, formează şi alcătuiesc viața noastră, inclusiv micile probleme și provocări ale vieții cotidiene.
Drumul spre desăvârșirea creștină prin practicarea discernământului spiritual este unul destul de sinuos ori dificil și necesită o mare capacitate de dăruire și o deschidere spre „vocea lui Dumnezeu”, care ne cheamă să urmăm modelul Fiului Său Întrupat, Iisus Hristos, în lucrarea noastră. Adevărata inițiativă nu înseamnă a fi purtat de fluxul indefinit al lumii, fără nici o direcție, ci a cunoaște direcția și ținta ta, în însoțirea cu Dumnezeu.
Discernământul nu poate fi deconectat, el este un mecanism ce trebuie să funcționeze permanent. Bine, nu suntem mașini și nu întotdeauna se cere randament maxim, dar nici nu poți să obții o exonerare de obligația şi datoria de a fi responsabil în şi de viața ta, or discernământul este instrumentul de aplicare şi executare a acestei obligații. Bineînțeles, dacă nu doreşti să-ți găsești adăpostul şi locaşul în noroiul şi mlaștina călduță şi compromiţătoare a complacerii în păcat, patimă, boală şi suferință. Alegerea grâului de neghină nu este un lucru deloc ușor. Conștientizarea permanentă şi neîncetată a prezenței tale pe lume, în fiecare moment şi clipă este pusă la încercare de dorința de a lasă hățurile sorţii din mâni și a conecta „pilotul automat”. Îi dai voie să preia controlul, ai deconectat discernământul și ti-ai declinat responsabilitatea pentru cele ce se întâmplă. Până la urma este alegerea omului, însă mare atenţie la toate riscurile, urmările şi consecinţele acestui fapt.
Lipsa de discernământ poate avea consecinţe tot atât de grave şi ireversibile ca şi un diagnostic greşit, care, ducând la un tratament inadecvat sau chiar contraindicat, va înrăutăţi încă şi mai mult starea bolnavului. Aceasta se întâmplă atât de des încât expresia franceză „le remède est pire que le mal” (leacul este mai rău decât boala), a devenit un loc comun dintre cele mai uzuale. Toate revoluţiile şi ideologiile timpurilor moderne s-au aflat în acest caz, dând naştere dictaturilor şi sistemelor totalitare care au dus la catastrofele şi dezastrele planetare pe care le cunoaştem…
Discernământul duhovnicesc sau dreapta socoteală înseamnă a determina şi verifica în orice împrejurare şi situaţie cine este adevăratul stăpân al inimii şi cugetului nostru, Dumnezeu sau Mamona, astfel încât să nu confundăm ceea ce aparţine Cezarului şi ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Viziune spirituală de care depinde starea de sănătate a sufletului nostru, căci „dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină, dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa încât, dacă lumina dintru tine întuneric este, cu cât mai mare va fi întunericul!” (Matei 6, 22-23). Confuzia ideilor, a normelor şi a valorilor, care domneşte în lumea de astăzi, vine tocmai din faptul că luminile profeţilor mincinoşi ai vremurilor moderne erau întuneric şi au cufundat lumea în întuneric.
Lipsa de discernământ spiritual este şi cauza căderii lui Adam. Rupând alianţa cu Duhul lui Dumnezeu, Adam şi femeia lui „au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele” (Fac. 3-7). Ochii făpturii de carne substituindu-se viziunii spirituale, privirea omului asupra lui însuşi devine exterioară şi profană, desprinsă de Duhul lui Dumnezeu, astfel încât putem spune că Adam este precursorul omului de şiinţă materialist care sudiază făptura omenească ca pe un obiect – de aici utilizarea abuzivă a termenului „obiectiv” devenit în zilele noastre sinonim cu adevărul suprem şi neîndoielnic.
Spre deosebire de ştiinţele moderne, care caută sursa adevărului în lumea vizibilă şi materială – considerată ca fiind singura reală, căci accesibilă simţurilor noastre trupeşti şi inteligenţei noastre mărginite – cunoaşterea spirituală se întemeiază pe încredinţarea – milenară şi universală, împărtăşită de toate culturile tradiţionale fără excepţie – că „sacrul este realul prin excelenţă” şi că „nimic din ceea ce aparţine sferei profane nu ţine de Fiinţă” (Mircea Eliade – „Sacrul şi profanul”).
Discernământul spiritual sau dreapta socotinţă constă în faptul de a recunoaşte şi de a ne aminti în orice împrejurare dimensiunea sacră şi sfântă a omului, a Creaţiei, şi a existenţei noastre personale: „Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte întru voi ? (…) Nimeni pe sine să nu se înşele: Dacă cineva din voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 16-19).
Lasă un răspuns