Terorismul nu este o apariţie recentă în peisajul istoric. Astfel, deși îi întâlnim sub forma modernă a termenului, în secolul al XIX-lea, alte forme ale terorii, de la asasinatul politic la sabotaj, s-au întâlnit încă din antichitate. De altfel, având drept caracteristică principală recurgerea permanentă la violenţă, prin tot felul de atentate cu explozive, sabotaje, asasinate și altele, terorismul a fost definit de unii ca metodă de luptă politică, justificând aproape de fiecare dată aceste mijloace prin necesitatea făptuitorilor de a răsturna o putere legală, atribuindu-i o activitate represivă. Și chiar dacă recurgerea la crima politică nu a fost necunoscută nici în antichitate, nici în epoca modernă, începuturile utilizării sistematice a terorismului pot fi atribuite perioadei Restauraţiei, perioadă în care au avut loc numeroase atentate organizate de tot felul de organizații sau asociaţii așa-zis secrete, fiind introdus în societăţile occidentale de către organizaţiile apărute după epuizarea perioadei contestatare a anilor ’60 cu activitate în anii ’70.
Totuși despre mult mediatizatul război împotriva terorismului se poate spune că, măcar pentru moment, este pierdut încă de înainte ca acesta să înceapă. Se cunoaște foarte bine faptul că există așa numitele țări sprijinitoare, unele chiar „sponsori cunoscuți”, ale terorismului internațional care nu au fost izolate, după acte de terorism ce au oripilat de fiecare dată o lume întreagă, cel puțin cu un zid imaginar, simbolic, existând bineînțeles ca întotdeauna și o motivație pentru acestea, ce altceva decât intereseul economic?!
Au fost cazuri când unele dintre organizațiile teroriste nu au fost declarate și recunoscute ca atare, din tot felul de interese obscure. Iar unii dintre campionii acestui sabotaj și ai neizolări au fost chiar statele care, acum, devin încet-ncet victimele propriilor politici, ca o consecință a unei toleranțe părtinitoare, absolut păguboase nu numai pentru ele, ci pentru aproape întreaga societate.
Pe de altă parte sub infuenta ultimelor evenimente, apare și o întrebare justificată printre altele: cât de departe se poate merge cu libertatea de exprimare în privința religiilor altora și dacă, sau cum ar trebui, pedepsită o eventuală blasfemie? Bineînțeles într-un mod care să țină de demnitatea profundă a individului, pecuniar, contravențional, și în nici un caz cu moartea. Iar toate acestea în condițiile în care au fost găsite resursele necesare ca de fiecare dată să se reglementeze până și cum respirăm.
Până unde vrem să ne ducem cu libertatea de exprimare? Ne interesează acest subiect cu adevărat? Poate că unii vor spune că da! Și atunci întreb: de ce nu s-a gândit nimeni la lucruri poate cu mult mai spinoase, mai profunde, mai necesare pentru că așa cum vedem cu toții sunt mult mai delicate și mai letale?! Dar oare se va întâmpla asta într-un viitor apropiat? Sau ne împăcam cu ideea că există un război al culturilor în care terorismul și-a făcut loc sub forma a tot felul de justificări, multe dintre ele nefondate, și ne va arăta de fiecare dată că este pregătit deliberat să nu se dea în lături de la nimic pentru a face victime umane? Și cine trebuie să se pună capăt acestui lucru? Oare biserica ne poate ajuta?
Chiar dacă aproape de fiecare dată se aude că este vital să ne unim cu toții, cu toate forţele întregii comunităţi mondiale împotriva terorismului, care a devenit o formă de război clandestin nedeclarat şi neconvenţional, purtat fără nici un fel de reguli sau limitări umanitare, cu tot felul de acţiuni ostentative, demonstrative din ce în ce mai spectaculoase, în care victimele devin doar simple instrumente în jocul terorist, sub forma unui alt tip de război de fiecare dată nou ca intensitate și vechi ca origine, aceste întrebări sunt sigur că într-o zi își vor găsi cu adevărat un răspuns. Totul este ca aceasta să nu vină când va fi prea târziu pentru mulți dintre noi. Cei care ne ascundem sub o listă a justificărilor de tot felul…
Lasă un răspuns