– concepţia, abordarea, pesrspectiva şi viziunea Sociologului şi Cercetătorului Mirel Bănică, cu privire la acest interesant fenomen, generator de miracol –
Cercetătorul şi Sociologul Mirel Bănică a publicat, la capătul a cinci ani de studiu, prima lucrare ştiinţifică din România referitoare la pelerinajele ortodoxe, intitulată „Nevoie de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană“. Mirel Bănică în vârstă de 43 de ani, membru al Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române, a decis în urmă cu şase ani să studieze pe îndelete pelerinajul la sfintele moaşte, un fenomen care, la vremea respectivă, creştea în intensitate şi stârnea adevărate furtuni mediatice.
A trecut de atunci prin 24 de pelerinaje individuale şi două de grup, la mănăstiri din Dobrogea, din împrejurimile Bucureştiului, de la Iaşi, Suceava sau Nicula, şi a realizat studii de teren din discuţii cu persoane implicate direct şi indirect în organizarea pelerinajului, preoţi, jurnalişti, forţe de ordine, pompieri, comercianţi de obiecte religioase şi pelerini.
Rezultatele cercetării socio-antropologice complexe se găsesc într-o carte intitulată „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană“, Una dintre concluziile cărţii este că pelerinajul catolic „înseamnă drumul“, iar la cel ortodox, „comprimat spaţial şi temporal, ceea ce contează este aşteptarea“. Ideea este că pelerinii, dacă ajung la un astfel de eveniment religios şi nu au parte de rând, se simt neîmpliniţi.
Sociologul şi Cercetătorul Mirel Bănică a descoperit că, la unele pelerinaje mai mici, precum cele de la Curtea de Argeş sau Suceava, jandarmii îngustează intenţionat rândul, cu garduri metalice. „Uneori, oamenii stau o oră la rând, se bucură că au scăpat repede, dar simt că le lipseşte ceva, că ritualul n-a fost performat complet. Din acest motiv, foarte mulţi se întorc din nou la rând“, ne-a explicat cercetătorul, brăilean la origine, una dintre concluziile studiului.
O specie foarte aparte descrisă în carte sunt pelerinii care iau proba aşteptării (frigul, foamea) în sensul de dezvoltare personală. „Am întâlnit oameni care lucrează în corporaţii, care mi-au spus “Eu am un coach fizic şi unul spiritual, care mi-a spus că trebuie să mă duc la pelerinaj ca să mă construiesc interior”. Este un bricolaj excepţional între cel mai avansat limbaj al dezvoltării personale şi limbajul spiritual al aşteptării. Pelerinajul presupune un efort de asceză, şi fizică şi psihică“, mai spune Domnul Mirel Bănică.
Volumul „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană“ se concentrează pe pelerinajul de la Iaşi şi încearcă să descrie un fenomen care ilustrează foarte bine vremurile actuale, este de părere autorul. „Este vorba despre nişte oameni care-şi caută o cale, generaţia care are acum 60-70 de ani, oameni care au trăit preponderent sub comunism, au ieşit la pensie, unii dintre ei au şi puţini bani şi vor să facă acest pelerinaj. Pentru pelerinul care pleacă din sat este excursia anuală. Ei nu se duc în Grecia, Bulgaria, Spania la plajă. Asta este modalitatea lor de-a face turism. De multe ori mi-au spus pelerinele-femei că mai scapă şi ele de bărbat. Pelerinajele dau dependenţă. Dacă te simţi bine la o nuntă pentru că-ţi place să dansezi, te duci şi la a doua, la a treia“, a precizat Cercetătorul brăilean Mirel Bănică.
Domnul Mirel Bănică a mai descoperit că, în accepţiunea majorităţii pelerinilor, în jurul datei de 14 octombrie încărcătura sacrală este mai mare, iar posibilitatea de a se înfăptui miracolul este mai mare. „Sunt oameni care vor miracol într-o lume în care nimic nu-i mai uimeşte, nimic nu-i mai motivează. Sunt oameni care au probleme foarte grave cauzate de migraţie. Am văzut scene în pelerinaj, când omul ajuns la raclă a spus “Mamă, am ajuns, se gândeşte mama la tine!”“, a mai spus Sociologul Mirel Bănică.
Sociologul Mirel Bănică crede că Biserica nu controlează fenomenul pelerinajului, ci plecarea în pelerinaj este o decizie 100% individuală: „Biserica este clar că are reţete financiare importante din pelerinaj. Aşa a fost dintotdeauna. Este unul dintre motivele pentru care pelerinajele au subzistat. Ce se întâmplă cu aceşti bani, câţi sunt, este o mare necunoscută. Care este destinaţia lor, la fel, s-a întrebat presa. Pe mine nu m-a interesat foarte mult. Ce-am putut vedea este că oamenii care dau bani, fie că este vorba de domnul procuror, fie de Aneta Todiraşcu din Văscăuţii din Deal, nu simt că dau banii bisericii. Ei fac un schimb informal cu divinitatea pe care n-o pot vedea. Ei răsplătesc serviciile Divinităţii“.
Studiul (volumul) acesta mai constată că pelerinii îi dispreţuiesc pe politicieni. „Pelerinii din rând nu-i iubesc pe politicieni. Nu iubesc prezenţa lor acolo, în momentul acela, pentru că rândul se blochează, iar timpul de aşteptare este mai mare. Cei care-şi închipuie că, prin simpla lor prezenţă acolo, vor fi şi acceptaţi şi percepuţi ca fiind mai credincioşi, se înşeală“, adaugă Crcetătorul Creştin Mirel Bănică.
„Pelerinajul este un ritual. Rolul lui este de a reporni viaţa, de a pune viaţa pe făgaşul rural. Pentru pelerinii rurali, Sfânta Parascheva este un punct bine fixat în viaţa lor, care le spune că am trecut şi prin asta, putem intra în iarnă liniştiţi. Omul modern nu mai trăieşte în ritmul acesta“…
În altă ordine de idei, Sociologul Mirel Bănică susţine cu toată convingerea faptul că „La televizor, defectele individului primează în fața calităților rândului pelerinajului”…
Doctor în ştiinţe politice la Universitatea din Geneva – Elveţia, cu stagii de specializare la „École des Hautes Études en Sciences Sociales“ din Paris şi la Universitatea Laval, în domenii ca sociologia memoriei, sociologia religiilor, geopolitică, alumni al Colegiului „Noua Europă“ din Bucureşti, actualmente cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor la Academia Română, Sociologul Mirel Bănică este prezent, an de an, în rândurile marilor pelerinaje religioase de la noi din ţară, studiind fenomenul şi încercând totodată să-l trăiască personal, în mod simplu, autentic. Aşa l-am întâlnit şi noi în rândul format spre moaştele Sfintei Parascheva, când a acceptat să ne vorbească despre pelerinajul văzut atât prin ochii obiectivi ai cercetătorului, cât şi prin ochii plini de sensibilitate, de emoţie şi de uimire ai celui care crede…
Prima întrebare se referă la tema ce vă frământă cel mai mult acum, în ultima perioadă: fenomenul pelerinajelor. Când şi cum a început pasiunea pentru studiul pelerinajului, dar şi practica pelerinajului? Cele două au fost concomitente?
Eu vă mulțumesc și este o mare onoare pentru mine să fiu aici, cu atât mai mult cu cât Portalul dumneavoastra nu mi se pare doar foarte bun și eficient pe plan de comunicare, ci cred că este, pe viitor, una dintre portițele de scăpare în fața decesului presei scrise și greutăților pe care presa scrisă le are. Cred că acesta este viitorul comunicării, nu atât celei bisericești, cât și a celei în general.
Explicaţia este una foarte simplă: pelerinajul este pentru mine, în primul rând, un subiect de cercetare, un proiect academic. A merge şi a participa la un pelerinaj constituie ceea ce se numeşte teren antropologic, dar partea ştiinţifică nu poate rămâne disociată de pasiunea de a fi în mijlocul mulţimii şi de a încerca să înţelegi, nu să explici – lucru foarte dificil, ceea ce se întâmplă în interiorul unui pelerinaj. Totul a început cu un pelerinaj din anul 2009, în data de 13 octombrie, pe o ploaie grozavă şi pe un frig de 3-4 grade, care mi-a scurtcircuitat reportofonul şi telefonul mobil. Vă amintesc acest detaliu nu pentru a vă arăta cât de greu este în pelerinaje, ci pentru a introduce o primă idee, anume că pelerinajul se învaţă din mers. În primii ani de pelerinaj, cei care participă la el sunt nepregătiţi, neştiind ce greutăţi presupune acesta, venind poate mai mult din încântare sau din curiozitate. După 2-3 ani, însă, când pelerinajul devine dependenţă, el se învaţă, iar pelerinii ştiu cum să se pregătească mai bine să înfrunte frigul şi ploaia şi să-şi atingă scopul final, închinarea la sfintele moaşte.
A doua întrebare se referă la istoria pelerinajului din ţara noastră. Cum a evoluat pelerinajul în România postdecembristă?
Dacă este să coborâm şi mai mult de atât în istorie, putem afirma că orice pelerinaj din lumea aceasta, fie că este vorba de pelerinajul de la Iaşi, de la Prislop, de la Bucureşti, de la Nicula, de la Curtea de Argeş sau de la Lourdes – Franţa, nu poate fi disociat de o anumită evoluţie istorică. Personal, am întâlnit citate şi fragmente extraordinar de interesante în romanul „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă“, al lui Mihail Sadoveanu, în care autorul descrie atmosfera de pelerinaj de la Sfânta Parascheva. Imaginaţi-vă că acum câteva sute de ani, lucrurile nu erau foarte diferite faţă de ceea ce se întâmplă acum; aceeaşi emoţie caldă, fumul de tămâie, oameni emoţionaţi, momentele de corporalitate şi amestecul de oameni din diferite categorii sociale. Revenind la perioada contemporană, pot spune că pelerinajele sunt vechi şi noi în acelaşi timp. Vechi pentru că sunt o practică religioasă la fel de timpurie ca şi creştinismul şi ca toate celelalte religii monoteiste, şi noi pentru că rândul de aşteptare din perioada actuală, uneori de proporţii gigantice, cum s-a întâmplat şi în acest an la pelerinajul de la Iaşi, datează de pe la jumătatea anilor â90. Şi dacă ne uităm bine, ele coincid pe undeva şi cu ieşirea deplină din comunism, cu o Biserică Ortodoxă care începe să înţeleagă şi să compună cu timpurile moderne, şi care găseşte această formă de practică religioasă, reinventând-o. Cred că în pelerinaj putem distinge mai multe momente istorice foarte clare, bine precizate: perioada de formare, de uimire şi de necunoaştere a anilor â90, perioada de consolidare la începutul anilor 2000, perioada de creştere, care a coincis cu acel mini boom economic al României din perioada 2006-2008, o mică perioadă de reaşezare, după 2008-2009, şi saltul spectaculos ca număr de participanţi din anul trecut, anul acesta, şi cred că şi din anii viitori. Trebuie, însă, să precizăm că un pelerinaj are legile lui: există pelerinaje uriaşe care au dispărut, pelerinaje mici care s-au mărit şi au persistat, altele care s-au stabilizat. Nu poţi desena evoluţia unui pelerinaj.
Cine sunt astăzi, într-o lume secularizată, participanţii la pelerinaj?
Nu cred că lumea de astăzi e atât de secularizată pe cât se spune. În primul rând, ţin să amintesc că la începutul anilor â90 Biserica Ortodoxă Română nici nu accepta termenul de secularizare, privită doar ca o boală a Occidentului. Abia mai târziu a intrat în vocabularul frecvent, referindu-se la pierderea credinţei, însă eu cred că valorile spirituale şi credinţa nu se pierd niciodată. Sunt foarte puţini atei în lume, iar aceştia, de multe ori, ca o stranie coincidenţă, sunt oameni mai credincioşi decât credem noi. La ei e totul alb cu negru, nu există acele nuanţe de gri care există la majoritatea dintre noi, şi în negaţia absolută pe care o practică, ei Îl mărturisesc pe Dumnezeu într-o manieră foarte interesantă, pe care nu o acceptă, dar care este în fond o mărturisire pură. Repet, nu trăim într-o lume secularizată, iar lucrul acesta se vede în practica şi în componenţa pelerinajului. În cercetarea mea de teren, cât şi în cartea pe care o voi scoate anul viitor, m-am ferit să fac o tipologie pelerină, pentru că paleta este atât de largă şi structura rândului se schimbă de la un an la altul. Pelerinii sunt muncitori, ţărani, oameni de la ţară, corporatişti, elevi, studenţi. Dacă îmi cereţi însă să fac un portret al pelerinului standard, acesta ar arăta în felul următor: este femeie, are peste 55 de ani, condiţia financiară nu este dintre cele mai slabe, mai ales dacă vine de la distanţe mari, a redescoperit religia ortodoxă după â90 şi este tipul de om care a prins „gustul“ pelerinajului ca formă de sociabilitate extraordinară şi care îşi poate demonstra sieşi că poate să reziste unor probe fizice şi spirituale deosebite. Trebuie luat în considerare aici şi aspectul psihologic profund al pelerinajelor, care este de multe ori neglijat, anume teama fiecăruia dintre noi, mai ales pe măsură ce înaintăm în vârstă, de moarte. Sfintele moaşte, în mod deosebit cele ale Sfintei Parascheva, ridică o afirmaţie fundamentală profundă: sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu, deşi sunt morţi, ei sunt vii. Cred că, cu cât omul înaintează în vârstă, cu atât înţelege mai bine, şi teologic, şi spiritual pelerinajul; îl spiritualizează mai mult. Un alt procent semnificativ din pelerini, pe care îmi este greu să-l cuantific, îl reprezintă cei atraşi de sacru, pentru că racla Sfintei Parascheva, a Sfântului Dimitrie iradiază divinul. Nu poţi descrie ce este sacru, e asemeni magnetului care atrage pilitura de fier. Un alt aspect interesant este că pelerinajul în lumea ortodoxă este foarte diferit de pelerinajul catolic. Acolo se merge pe jos, 100, 200, chiar şi 1.000 de kilometri până la Compostela şi ajungi la catedrala unde se găseşte Sfântul Iacob, cel care a înviat un bătrân care a murit pe drum, permiţându-i să ajungă la locul de pelerinaj, după care a trecut la Domnul. Făcând o mică paranteză aici, cred că mass-media nu a înţeles absolut deloc ceea ce se s-a întâmplat în cazul femeii din Prahova care a decedat: în rând, pe un eşantion atât de mare, nu rândul te ucide, iar acea sărmană femeie, pentru care am tot respectul, putea muri şi în spital, la autobuz sau mergând pe stradă. Poate părea ciudat ceea ce spun, dar cred că ea a avut o moarte plăcută lui Dumnezeu. Revenind la pelerinaj şi la sacrul inerent pelerinajului, este interesant că pelerinajul ortodox are anumite trăsături care îl apropie de pelerinajul din islam, pentru că islamul are morminte ale sfinţilor lor, care sunt venerate, exact cum venerăm noi sfinţii noştri. În lumea catolică nu există această impregnare de sacru. Am spus toate aceste lucruri pentru a observa cât de universal este pelerinajul, pe de o parte, iar pe de altă parte, complex şi cu forme particulare pentru fiecare religie, confesiune, ţară şi regiune. Şi în România, pelerinajele sunt aceleaşi, dar nu seamănă între ele. Cine îşi închipuie că pelerinajul de la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava seamănă cu cel din Bucureşti, de la Sfântul Dimitrie, se înşală amarnic.
Aţi menţionat mai devreme despre mass-media şi aş vrea să vă întreb cum vi se par relatările televiziunilor despre practica pelerinajului. Este corectă sintagma „pupătorii de moaşte“ atribuită pelerinilor?
În primul rând, mass-media şi aparatul de filmat nu pot transmite emoţia, care transpare mai bine prin fotografie, dar asta este cu totul altceva. Un mare scriitor francez spunea: „Cu sentimentele bune faci literatură proastă“. Vreau să spun prin asta că mass-media prezentă la locul de pelerinaj, cu sentimente bune, face în general transmisii proaste, pentru că nu le înţelege. În al doilea rând, pelerinajele reprezintă un mare paradox: dacă privim rândul de departe, nu înţelegem mare lucru; uneori este chiar comic, cu imaginea oamenilor care se înghesuie, cu imaginea sarmalelor, a unor participanţi care mai râd etc. Noi am vrea ca toţi să fie sfinţi, însă recunosc că, în timpul orelor pe care le-am petrecut în acest an la pelerinajul Sfintei Parascheva, am spus şi eu glume ca să treacă timpul, pentru că altfel nu puteam rezista unei astfel de mari aşteptări. Nu suntem toţi asceţi; făceam glume pentru a ne îmbărbăta. Este greu de înţeles lucrul acesta dacă nu participi la pelerinaj. Când filmezi rândul de departe, ai impresia că este ceva care este şi religie, şi superstiţie, şi conformism; este greu să-l înţelegi. Este chiar vesel. Când intri în rând însă, începe drama, care nu poate fi transmisă prin mijloacele de comunicare clasică. Aceasta fiindcă fiecare om are poezia lui existenţială în spate, dramele lui etc. După aceea, există o mare problemă, anume că moaştele dintotdeauna, relicvele, au pus mari întrebări şi teologilor, cât şi sociologilor, datorită ambivalenţei lor. Sunt corpuri, trupuri moarte, dar nu sunt moarte. Calvin are celebrul lui tratat despre relicve, în care nu combate atât relicva în sine, cât forma aceasta de spiritualitate, adică de a te închina lor. Sintagma „pupătorii de moaşte“, care vine clar dintr-o zonă neoprotestantă, este folosită pentru a stigmatiza un anumit segment al populaţiei pelerine, şi nu numai, şi este asociată şi cu o anumită stare de obscurantism spiritual, cu o Românie care nu vrea să se modernizeze, care se încăpăţânează să creadă. Stigmatul, în general, este folosit în scopuri sociale, pentru a-i separa şi izola pe oameni. Marea problemă este că Biserica nu poate interzice accesul mass-mediei la pelerinaj, deşi pe teren mi s-a întâmplat să văd lucruri foarte interesante, anume pelerini care le cereau televiziunilor să nu mai vorbească urât despre ei şi nu le dădeau voie să-i filmeze, iar pe de altă parte, intervine o problemă mare de deontologie jurnalistică, căci oamenii simpli de la ţară au dorinţa de a se vedea la televizor, fiindcă există în trăirea lor acele „ex-voto“ – „am fost acolo“, ca o certificare a faptului că au rezistat aşa de mult timp la rând, iar mass-media profită de acest lucru. Pelerinul ortodox nu primeşte certificate ca la Compostela sau Lourdes, ci el simte nevoia să le spună celor din jur că au fost acolo. Iar pentru unii dintre pelerini, „am fost acolo“ se traduce „am vorbit la microfon“. Invariabil, reacţia pelerinilor este „când ne daţi la televizor?“, fără să ştie că materialul în care vor apărea va fi complet deturnat, cu ajutorul montajului. Această manipulare mediatică care uneori se întâmplă în cadrul pelerinajelor este uneori extrem de complexă şi nu ştim cum i-am putea rezista, fiindcă ea se înscrie şi în cadrul mai larg a derivei complete spre senzaţional a presei româneşti. Un alt lucru pe care l-am observat referitor la acest subiect este că niciodată, cu excepţia pelerinajului de la Mănăstirea Nicula, nu sunt luate cadre largi, care să arate împrejurimile rândului, catedrala, sfintele moaşte, ci totul este brutal, iar chipurile pelerinilor sunt luate de aproape şi corporalitatea este scoasă în evidenţă. La televiziuni, defectele individului primează în faţa calităţilor rândului.
Este pelerinajul o datorie sau o alegere, care poate fi refuzată?
Această întrebare este una cu ridicat grad teologic, la care primul reflex a fost să nu răspund. Nu sunt teolog, şi teologia, după cum spunea Părintele Ilie Cleopa, este lectură de tinereţe. Când ai măsele slabe ca ale mele, este bine să nu mănânci nuci foarte tari, teologia fiind o nucă foarte tare. Ce vreau să vă spun, în schimb, este că pelerinajul este o datorie dacă aparţii islamului, este o chemare pentru mulţi dintre pelerini şi o formă de curiozitate, care se poate transforma în pasiune, în dragoste şi este o formă de sociabilitate. Sunt oameni cărora pelerinajele le-au crescut calitatea vieţii. Erau însinguraţi, trăiau într-o garsonieră la etajul 10, şi faptul că au participat la un pelerinaj şi au vizitat o mănăstire îi face să se simtă mai bine. Mai există şi acel pelerinaj profund spiritual, care este şi cel mai greu de descris sau de surprins. Îmi este greu să spun care sunt şi care nu sunt pelerinii cu adevărat spirituali, pentru că nu poţi să-i măsori. Am spus-o de nenumărate ori şi o repet şi acum: credinţa nu este ceva ce poate fi măsurat cu aparatul, şi nu este în duhul ortodox să judeci aşa. Mi s-a întâmplat, însă, să cunosc la Iaşi o pelerină care a făcut rândul o dată, s-a închinat, apoi s-a aşezat din nou la rând. Ce înseamnă asta, îi las pe teologi să judece.
Poate fi uneori pelerinajul o formă de smerenie?
Pelerinajul ar trebui să fie de fiecare dată o formă de smerenie, şi lucrul acesta se vede foarte bine în rând. Nu trebuie idealizat pelerinajul sau rândul, care este un exerciţiu fizic foarte dificil; nu poţi, doar dacă eşti un sfânt, să stai 20 de ore într-o atitudine de smerenie, aia e falsa smerenie, foarte periculoasă şi străină de duhul Ortodoxiei. Pietismele de acest gen, pe mine personal, mă îngrijorează. Ceea ce pot mărturisi însă cu mâna pe inimă este că atunci când oamenii se apropie de raclă, în general, se manifestă în ei smerenia, chiar şi la cei la care nu te-ai fi aşteptat deloc. Se intră în acea stare zero, care are loc de obicei cu o oră înainte de a atinge sfintele moaşte, când oamenii participanţi la pelerinaj devin mult mai împăcaţi cu gândurile lor, cu Dumnezeu şi cu semenii din jur. După ce treci de raclă şi eşti expulzat din zona aia de sacru, aproape că nu ştii ce se întâmplă cu tine, iar smerenia se transformă în uimire. Ar fi bine dacă această stare s-ar conserva mai mult în viaţa reală, pentru că o parte dintre cei care vin la pelerinaj o fac ca un gest pur ritual sau pur terapeutic, se urcă apoi în maşina lor decorată cu zeci de cruciuliţe şi iconiţe „amulete“, dar nu păstrează mare lucru din acea fulgerătoare întâlnire cu sacrul pe care au trăit-o. Unii, însă, devin complet transformaţi şi li se schimbă viaţa. Biserica nu poate refuza şansa smereniei, chiar şi celui mai ticălos pelerin.
De ce ar alege un pelerin să vină să se închine la racla unui sfânt în ziua prăznuirii lui, şi nu în oricare altă zi? Dumneavoastră personal de ce alegeţi să veniţi în ziua sfântului?
Eu vin dintr-un interes personal pur, fiindcă în ziua prăznuirii este rândul cel mai mare şi varietatea terenului antropologic cea mai evidentă. Pelerinii vin însă dintr-un motiv foarte simplu: nu există satisfacţie religioasă în lumea aceasta fără puţină durere şi suferinţă. Pe mine chiar mă amuză, în cazul pelerinajului Sfintei Parascheva, explicaţiile date de ieşeni, în general, care afirmă că ei o au tot anul pe Sfânta, pentru a se închina. Nu sunt de acord cu această viziune. Dacă vrei să o cinsteşti cu adevărat pe Sfântă, trebuie să vii de ziua ei, pentru că ideea de mântuire şi de smerenie este strâns legată şi de puţină suferinţă. Nu poţi obţine nimic din nimic, asta este clar. Cu riscul de a derapa iarăşi spre domeniul teologiei, deşi nu vreau acest lucru, pe Dumnezeu nu-L putem vedea sau palpa, ci credem în El, iar geniul creştinismului este tocmai această ambiguitate fondatoare: trebuie să crezi în ceva pe care nu-l vezi. De foarte multe ori pelerinii ştiu că Dumnezeu le dă ceva în schimb, eu însumi având câteva dovezi de vindecări miraculoase, iar oamenii vin să-şi exprime mulţumirea. Nu poţi să-i dai ceva material lui Dumnezeu în schimb, pentru că nu vine o mână nevăzută care zice „Dă-mi!“, iar un simplu „Mulţumesc!“ poate fi prea simplu, însă ceea ce-i poţi da lui Dumnezeu este puţină suferinţă. De aceea, pelerinii îmbunătăţiţi, care sunt apropiaţi de ideea fundamentală, ultimă şi tare a pelerinajelor, au înţeles că acestea nu pot exista fără puţină suferinţă. De asta vin în 13-14 octombrie, pentru a suferi puţin în rând. Interesant este că fac acest lucru oameni de la care nu te-ai aştepta, care în viaţa de toate zilele poate nu sunt printre cei mai buni şi oneşti români, care însă îşi asumă suferinţa.
În cele ce urmează, vreau să adresez un îndemn de pelerin: cred că ar trebui să ne cunoaştem mai bine ţara şi Ortodoxia, participând la pelerinajele noastre religioase. De multe ori, regiunile noastre istorice nu-şi prea vorbesc, iar pelerinajele le leagă, îi unesc pe oamenii din diferite colţuri ale ţării şi îi fac să se simtă membri ai unei singure şi mari comunităţi naţionale, spirituale şi umane. Cu atât mai mare este meritul pelerinului, cu cât el se roagă, se închină şi stă la rând, şi la Sfânta Parascheva la Iaşi, şi la Sfântul Dimitrie la Bucureşti, şi la Sfântul Ioan cel Nou la Suceava, la Mănăstirea Nicula sau la Mănăstirea Prislop.
(Cf. Tudorel Rusu – http://www.doxologia.ro/hramul-sfintei-cuvioase-parascheva/interviu/sociologul-mirel-banica-la-televizor-defectele).
În loc de încheiere – epilog – pelerinajele sunt un foarte bun barometru al felului în care mass-media şi noi ne raportăm la fenomenul religios…
Din alt unghi sau punct de vedere, Stimate Domnule Mirel Bănică, ce reprezintă pelerinajul pentru un sociolog?
Reprezintă o formă simplă şi eficace de cunoaştere a modului în care funcţionează religia ortodoxă astăzi. Mulţi dintre noi ne întrebăm încotro o va lua religia ortodoxă, cum răspunde ea modernităţii, ce se schimbă şi cum se schimbă percepţia/trăirea religioasă între generaţii. Nu poţi răspunde însă fără să te focalizezi pe un anumit aspect al său. Eu am ales pelerinajul pentru că mi s-a părut foarte ilustrativ, e un soi de fir roşu al comportării Bisericii în lumea modernă.
La ce vă referiţi când spuneţi „Bisericii”?
La Biserica Ortodoxă în ansamblu, a clerului şi laicatului deopotrivă. Pentru că în toate pelerinajele creştine distingem două componente. Una este cea de religie populară – oameni care vor să vadă, să audă, să simtă, să stea la rând, să mănânce sarmale, nimic rău în asta, să-şi cumpere suveniruri religioase etc. – şi alta este Biserica oficială, cu ierarhia sa, care organizează pelerinajul, cea care are în grijă moaştele şi care are grijă de dramaturgia evenimentului în sine…
Dramaturgie…?
Vă va şoca, poate, dar un pelerinaj reuşit este ca o piesă de teatru în care fiecare actor are locul şi rolul său. De la forţele de ordine, Jandarmeria, la preoţii care stau la raclă, la cei care organizează rândul, la seminarişti, la cei care împart pomana sau florile, acatistele – totul este foarte bine pus la punct.
Altfel spus, pelerinajul devine un loc de studiu…
Care îmi arată cum evoluează practica religioasă, cum răspunde Biserica provocărilor modernităţii, cum ne adaptăm noi, dar mai ales care sunt tensiunile între Biserică şi religia populară, care au existat mereu în istorie.
Bine, atunci vă întreb şi ce reprezintă pelerinajul pentru un credincios?
Mi-este greu să mă pun în pielea credinciosului, pentru că este o dilemă epistemologică majoră pentru un sociolog: cât de empatic poţi să fii cu un fenomen religios. Mai mult, s-au scris cărţi întregi pe marginea întrebării dacă un sociolog poate fi credincios, şi viceversa. Pentru că sociologia şi antropologia religiilor sunt ştiinţe pozitive. Adică ele te „dezbracă” de haine, de aparenţe, pentru a vedea Adevărul. Dar în domeniul religios, adevărul este uneori neplăcut sau greu de afirmat. Vezi şi lucrurile imperfecte, a căror formulare publică ar deranja… Oricum, un sociolog, după mine, poate fi şi un om al credinţei. Iar în lumea ortodoxă ai acest dublu avantaj, ca sociolog: că înţelegi fenomenul din interior. Am citit un studiu al unei cercetătoare din SUA care a fost la Iaşi, la jumătatea anilor ‘90, la pelerinajul de la Sfânta Parascheva; concluzia ei principală era că la Iaşi este singurul loc în care românii şi rromii stau împreună. Nu a putut înţelege fenomenul din interior, repet.
Atât a văzut ea din acel fenomen extraordinar…?!
A fost una dintre singurele ei concluzii clare… Da, desigur, aşa este, dar dacă ar fi intrat mai în profunzimea lucrurilor ar fi văzut că rromii care vin la Iaşi aduc acolo covoare, iar acelea sunt mai mult decât nişte simple covoare, nişte ofrande. Rromii au fost întotdeauna vehicule ale diseminării diferitelor credinţe şi tradiţii religioase. Ei au pătruns în secolele 14-15 în Europa venind din Asia, via Grecia. Iar covoarele lor sunt un simbol şi o reminiscenţă a spaţiului sacru de la Mecca. Ei spun: „Noi facem un haram aici”. Iar haram ştim că este incinta spaţiului sacru de la Mecca! Cu alte cuvinte, este o reminiscenţă a sacrului musulman. Aşa cum cuvântul „moaşte” are la bază cuvântul slavon moşti, ce însemna la început „putere miraculoasă”. Vedeţi deci câte sensuri sunt ascunse pe teren, în pelerinaj.
Să revenim totuşi, la întrebarea iniţială: ce este pelerinajul pentru un credincios?
Este foarte greu să defineşti credinciosul, practica religioasă a fiecăruia dintre noi diferă, dar să încercăm totuşi. Sunt mai multe categorii de credincioşi la pelerinaj. Mai întâi, cei care-mi plac cel mai mult şi care sunt pe cale de dispariţie: „bunicile” noastre. Oameni de la ţară, din mediul rural, care vin la Cuvioasa an de an, care fac mari eforturi, cu bani strânşi cu greu la batistă sau la ciorap – ei sunt şi cei mai atinşi de criză. Gesturile lor rituale sunt foarte simple, credinţa lor este foarte curată, nu există pentru ei nici un obstacol când stau în rând (ploaie, vânt, frig, arşiţă). Oamenii politici – atenţie! – sunt asimilaţi unor încercări pe care ţi le dă Dumnezeu. Ei sunt şi foarte toleranţi faţă de ceilalţi. Ca sociolog, în timpul studiilor, am jucat diferite „roluri”, stând în rând. Femeile de la ţară mi-au dat busuioc, mi-au dat să mănânc, m-au învăţat gesturile rituale de bază etc.
Apoi sunt acea categorie de credincioşi, cei care au nevoie să vadă minuni, să fie uimiţi, să simtă că trăiesc religia puţin altfel decât ceea ce li se spune în bisericile lor. Este o categorie destul de amestecată, sunt oameni pe la 60-70 şi un pic de ani, proaspăt ieşiţi la pensie, venituri mici, dar stabile, nu prea ştiu ce să facă cu timpul liber. Îşi caută identitatea foarte puternic, ei sunt şi pătura cea mai interesantă din perspectiva studiului, pentru că de foarte multe ori se plictisesc sau vin la pelerinaj doar fiindcă este un fenomen de grup; ei socializează, practic, plus puţin turism mănăstiresc… Tot ei prezintă şi cea mai puţină profunzime teologică a actului religios în sine. Pelerinajul e un gest pur ritual, cu proprietăţi curative, şi nimic mai mult. Eu îi numesc pelerini de Formula AS; revista aceasta, pe care o stimez de altfel foarte mult pentru calitatea ei, mi se pare oarecum ilustrativă pentru această categorie. De fapt, ei aproape că au scăpat oarecum de sub controlul canonic al Bisericii, prin pelerinajele pe care le fac autonom cu microbuzele, prin forma lor de organizare spontană. Sunt şi foarte influenţabili, sunt împotriva a orice, de la actele biometrice la vaccinul anti-polio, fară a şti de fapt prea bine despre ce este vorba.
O altă categorie de pelerini, foarte interesantă, dar restrânsă, sunt acei tineri urbani care provin din păturile ASCOR ale anilor 1990 şi 2000, foarte instruiţi, foarte cultivaţi, cu venituri bune, stabile. Ei se disting imediat în rând, pentru că îi vezi cum sunt îmbrăcaţi – parcă pleacă pe munte, echipaţi cu haine de Goretex, cu bocanci tip Thinsulate etc. Este drept că pelerinajul este o probă fizică majoră, mai înainte de orice. Iar acest pelerin de multinaţională este foarte bine echipat pentru lupta cu elementele naturii.
În sfârşit, ultima categorie de pelerini, dar din ce în ce mai numeroasă în ultima vreme: pelerinii electorali. Sunt cei care combină turismul electoral cu o mică „pasă” magică… Primarii au găsit o nouă modalitate de „trezire” a electoratului, ceea ce în limbaj corporatist ar fi Corporate Social Responsability (CSR). Ei fac o „firmă” de responsabilizare electorală plătind autocare pentru pelerini. E o practică mai mult valahă, sudică… Se pleacă dimineaţă, se ajunge la Iaşi pe la prânz, dar pelerinii nu sunt pregătiţi nici fizic, nici sufleteşte pentru ceea ce îi aşteaptă. Când ajung acolo devin elemente perturbatoare, nefiind încărcaţi spiritual pentrurând. „Domnu’ şofer, aţi spus că stăm o oră, dar stăm de şapte!”. Rândul este o fiinţă vie, se încarcă cu această tensiune şi lucrul se resimte în nervozitatea jandarmilor, a preoţilor însoţitori etc.
Care a fost cel mai impresionant moment pe care l-aţi surprins la un pelerinaj?
La Iaşi, în timpul unei averse cu 25 l/mp, cu vânt şi un frig de 2-3 grade. Atunci s-a format un sentiment de comunitate, foarte special. Oamenii erau obosiţi după ore şi ore şi atunci s-a petrecut ceva ce nu vom vedea niciodată în viaţa obişnuită, la români: cu toţii au scos umbrele, nailoane, pelerine, saci de plastic şi au făcut un corp comun. Rândul nu mai era individualizat, ci era o singură fiinţă vie. Toţi am devenit fraţi şi creştini adevăraţi, pentru jumătate de oră!
Cum a evoluat pelerinajul în România postdecembristă?
Pelerinajele au izbucnit în spaţiul public în 1995-96, atunci când a fost adus capul Sfântului Andrei. Existau şi până atunci pelerinaje, dar erau departe de amploarea publică pe care o au acum. Atunci, în acei ani, Biserica a construit aproape de la zero genul acesta de pelerinaj: sub forma unui rând lung de aşteptare. Motivele din spatele acestui gest eu le pot doar bănui… Motivele sunt o trezire a credinţei, ca răspuns unei cerinţe din partea credincioşilor de miracol, de îmbunătăţire sufletească, de educaţie a voinţei, a fost o modalitate de vizibilitate publică, dar şi de colectare de fonduri pentru opera misionară şi caritabilă a Bisericii. Ar fi multe de spus aici…
Bine, dar Biserica însăşi cheltuie mulţi bani pentru organizarea acestor pelerinaje…
Da, împreună cu autorităţile locale. Este un exemplu de simfonie bizantină locală… Este oricum un tur de forţă. Să ne întoarcem însă la pelerinaje. Cum au evoluat? După ce oamenii au prins gustul pelerinajelor, asistăm la un climax prin anii 2004-2005, o dată cu aducerea moaştelor Sfântului Nectarie la Iaşi. Atunci s-au înregistrat cei mai mari timpi de aşteptare: până la 28-30 de ore! Explicaţia: Sfântul Nectarie este vindecător de cancer, care este boala secolului. Pelerinajele au mai rămas pe o pantă ascendentă în 2005-2008, care au fost ani de înflorire economică. Din acel an, părerea mea este că numărul de pelerini scade. Motivele: criza, bătrâneţea, plictiseala. Da, a scăzut cantitatea, dar a crescut calitatea pelerinilor! Acest lucru se manifestă şi în timpii de aşteptare, care au scăzut, în relaţiile dintre oameni şi forţele de ordine, mult mai agreabile etc.
Dar de ce relatările televiziunilor de la locul pelerinajelor sunt aproape identice?
Unul dintre capitolele cărţii mele despre pelerinaj – “Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”, este unul de mediologie: relaţia dintre mass-media şi pelerinaj. „Omul modern este avid de consum de sacru”, o spune Michel Meslin, un mare specialist francez al istoriei religiilor. Afirmaţia se referă nu numai la pelerinaje, ci şi la viaţa monahală, la scandalurile bisericeşti etc. Ei bine, televiziunile au o pasiune teribilă de a prezenta din pelerinaje doar îmbulzeala, doar scandalul, doar isteria asociată. Eu am simţit instinctiv că nu e aşa, unul dintre motivele care m-au împins să aleg acest subiect. Pentru presă, pelerinajele sunt o temă extrem de generoasă. Ai o mulţime de chipuri, ai oboseală, ai atitudini dintre cele mai diferite, ai nebuni cu iz mistic, ai oameni în rugăciune, scene de posesiune veritabilă, ai chipuri curate, frumoase – este o mană cerească. Apoi pelerinajele sunt un foarte bun barometru al felului în care mass-media şi noi ne raportăm la fenomenul religios, care este un fenomen de o mare complexitate, repet. Şi în cazul ăsta, cel mai simplu, ca om de presă, este să mergi fie pe stereotipuri, fie pe caricatural. Sau pe tenta pietistă, ochi înlăcrimaţi şi mâini frânte de durere, o temă care pe mine personal mă deranjează, pentru că Ortodoxia românească nu a apreciat niciodată pietismul dulceag, cu iz de seminar catolic de secol XIX. Nici un credincios însă nu va refuza camera de filmat, chiar dacă ştie că îl va manipula. Şi asta pentru că orice pelerin are mândria de a spune că a fost acolo şi vrea să o demonstreze celor de acasă. Şi astfel televiziunea joacă rolul unei autentificări a prezenţei lor acolo. Pare paradoxal, dar chiar aşa este. Pe de altă parte, oamenii dezaprobă politica televiziunilor de a lucra pe stereotipuri şi pe generalităţi grosiere. În plus, nu poţi comunica sentimentul religios profund prin mass-media, asta este părerea mea.
Şi a mea!
Iar pelerinii adevăraţi nu răspund la întrebările tipizate ale presei: „Ce faceţi aici? Cu ce gânduri aţi venit? etc.”! În plus, am vorbit cu unii fotoreporteri şi i-am întrebat: „Ce fotografiezi?”. „Păi, ce vrea Boss-ul din redacţie. Odată vrea bucurie, caut cu camera bucurie, altădată tristeţe, mizerie, sărăcie… Depinde ce comandă el”.
Ce aşteptări credeţi că au pelerinii din partea Bisericii?
O mai mare prezenţă între ei, în rând, a preoţilor, a monahilor pentru catehizare, sensibilizare, îmbărbătare chiar. Ar fi păcat să ratăm şansa rândului, ca mijloc de catehizare eficientă.
Cum resimte pelerinul prezenţa oamenilor politici?
Nu-i suportă, nu-I agreează, după cum am mai spus… În ultima vreme, însă, a fost o prezenţă parcă mai rară sau mai discretă. Rândul este un organism viu, se comportă ca o formă de undă din fizică. Odată pornit, rândul nu-l mai opreşti. Este ca un accelerat care nu poate opri în trei metri, ci în 300! Iar când rândul se blochează din cauza autorităţilor, nemulţumirea creşte. Oamenii politici care cred că-şi fac publicitate la pelerinaje se înşeală. Efectul este invers, oamenii cei simpli nu-i „văd”, iar orăşenii nu apreciază direct prezenţa lor, indiferent de culoarea politică. Li se pare o formă fără fond. Pe de altă parte, Biserica trebuie să-i primească pe toţi, nu-i poate alunga, şi dacă din o sută de politicieni, doi se sensibilizează la mesajul religios, este foarte bine. Biserica şi-a făcut datoria, corabia merge înainte…
Lasă un răspuns