Balada lui Pintea
Copil fiind
eu îmi doream s-ajung
ceea ce-n era nucleară
e de râsul curcilor:
mândru voinicel
tras prin inelul dorului
de cai, pistoale
şi-ndrăzneţe fapte
ascunse-n fund
de cuşme haiduceşti.
Liceu-odată isprăvit,
eu m-am gândit
că, Doamne, bine-ar fi
să mă specializez
în ceea ce visez.
Am colindat prin şcoli,
dar cum în ele se preda
doar cai verzi
pe pereţi,
ce ca-n istorii de demult
potcoavele şi le-au pierdut,
m-am hotărât pe dată
să iau calea codrului
unde-i Pintea cu ai lui.
Dintâi Măgoaj-am vizitat
şi cu trecutu-am conversat;
apoi,
duhul casei s-a ivit
şi în taină mi-a şoptit
că-n asaltul de la Baia,
bravul Pintea n-a muritu
doar oleacă a dormitu;
iar de-atunci şi pân-acum,
sălaş sigur şi-a aflat
pe pieptişul muntelui
în trunchiul molidului,
unde timpii stau la sfat.
Balada lui Tudor
Tudorel cel hăcuit
şi-n fântână azvârlit
de niscaiva greci poltroni
ca Mihai de-ai săi valoni,
fii din nou ce-ai fost odată
pentru fraţi şi a ta ţară –
cu sărmanii pâine caldă,
cu ciocoii foc şi pară!
Floare de nu te-om uita
în uitarea-nfloritoare,
au nu ştii că orice-ar fi
un român verde nu moare,
ci el moartea o învinge
ca voinicii din poveşti?
Alţi panduri azi te aşteaptă
să-i conduci spre Bucureşti,
unde hoţii s-au prăsit
mai ceva ca-n vremea ta.
Ieşi din puţ şi fă-i să joace
jocul tău îndreptăţit,
cum a ţopăit Divanul
înţesat de grecotei,
de-au prins aripi la picioare
şi-a scăpat ţara de ei.
Chiar şi mort, tu ai rămas
Domnul Tudor pentru toţi,
încât turcii puşi pe gânduri
s-au lipsit de fanarioţi…
Însă după două veacuri
de istorie-nghiţite,
jegul din minţi şi năravuri
greu se lasă-ndepărtat,
chiar de Tudor şi Hercule
prin eforturi înfrăţite
ar face munca-mpreună –
primul cu sabia-n mână,
iar semizeul procedând
în instituţii rând pe rând,
cum grajdul rigăi l-a spălat
cu apa dintr-un curs schimbat.
Balada lui Iancu
O Românie fără-Ardeal
eroare-i de neconceput,
iar un Ardeal fărʼ de-Apuseni
era un monoton ţinut,
puţin tentant pentru străinii
purtaţi de nestatornicie,
ca rost istoric să-şi croiască
prin cotropiri şi silnicie.
Cu-atât mai bine dacă-s munţi
cu burţi de aur pline-pline,
unde de veacuri moţii sapă
să-ngraşe lipitori străine.
Căci munţii moţilor le-au dat
pe lângă crunta împilare,
un Horea la taifas cu împăratul
şi-un crăişor pe unguri de-a călare.
Ferecat în Apuseni
c-o armată de munteni,
Iancu, Craiul Munţilor,
dă cu tifla ungurilor
când aceştia-n draci atacă
şi el capul nu şi-l pleacă,
ci mai tare din caval
cântă-ntregului Ardeal.
Ba mai mult, în ofensivă
la Abrud şi Mărişel,
ungurii numai prin fugă
s-au văzut scăpaţi de el…
La un secol şi mai bine
după palma încasată,
ei încearcă busuiocul
să-l dreagă prin altă faptă –
o cumplită josnicie
mai de soi ca laşitatea:
Vor lui Iancu din istorii
să-i retragă calitatea
de erou între români,
român verde-ntre eroi!
Pentru asta necinstesc
veneraţia din noi
şi, conduşi înspre ridicol
de-o smintită răzbunare,
jubilează că-n efigii
Iancu-i spânzurat şi moare.
Dar aceşti hidoşi călăi
ce judecători se vor,
uită c-orice profanare
se-ntoarce-mpotriva lor.
Mai repede sau mai târziu
totu-n lume se plăteşte –
binele-i un cec în alb,
răul moartea o grăbeşte!
Lasă un răspuns