Gluma Domnului Lăzărescu

Domnul învățător Lăzărescu venise în Balta de undeva, de departe. Nimeni nu mai știa de unde, fiindcă majoritatea băltenilor îl pomeniseră la ei în sat. De cum se ridicaseră copăcel, auziseră vorbindu-se la ei în casă despre Domnul Lăzărescu, făcuseră apoi școala cu Domnul Lăzărescu, fusese alături de ei și la bine și la rău până la adânci bătrânețe.

Domnul Lăzărescu avea 92 de ani și o sete de viață cum rar întâlneai. El știa tot și toate și oricând găseai la dânsul un sfat înțelept, părintesc. Toți care-i fuseseră elevi își aminteau de exigența de care dădea dovadă. Nu treceai clasa ușor la Domnul Lăzărescu. Mai mult, în fiecare an, Domnul Lăzărescu era președinte de comisie și examina pe fiecare candidat cu prilejul examenelor de sfârșit de an sau de absolvire, ca la ancheta de la procuratură. Veneau și elevi din alte sate să susțină examenele de absolvire tot la Balta și treceau prin emoții cumplite. Domnul Lăzărescu nu știa de rudenie, de intervenție, de mită sau de altele asemenea. Știa una și bună: știe-trece, nu știe-nu trece.

Foștii elevi ai Domnului Lăzărescu își aminteau, totuși, cu nostalgie de anii de școală, în ciuda durității învățătorului. El știa să împletească teoria cu practica. Îi învăța pe copii să facă apicultură, pomicultură, viticultură, grădinărit, zootehnie, ba chiar și silvicultură. Aveau la dispoziție grădina școlii, unde făceau practică, dar mergeau uneori și în grădinile sătenilor, în pădure. Îi învăța să practice meserii tradiționale și pentru asta se ducea cu ei la cei mai pricepuți meșteri, ca să vadă în mod practic cum se face tâmplăria, dăogăria, fierăria și altele. Fetele erau învățate să coase, să tricoteze, să țese, să gătească. Școala Domnului Lăzărescu era o școală a învățăturii și a muncii, așa cum învățase însuși învățătorul de la marii pedagogi români ai veacului trecut, precum Dimitrie Gusti, Simeon Mehedinți și alții.

Din școala de la Balta, mai bine zis din clasele Domnului Lăzărescu, au ieșit cei mai buni și mai mulți intelectuali din zona munților Mehedințiului. Ei au ocupat posturi importante în administrația și instituțiile statului din județ, dar și din alte orașe, ba chiar din capitală. Cei care n-au mai avut posibilitatea să meargă mai departe au devenit buni gospodari și buni meseriași, oameni care și-au clădit cu mâinile și priceperea lor situații de invidiat în Balta sau în satele din jur.

O mare durere pentru Domnul Lăzărescu a fost în 1950, când a fost dus la Bărăgan. Nu faptul în sine era grav, ci grav i se părea învățătorului că tocmai unul dintre cei mai slabi elevi ai săi, ajuns peste noapte primar în comună, îl dăduse pe lista celor șapte ,,chiaburi” din Balta și fusese ridicat de securitate. Mai târziu, avocatul Sitaru, un alt elev al Domnului Lăzărescu, a scris într-o carte a sa: ,,cum o fi putut primarul să scrie numele învățătorului, care i-a pus lui creionul în mână și l-a învățat să scrie primele litere? Știa bine unde îl trimite și nimeni nu mai credea că cei plecați se vor mai întoarce vreodată la casele lor. Ca un Iuda de altădată acest pui de șarpe l-a vândut!”

Domnul Lăzărescu a stat mulți ani în Bărăgan, deși numai chiabur nu a fost vreodată, apoi s-a întors la Balta și acolo a rămas până la adânci bătrânețe.

Când era pe pat de moarte, l-a chemat pe Părintele Stelică Zoican să-l spovedească și să-l împărtășească. Era senin, liniștit, împăcat cu sine și cu cei din jur. Nu-l părăsise nici umorul, care-l însoțise toată viața. Printre altele i-a spus preotului:,, – Părinte, nu-mi pare rău că mor! Trebuia să fie și asta odată și odată. Îmi pare rău și sunt chiar revoltat de un singur lucru: de ce Bălteanu, prietenul și consăteanul meu, nu a murit înainte. El e mai mare cu șase ani decât mine și așa ne-am înțeles mai demult, că se duce el înainte și pregătește loc și pentru mine. Acum văd că mă trage pe sfoară și mă lasă pe mine să mă duc întâi, ca să mă zbat eu în dreapta și în stânga să rezolv cu repartițiile, parcă altă treabă n-aș avea. N-a fost om de cuvânt și asta mă deranjează!”

S-a dus Domnul Lăzărescu pe tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, lăsând în Balta și în împrejurimi o mulțime de învățăcei și ucenici, de oameni care au învățat ceva de la el și l-au avut model în viață. Domnul Lăzărescu a fost unul dintre marii dascăli pe care i-a avut învățământul rural românesc din perioada interbelică.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*