Holocaustul – o gogoriță diabolică (2)

Aria calomniei

Paul Joseph Goebbels a fost Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist din anul 1933 până în 1945 şi, pentru o zi, chiar Cancelarul Germaniei. Din zvon public şi, îndeosebi, de presă, i se atribuie lui Goebbels afirmaţia cum că „dacă repeţi o minciună de o mie de ori, atunci ea sfîrşeşte prin a fi crezută“. Şi că, deci, aceasta ar fi esenţa mincinoasă, demagogică a propagandei hitleriste. Nu am avut acces la vreo scriere a lui Goebbels, dar, după cum au decurs lucrurile în timpul infamului Proces de la Nürnberg şi după aceea, s-a obişnuit să se pună în cîrca liderilor Germaniei hitleriste cît mai multe fapte şi idei degradante, pentru a-i sataniza şi a le „umfla banii“ urmaşilor germanilor trăitori în etapa interbelică. Evident, promotorii acestei deşănţate propagande antigermane au fost profitorii ei, liderii organizaţiilor sioniste sau pionii lor, ca escrocii internaţionali Elie Wiesel, Radu Ioanid, Marcel Shafir şi alţii asemenea lor.

După absolvirea facultăţii de filosofie, în 1972, am fost repartizat la Întreprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti (I.C.T.B. – fosta APACA), deoarece conducerea acesteia ceruse Ministerului Învăţămîntului un sociolog şi am fost încadrat la Atelierul de cercetare şi proiectare a îmbrăcămintei (A.C.P.I.), fiindcă doar acolo puteam face muncă de cercetare sociologică. Aici am întîlnit o atmosferă autentic stalinistă – profund opusă liberalismului din Facultatea de filozofie – şi, mai ales, am remarcat rapid că I.C.T.B. era un fel de sinagogă laică: toţi şefii erau jidani – de la şeful de echipă pînă la şeful cel mare, faimosul director general „Iuju“, adică Leon Iosif Steinbach,  membru perpetuu în C.C. al P.C.R. şi în Marea Adunare Naţională (M.A.N.), adjunct al ministrului Industriei Uşoare şi, după 1990, vicepreşedinte al Congresului Mondial Evreiesc etc. Desigur, printre aceştia se mai strecurau şi cîţiva şefi români, dar îi numărai pe degetele de la mîini. Atelierul nostru colabora cu Atelierul de antropometrie, condus, fireşte, de un inginer „evreu“, care, uneori, ne făcea cîte-o vizită „de lucru“. Vorbind despre istorie şi alte asemenea, acest evreu cumsecade ne-a mărturisit cum se realiza propaganda politică în presă între anii 1945-1955: „Unii ziarişti, ca să se dea mari şi să-şi impună ideile fără să aibă nimeni curajul să-i contrazică, îşi împănau articolele cu numeroase citate din Marx şi Engels. Fiindcă devenise o modalitate sufocantă de a-l cita îndeosebi pe Marx, ulterior s-au găsit unii de la cenzură să verifice respectivele citate şi au descoperit, neplăcut surprinşi, că în lucrările lui Marx nu existau frazele cu care-şi împopoţonau ei articolele!“ L-am întrebat, foarte mirat: „Chiar aşa?! Cum era posibil? Şi ce au păţit farsorii în cauză?“ Nu păţiseră nimic, fiindcă asemenea fapte se muşamalizau discret, ca să nu se compromită „ideologia“ regimului „democrat popular“. Pe de altă parte, mai mult ca sigur că ziariştii panglicari erau tot jidani, chiar dacă toţi îşi luaseră nume de români – aşa cum ne asigură inclusiv fostul ministru de Externe Ştefan Andrei (cf. Lavinia Betea, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I SE SPUNEA MACHIAVELLI. Editura Adevărul, 2011, pag. 21-24).

Privită prin această practică jidănească, nu este exclus ca afirmaţia atribuită lui Goebbels să fie o scorneală a propagandei sioniste, tot aşa cum ziariştii jidani din România îl „citau“ pe Marx fără să-l fi citit, născocind fraze „din opera lui Marx“ spre a-şi impune ideologia „marxistă“ şi, implicit, puterea jüden-stalinistă. Şi chiar dacă fraza atribuită lui Goebbels i-ar aparţine, e posibil ca ea să fi fost o concluzie pe care el a tras-o tocmai din observarea practicii propagandei sioniste, care îşi făcuse o axiomă din repetarea insistentă a unor minciuni spre a fi impuse în conştiinţa publică naţională sau internaţională cu mult înaintea lui Goebbels.

Exemplul irefutabil al unei minciuni repetate de mii de ori spre a fi impuse opiniei publice internaţionale este marea escrocherie a holocaustului celor 6.000.000 de evrei, care, chipurile, ar fi fost lichidaţi de nazişti şi de alţii în Al Doilea Război Mondial. Scopul escrocheriei: extorcarea de bani a ţărilor incriminate  că ar fi fost vinovate de holocaustul jidanilor. De aceea, cum relevă, cu profundă ironie, Norman Finkelstein, inclusiv în cartea TUPEU! Argumentul antisemitismului şi maltratarea istoriei (Editura Antet, 2008), pretinsul holocaust „unic“ al evreilor a fost transformat într-un autentic holocash.

Gogoriţa diabolică a „holocaustului“

Gogoriţa „holocaustului celor 6.000.000“, impusă tot mai vehement după Procesul de la Nürnberg – început în 1946 şi supranumit „al învingătorilor“ tocmai pentru a-i sublinia părtinirea, injustiţia dovedită în timpul deliberărilor şi în pronunţarea sentinţelor –, fusese scoasă din pălărie de către rabinii sionişti încă de pe la 1900 – deci cu circa o jumătate de secol înainte să înceapă mult invocatul Proces de la Nürnberg. Unul dintre aceşti rabini a fost însuşi Stephen S. Wise, care avea să ajungă preşedintele Congresului American Jidănesc şi, totodată, preşedintele Congresului Mondial Jidănesc. Ca atare, a devenit un lobby-ist cu un rol extrem de important în migrarea jidanilor din Polonia în S.U.A. ca pretinşi „refugiaţi“ spre a beneficia de intrarea liberă în S.U.A. şi de substanţialele subvenţii aferente ca „ajutoare de instalare“ – migrare denunţată ca ilegală în „Raportul“ său de consilierul Senatului S.U.A., George Meader, „Raport“ care, a fost, „însă, îngropat în urma «formidabilei presiuni a Casei Albe, a Departamentelor de Stat, de Război, a senatorului Vandenberg şi a generalului Clay, care ameninţa cu demisia». Raportul Meader nu a fost adus la cunoştinţa publicului“. A fost muşamalizat în stil „democratic“ american, aşa cum avea să fie muşamalizat, peste circa două decenii, atacul criminal al aviaţiei izraelite asupra navei LIBERTY, din 8 iunie 1967, aviaţie care trăsese şi asupra marinarilor aflaţi în apă sau în bărcile de salvare! Adică piloţii izraelieni erau, efectiv, asasinii americanilor care le dădeau imense ajutoare în bani şi în armament de ultimă oră! Guvernul Israelului a zis „Pardon, scuzaţi, bonsoar! Am confundat nava LIBERTY cu un cargou egiptean care transporta cai“, iar guvernul S.U.A. a tăcut mîlc. James Bamford s-a documentat 20 de ani şi, apoi, a scris cartea THE PUZZLE PALACE,  în care descrie atacarea criminală a navei LIBERTY de către prietenii izraelieni. După încă 20 de ani de documentare pe aceeaşi temă, a mai publicat cartea BODY of SECRET, în care a dezvăluit că, în timpul torpilării navei-spion LIBERTY de către aviaţia militară a Israelului, un avion american AWACS a înregistrat toate convorbirile radiofonice ale conducerii Armatei Israelului, convorbiri din care reieşea clar că izraelienii cunoşteau sigur rolul navei-spion LIBERTY şi au bombardat-o deliberat, ca să nu se afle cum duc izraelienii războiul şi, în special, că atacaseră, tot deliberat, o coloană a trupelor O.N.U., provocîndu-le, tot „din greşeală“, mari pierderi. Chestia cu „cargoul egiptean care transporta cai“ era, fireşte, doar praf în ochii proştilor din guvernul american. Guvernul S.U.A. a aflat în timp real, din transmisiile imediate ale avionului de supraveghere AWACS, ce crime comite armata Israelului contra navei LIBERTY, precum şi a altora, dar s-a făcut că nu a aflat niciodată. De ce acoperă conducerea S.U.A. asasinarea cetăţenilor săi de către Israel?! Iată un motiv, dintre multe altele: încă de la prima sa întîlnire cu Ben Gurion, la Hotel Waldorf Astoria din New York, în primăvara anului 1961, preşedintele John F. Kennedy îi spune: „Ştiu că am fost ales graţie voturilor evreilor americani. Le datorez alegerea mea. Spuneţi-mi ce trebuie să fac pentru poporul evreu“ (Edward Tivnan, The Lobby: Jewish political power and American foreign policy[47], Ed. Simon and Shuster, 1987, pag. 56).

Rămăşiţele echipajul navei-spion LIBERTY – unii dintre ei mutilaţi grav, iar alţii rămaşi definitiv în spitalele de nebuni! – protestează şi azi, după cinci decenii, contra atacării lor criminale de către prietenii izraelieni, dar guvernul S.U.A. tace la fel de mîlc, fiindcă, pe de o parte, e vorba de un secret de stat, iar, pe de altă parte, guvernul S.U.A. este condus de jidani, cum spusese, încă în 1961, Benjamin Freedman, şi cum susţin, şi acum, John J. Mearsheimer şi Stephen M. Walt în cartea lor Lobby-ul izraelian şi politica externă a Statelor Unite (Editura Antet, 2008).

Dar propaganda acerbă şi dezagreabilă privind pretinsul holocaust suferit de jidanii europeni din cauza fasciştilor în etapa interbelică şi în vremea ultimului război mondial a provocat un efect de bumerang: reacţia celor incriminaţi şi aflaţi în legitimă apărare. În mod firesc, reacţia lor a dus la descoperirea – după septembrie 2003, cînd Arthur Robert Butz şi-a tipărit ultima ediţie a celebrei sale cărţi THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry (MISTIFICAREA SECOLULUI XX. Pledoaria contra presupusei exterminări a jidănimii europene) – descoperirea, ziceam, a adevărului că pretinsul holocaust „unic“ din Al Doilea Război Mondial clamat incontinent fusese născocit cu circa un SECOL ÎNAINTE (!) să se fi produs în „realitate“ – „realitate“ care este, şi ea, contrafăcută. Iterarea continuă – exact cum preconiza Goebbels – a fost comisă de către sionişti în mii de articole, cărţi şi filme hoollywood-iene, ca în absolut falsul film Auschwitz sau precum în tezistele filme ale lui Steven Spielberg München (Münich), Lista lui Schindler şi, îndeosebi, The Last Days. Despre acesta ultimul, Eric Hunt a făcut filmul The Last Days Steven Spielberg Documentary Hoax (Ultimele zile ale Documentarului mincinos al lui Steven Spielberg, prin care anunţa documentarul său extins, The Last Days of the Big Lie – Ultimele zile ale marii minciuni, în care, desigur, demolează filmul lui Spielberg, The Last Days.

Într-adevăr, ca justificată reacţie de apărare, a apărut, la început firav, cam după 1960, apoi tot mai viguros, curentul istoric numit „revizionist“, care contestă realitatea holocaustului şi, implicit, numărul rotund şi exact – nici mai mult, nici mai puţin – de 6.000.000 de evrei omorîţi în aşa-zisele lagăre de „exterminare“ naziste prin camere de gazare, camioane de gazare, crematorii şi alte asemenea snoave de tip horror, introduse în literatura holocaustică de grafomani ca impostorul Elie Wiesel şi alţii aidoma lui. Debutul revizionismului l-a făcut, în 1950, istoricul Paul Rassinier, fost deţinut în lagărul de la Buchenwald, prin cartea Le Mensonge d’Ulysse, continuînd cu Ulysse trahi par les Siens, Le véritable Procès Eichmann, Le Drame des Juifs européens etc.

Fantasmagoria „camerelor de gazare“, diseminată cu deşănţare de escrocheria holocau$tică a determinat opinia publică occidentală să ceară anchete şi expertize care să ateste existenţa lor reală şi nu să se rămînă la nivelul declaraţiilor şi mărturiilor teatrale, una mai fantastică şi mai aberantă decît alta.

Mergînd pe urmele „revizioniştilor“, unii au adîncit cercetările şi au ajuns la concluzia etalată în cele de mai jos: gogoriţa „Holocaustului“ – cu H mare – împănat cu făcătura celor „şase milioane“ de jidani pe cale de a fi exterminaţi se lansase încă din 1900. Ulterior, s-au mai descoperit şi alte apariţii ale acestor două expresii terifiante, dar absolut false! Astfel, un împătimit al căutării adevărului a făcut o listă cu citate referitoare la cuvîntul „holocaust“ şi la numărul „6.000.000“, postată la 7 octombrie 2011, sub chiar titlul „6.000.000~.

Urmărind această enumerare, un „alt însetat după dreptate“ – cum se spune în a 4-a Fericire a lui Iisus Hristos (Matei, 5, 6) – a publicat articolul 140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began: 140 de apariţii ale cuvîntului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nuremberg să fi început! Aceste texte explicative sunt extrase din cartea lui Don Heddeshmeier The First Holocaust, tipărită în S.U.A., la Chicago, în octombrie 2003.

* Articol cu caracter istoric documentar