Veronica Micle – o voluntară pe frontul Războiului de Independență

Puţini oameni ştiu, iar cei care au aflat din diferite surse evită să scrie că Veronica Micle a fost voluntară pe front, în Războiul de Independenţă (1877-1878), în calitate de soră de caritate (sistriţă). Călăuzită de comandamentele umane în lunile Războiului pentru Independenţă, când trenurile aduceau de pe front în Iaşi, sute de răniţi, Veronica Micle activează ca soră de caritate în „Comitetul Central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi” şi într-o însufleţită  strădanie obştească cotizează băneşte (vezi cartea „Pe urmele Veronicăi Micle” de Augustin Z.N. Pop, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1981, pag. 181).

În anul 1872, Veronica a plecat la Viena, pentru a se trata de o exemă ce-i atacase obrazul stâng, unde-l cunoaşte pe Eminescu şi se înfiripează între ei o amiciţie poetică. Este cunoscut faptul că Veronica Micle a fost poeta care a inspirat geniul tutelar al liricii româneşti şi au dat, deopotrivă, poezii de aceiaşi nuanţă lirică şi filozofică.

În timpul Războiului de Independenţă de la 1877, Veronica a lucrat ca soră de caritate-sistriţă şi îndrumătoare la şcoala Muncitorească (vezi cartea „Momente Istoriografice şi personalităţi de seamă ale Neamului Românesc” de Alex Ioachimescu şi Victor Ioachimescu, Editura Gândirea Românească, Bucureşti, 1990, pag. 155 şi 160). O perioadă scurtă, Veronica a fost pe front, după unele surse în luna Septembrie 1877 ca sistriţă (soră de caritate), într-o campanie sanitară. Sistriţă înseamnă soră, de la cuvântul rusesc „sestra” (Vezi „Documente privind Istoria României. Partea luată de armata română în războiul din 1877 – 1878. Bucureşti, 1926).

Românii trebuie să fie atenţi. De când Academia Română a fost iudaizată, foarte multe documente şi cărţi au fost distruse, iar altele au fost sustrase, motivându-se că au dispărut în timpul calamităţilor (cutremure, inundaţii, revoluţii etc). Alogenii au tot interesul să şteargă orice urmă de existenţă a românilor pe aceste meleaguri.

Stau de multe ori şi mă gândesc care femeie şi-ar fi lăsat soţul şi două fete şi ar fi plecat voluntară pe front? După decesul soţului ei, în 1879, dorinţa ei cât şi a lui Eminescu de a se căsătorii a eşuat, din cauza opunerii ostentative a „Junimii” şi mai ales a lui Titu Maiorescu, rămânând văduvă săracă cu doi copii. Două persoane influenţe au defăimat-o pe Veronica şi chiar au contribuit la ruptura de Eminescu. Este vorba de Mite Kremitz şi Regina (Carmen Sylva). Eminescu a avut multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. În urmă observaţiilor literare ale lui Eminescu, Regina (Carmen Sylva) iar fi zis: „Nu uita că sunt regină!”. Şi Eminescu i-ar fi răspuns: „Nu sunteţi regina poeziei…”. Mite Kremitz, căsătorită cu doctorul Wilhelm Kremitz, fratele Clarei Maiorescu, care era îndrăgostită de Titu Maiorescu, a avut un mare rol la marginalizarea Veronicăi Micle.

Mite Kremitz a avut un fiu, George Kremitz (Bebe), căpitan în garnizoană germană a Bucureştiului. Dacă este adevărată ipoteza că George era fiul natural al lui Maiorescu, înseamnă că la înmormântare a fost de faţă şi un descendent al familiei. Pentru că Livia era departe şi n-a aflat decât mai târziu că părintele ei murise. Mormântul lui Titu Maiorescu este în cimitirul Bellu Ortodox, în aproprierea mormântului lui Eminescu. La coborârea sicriului în groapă s-a auzit trilul unei privighetori (vezi cartea „Viaţa lui Titu Maiorescu” de Z. Ornea, Editura, D4 Style, Bucureşti, 1997, volumul 2, pag. 262).

Articolul de faţă se vrea să fie şi un meritat omagiu adus poetei Veronica Micle „îngerul blond” a lui Eminescu. Mulţi oameni de cultură, au situat-o pe Veronica Micle în galeria celor mai distinse poete românce, precum Elena şi Hermiona Asachi, Elena Ghica şi Iulia Hasdeu.