Sub dealul Igovei trăia o femeie amărâtă, pe care oameni o strigau Muta, pentru că nu putea vorbi ca toată lumea şi cine nu ştia că-i Muta, la început nu pricepea ce spune. Şi avea Muta un cocon din flori, pe care chiar aşa şi-l chema – Flore cel din Flori. Fiind tare săracă, trăia împreună cu coconul într-o căsuţă mică de lemn, acoperită cu draniţă de brad. Într-o noapte, Flore cel din Flori a început a plânge de sărea cămăşuţa pe el. Muta s-a imbrăcat, a ieşit din casă şi s-a dus la baba Cuţa de pe malul Bascăului, să ceară nişte lapte, că se gândea că coconul plânge de flămând ce îi. Şi prinse a bontăni la fereastră şi a striga:
„Hei Cuuu, hei Cuuu, Pore deară, lapte va, n-are muta ce îi da!”
Baba Cuța a deschis fereastra şi i-a dat o tocă cu lapte, să aibă cu ce-l hrăni pe Flore cel din Flori. Şi aşa Muta îmbla de mai multe ori la vecini după lapte. Până când, într-o noapte, mirosind prin aer lapte de vacă, a coborât din munte Fata Pădurii. Flămândă cum era, s-a apropiat de casa babei Cuța și a prins a striga cu glasul Mutei:
„Hei Cuuu, hei Cuuu, Pore deară, lapte va, n-are muta ce îi da!”
A strigat numai de două ori, că bosarcăii nu pot striga de trei ori. Şi când a priceput că baba nu-i proastă să-i deschidă fereastra, a început a se văita de se zburleau penele pe păsări. Da baba avea un câine de munte şi câinele cela nu ştiu cum s-a dezlegat şi a muşcat-o rău de tot pe Fata Pădurii, fugărind-o până la punte.
Dimineaţa, a ieşit baba Cuța afară şi s-a spăriet de ce-a văzut înaintea ochilor. Toată iarba de la Bascău era plină de picuri cu sânge. De atunci, n-a mai vrut baba să deschidă noaptea fereastra. Nici nu avea de ce, pentru că, pe la Sfântu Dumitru, Muta l-a înţărcat pe Flore cel din Flori. Şi nici Fata Pădurii nu s-a mai arătat pe acolo. Se vede că tare se temea de câinele babei. Iar din picurii de sânge, pe malul Bascăului au crescut o mulțime de ruguți. Cu poame roșii ca focul. Culegându-le iarna pentru ceaiuri tămăduitoare, podișorenii așa și le spun – pomițe de la Fata Pădurii.
Lasă un răspuns