Istorii uitate: 16 februarie 1933, o diversiune carlistă

Pentru cei care își mai amintesc, în perioada dejistă, ziua de 16 februarie era o zi cu mare fast, deoarece se comemorau luptele comuniștilor de la Atelierele CFR Grivița din București împotriva regimului burghezo-moșieresc, iar acestea primiseră denumirea de „Grivița Roșie”. Dar să analizăm evenimentele ca sa ne dăm seama că totul a fost doar o gogorniță…

După  lovitura de stat de la acea dată, este înlăturată regența și la tron este adus din strainatătate prințul Carol Caraiman (care pentru o femeie dezertase de la unitatea militară pe care o conducea în timpul primului război mondial ). Își aduce cu el și pe metresa sa, Elena Lupescu (Esthera Wolff), deși jurase în fața lui Iuliu Maniu că nu o va duce în țară. Iuliu Maniu, vazînd că a fost mințit, demisionează din funcția de prim -ministru. Atît presa cît și majoritatea clasei politice dezaprobă gestul lui Carol, iar acesta trebuia să găsească ceva care să pună pumnul în gura presei, iar discuțiile din jurul mizeriilor lui să fie mutate în altă parte. Și a reușit foarte repede, secondat de către oamenii săi, părtași la farădelegi: Armand Călinescu , un cal troian carlist în interiorul PNȚ-ului, secondat de către sadicul general Gavrilă Marinescu.

Carol și complicii săi găsesc că pericolul comunist urmărește dezmembrarea statului național unitar român abia creat și se pregătesc premizele decretării stării de asediu. Iată ce spunea Armand Călinescu: ,,Fără starea de asediu nu mai puteam stăpîni nici uneltirile comuniste, nici mişcarea anticarlistă a lui Forţu. Pe de altă parte, se va putea întocmi în linişte bugetul ţării…”  Trebuia găsit doar focarul și acesta, în condițiile crizei economice și al curbelor de sacrificiu, este găsit foarte repede: Atelierele CFR Grivița…

Reducerea salariilor bugetarilor cu zece la sută a afectat profund și atelierele CFR Grivița despre care G.G. Mironescu, ministrul de interne, spunea în 16 februarie 1933 în plenul Adunării Deputaților: „Aceste ateliere au avut nefericirea de a fi fost în trecut nu numai rău administrate, dar şi incorect administrate.” În 2 februarie începe revolta printr-o grevă, iar o delegație muncitoreasca cere audiență la Eduard Mitro, ministrul comunicațiilor. Acesta le acceptă revendicările cu scopul de a-i duce pe muncitori cu vorba pînă la proclamarea stării de asediu și declanșarea represiunii.

În timp ce ministrul Comunicațiilor negocia cu greviștii, Parlamentul, la insistențele subsecretarului de stat de la interne, Armand Călinescu, lucra de zor la un Proiect de Lege prin care se putea pune în aplicare starea de asediu. Senatul dezbate proiectul începînd cu ora 0.30, iar dimineața, la ora 2.00, îl votează. Pentru ca legea să intre în vigoare, Monitorul Oficial lucrează non –stop, astfel că în dimineața de 4 februarie legea intră în vigoare. Urmează un simplu scenariu și represiunea putea începe.

Se anunță anularea înțelegerilor din 2 februarie și se operează arestări în rîndul participanților la grevă. Cartierul Grivița este în fierbere, o ceată de huligani se dedă la acte de vandalism, iar în noaptea de 14 spre 15 februarie se operează noi arestări. În dimineața de 15 februarie este declarată o nouă grevă și 8.000 de muncitori ocupă atelierele. Sirena trasă de muncitorul Constantin Negrea (și nu de Vasile Roaită) sună fără încetare. În jurul atelierelor sunt masate unități militare și sunt postate cîteva mitraliere în poziție de tragere. Seara, în cartierul Grivița, au loc noi acte de vandalism (asemanatoare cu cele din decembrie 1989…) comise de personae neidentificate. La Prefectura Poliției Capitalei, unde își avea sediul celula de criză, Armand Călinescu exclamă cu un cinism demn de caracterul său de criminal veros: ”Să fim  calmi, pentru împușcare este vreme oricînd.”

În cele din urmă sosește ordinul direct de la Carol, în dimineața zilei de 16 februarie, prin omul său de încredere, Puiu Dumitrescu. Șeful Marelui Stat Major dă ordinul: ,,Prima mitralieră să măture puțin strada. Să nu miște unul !,, La ora 6 dimineața, militarii iau cu asalt atelierele prin atac la baionetă atelierele. La 6.30 s-a terminat totul: 4 morți și 40 de grav răniți în rîndul muncitorilor . 2000 de muncitori sunt luați prizonieri și duși în cel mai umilitor chip la Malmaison.

În următoarea ședință a Camerei Deputaților, nu toți deputații au fost dispuși să se lase amăgiți de gogoașa carlisto-călinesciană. Astfel, deputatul  Ion Mirescu, social –democrat, afirmă cu tărie: „La căile ferate, lucrătorii au fost supuşi unui regim de batjocură, revendicările lor juste au fost întruna amânate, nemulţumirile şi strigătele lor de disperare nu au fost ascultate”. Deputatul de Neamț afirma scurt și cu tărie de la tribuna camerei: ,,Nu forțele comuniste i-au determinat pe muncitori sa facă grevă, ci foamea și nedreptatea.” Punînd cap la cap toate evenimentele, deducem că totul a fost o manevră ordinară regizată de către Carol cu scopul de a opri marile manifestări conduse de Gheorghe Forțu cu ajutorul presei împotriva metresei sale. Totodată, regele uzurpator dădea o lecție muncitorimii greu afectată de curbele de sacrificiu. Armand Calinescu își demonstrează cu această ocazie setea sa de singe. PNȚ, atît de incomod pentru Carol, iese cel mai șifonat din această lucrătură murdară. Comuniștii, a căror activitate de pînă atunci se rezuma doar la lipitul de afișe cu caracter cominternist, apar de atunci ca o forță capabilă să creeze mișcări sociale care să genereze chiar și stări de asediu .

Pentru România, Carol al II-lea a fost marele blestem din zbuciumata sa istorie. Nemerniciile lui știute și neștiute atîrnă greu în istorie, dar aceste răni nu s-au vindecat nici astăzi. Vedem la televizor urmașii lui, care nu știu nici măcar limba română, cum se bat pentru a obține averi fabuloase din patrimoniul statului român. Am văzut cu cîțiva ani în urmă cum sicriul cu rămășițele pămîntești al acestei bestii regale a fost adus în țară cu mari onoruri, iar lungul șir de crime al acestui demon este ținut sub tăcere. Dacă actualii decidenți ai țării nu au luat nici o atitudine, atunci faptul că pămîntul țării refuză să îl primească este un semn divin.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*