Miron Cristea şi Marea Unire

După cum se ştie, numele întâiului Patriarh al României, Miron Cristea a rămas înscris, pentru totdeauna, în Cartea de Aur, în care se află înscrise numele marilor bărbaţi ai ţării care au făcut parte din generaţia de aur a Marii Uniri din 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia. Atunci şi acolo ,,s-a înfăptuit cea mai mare minune: unirea politică a tuturor românilor(V.Branişte, în ,,Drapelul” an.XVIII, nr. 124 din 3 decembrie 1918). Pentru înfăptuirea acestei ,,minuni” şi-a canalizat Miron Cristea întreaga sa energie încă din tinereţe. În articolul de faţă mă voi opri doar la câteva momente, din cele multe, legate direct de actul unirii din 1918

Evenimentele istorice de la sfârşitul anului 1918 l-au găsit pe Miron Cristea în scaunul episcopal de la Caransebeş, în care fusese ales în 1909, însă pe care l-a ocupat abia în 1910, din cauza tergiversării recunoaşterii alegerii de către guvernul de la Budapesta. Simţind că ceasul marelui moment istoric, aşteptat de generaţiile de români, se apropie, din proprie iniţiativă, episcopul a hotărât ca începând cu data de 8 noiembrie 1918 să nu mai fie pomenit în bisericile din eparhia sa numele împăratului Franz Joseph, preoţii urmând a se ruga ,,pentru înalta noastră ocârmuire naţională” şi ,,pentru Marele Sfat al naţiunii române”.

În ajunul zilei de 1 decembrie, Miron Cristea, în fruntea miilor de români bănăţeni, s-a îndreptat spre Alba Iulia, cetatea visurilor noastre, acolo unde avea să se înfăptuiască acea mare ,,minune” de care vorbea Valeriu Branişte, hotârtă de cei peste o sută de mii de români, sosiţi din toată colţurile Transilvaniei. În faţa lor, episcopul Caransebeşului a înălţat o rugăciune, care ,,a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de faţă”(Ion Rusu-Abrudeanu). Iar după ce ce s-a adus la cunoştinţa mulţimii Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România, Miron Cristea a rostit o înflăcărată cuvântare, închinată ,,Măritei Naţii Române”.

Cuvântarea episcopului de Caransebeş este o evocare a istoriei zbuciumate  a românilor din Transilvania, mai ales a ,,robiei românilor din Transilvania  şi Ungaria, care a durat o mie de ani”!

,,V-aş amărî prea tare sufletele, aş prea întuneca seninătatea acestui frumos practic dacă v-aş înfăţişa icoana amănunţită a lungilor noastre suferinţe din cursul acestor zece veacuri”, Fiindcă ,,orbiţi de gogoriţa ideii de stat naţional maghiar, politicienii unguri nu s-au ruşinat a născoci cele mai drăceşti căi  şi mijloace, cu scopul hotârăt de a ne desfiinţa şi maghiariza(…) Contele negru, Juliu Andrassy, pe care intenţionează republica maghiară a-l trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în camera ungară: ,,cauza naţionalităţilor din Ungaria este o chestiune de putere, nu de drept”! Mai ales ceea ce au făcut cu noi în anii din urmă, trece toate marginile (…) Ne durea mai mult încătuşarea sufletului nostru românesc şi răpirea şcolilor, căci n-am uitat nici o clipă admoniţia de la 1848 a marelui Bărnuţ: ,,Şi cu cât vor învăţa mai mulţi români la şcolile străine, cu atât va pierde naţiunea mai mulţi fii”.

Marele vis al unităţii naţionale avea totuşi să fie realizat după veacuri de uriaşe jertfe şi mult sânge românesc vărsat în lupte crâncene. Pentru că – spunea Miron Cristea – ,,idealul fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa naţională şi politică. Am fi nişte ignoranţi, vrednici de dispreţul şi râsul lumii, dacă în situaţia de azi am avea alte dorinţe. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vor putea răzbi astfel de producte şi manifestaţiuni ale geniului nostru naţional, care prin însuşirile lor specifice româneşti să contribuie la progresul omenimei” (…) Oricât de tare ar fi zidul Carpaţilor, care până acum ne-a despărţit de fraţii noştri – totuşi azi şi aici – în atmosfera tradiţiunilor lui Mihai Viteazul – nu pot decât să exprim împreună cu scriitorul Rădulescu Niger: ,,Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare,/ de care timpul râde;/ Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare,/ când ele s-ar deschide”.

,,Ceasul deschiderii a sosit”! a exclamat Miron Cristea. ,,Nu putem şi n-avem lipsă să retezăm Carpaţii, căci ei sunt şi trebuie să rămână şi în viitor inima românismului, dar simţesc că astăzi, prin glasul nostru unanim, vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească…”.

O magistrală cuvântare, scurtă dar plină de substanţă, a rostit Miron Cristea, cu ocazia primirii în Gara de Nord din Bucureşti, a delegaţiei românilor transilvăneni (Vasile Goldiş, Al.Vaida-Voievod, , Miron Cristea şi Iuliu Hossu) care ducea Declaraţia de unire a Transilvaniei cu România: ,,Când am fost ultima dată aici – a spus Miron Cristea – nici unul din noi, nici măcar în vis n-a îndrăznit a visa că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoşesc: Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul, patriei mame, adică scumpei Românii!(…) Cu sentimente de adâncă şi veşnică recunoştinţă pentru tot ce aţi făcut pentru noi, atât acum, cât şi în veacurile trecute, începând cu voievodul Ştefan cel Mare(Episcopia Vadului), Radu IV cel Mare(Episcopia Geoagiului), Mihai Viteazul(Episcopia Alba Iuliei) şi până la Constantin Brâncoveanu şi Carol I, dăm mulţumită milostivului Dumnezeu, pentru că pe noi, cei din generaţia de azi, ne-a învrednicit să trăim cele mai măreţe zile din întreaga viaţă de aproape 2000 de ani ai naţiunii noastre”.

În sfârşit, cea de a treia cuvântare a lui Miron Cristea a fost rostită, tot cu aceeaşi ocazie, lângă statuia lui Mihai Viteazul, în faţa unei imense mulţimi de bucureşteni: ,,Din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, noi cei patru soli venit-am în faţa feţei Majestăţii Sale Regelui ca să-i închinăm pe vecie acest pământ românesc. Venit-am în inima României, ca să-i vestim din acest loc marea bucurie că robia de aproape zece veacuri nu ne-a frânt. După aceasta, Miron Cristea a comunicat mulţimii Hotărârea adoptată la Alba Iulia, în 1 decembrie, anume ,,unirea pe vecie a întregului nostru pământ strămoşesc cu patria mamă, cu scumpa noastră România (…)”.

,,Noi, românii de dincolo de Carpaţi, venim la voi, fraţilor,  cu cea mai frăţească încredere şi ne alipim cu cea mai frăţească dragoste  de augusta dinastie română , având ferma convingere că aflăm în Majestatea Sa pe cel mai bun şi iubitor părinte, carele – în cele mai măreţe, dar şi cele mai grele clipe din viaţa naţiunii noastre, s-a ştiut inspira din izvorul celor mai curate idealuri ale întregului neam românesc”!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*