Sfârșitul de an – prilej de bucurie și melancolie

O stranie melancolie mă încearcă la finalul fiecărui an pe măsură ce sunt tot mai aproape de sărbătorile de Crăciun. Imagini din diferitele momente similare ale vieţii îmi vin cu putere în faţa ochilor minţii. Retrăiesc clipe din copilărie când simţeam mirosul puternic al bradului împodobit ca un amestec de răşină revărsată din seva sa interioară şi de ciocolată emanată de nenumăratele bomboane care atârnau pe toate crengile sale. De fapt, nimic nu îţi conferă mai multă pace decât admirarea unui pom de Crăciun, de preferinţă natural, ce are darul de a-ţi fixa în memorie impresii de neşters.

Sunt clipe unice, pe lângă care trecem de multe ori nepăsători, iar alteori prea grăbiţi pentru a le mai da atenţie, momente când eternitatea pare să ne zâmbească binevoitor în ciuda efemerităţii noastre. Sunt adieri diafane ale unei plăcute făgăduinţe că anul care va urma va fi mai bun, mai plin de realizări şi mai fericit, că tot ce este rău sau încurcat s-a topit, iar un nou început îţi stă în faţă de acum înainte. Nu este de mirare că mulţi dintre noi încearcă în astfel de clipe să promită schimbări majore ale vieţii şi să fie sinceri în dorinţa de a schimba tot ceea ce s-a dovedit a fi lipsit de sens sau conţinut. Dar pentru alte persoane sfârşitul de an poate însemna retrăirea acelor fragmente de timp când erau încă alături de cei dragi şi care din diferite raţiuni au dispărut din cercul celor apropiaţi. Fie au plecat de lângă noi în lumea cea mare, fie au trecut dincolo de orizontul acestui timp pe care îl trăim. Şi atunci, experienţa devine cumplit de dureroasă, chiar agonizantă, înnegurând viziunea pentru ceea ce va urma în noul an. Nu este nimic mai descurajator decât să ai înaintea ta imaginea unei experienţe fericite ce nu se mai poate repeta vreodată.

În urmă cu două săptămâni am avut ocazia să mă pot plimba pe malurile pitoreşti ale lacului Leman, mai precis să pot vizita vechea cetate a Genevei. Decorul era splendid, imaginea munţilor proiectându-se maiestuos, dar protector asupra nenumăratelor aşezări umane răspândite la poalele lor. În interiorul oraşului deja erau făcute pregătirile pentru apropiatele sărbători fapt vizibil printr-o mulţime de brazi împodobiţi şi instalaţii electrice dintre cele mai ingenioase dispuse de-a lungul străzilor principale ale cartierului medieval. Toate magazinele erau pline de persoane dornice să cumpere bogăţia de mărfuri expuse, preţurile fiind accesibile pentru locuitorii oraşului, însă destul de scumpe pentru turiştii aflaţi în această perioadă. Cu toate acestea, o reţinere interioară mă oprea să mă pot bucura de feeria sărbătorilor care deja se simţea în tot cuprinsul localităţii. Privind de la fereastra hotelului unde stăteam observam mişcarea ordonată a oamenilor plecând şi venind sau a mijloacelor de transport în comun, cu silueta lor inconfundabilă şi cu ritmul lor bine reglat asemenea unui ceas cu adevărat elveţian.

Deşi ningea, aşa cum îmi place, imagine ce îmi aduce mereu aminte de oraşul meu natal Braşov, gândurile îmi rămâneau în zona orizontului „cenuşiu”, fără a putea să mă desprind de impresia de sfârşit de ev ce îmi tulbura sufletul. În zadar mă plimbam pe străzi, vizitam magazine sau încercam să mă bucur de ceea ce era în jurul meu. Chiar şi vizita pe la persoane cunoscute nu mi-a adus mai multă împăcare, iar în cursul lungilor nopţi când nu puteam să dorm, aveam tot timpul necesar pentru a retrăi cu putere perioada sărbătorilor de iarnă cu o nostalgie sfâşietoare.

Cred că niciodată nu l-am înţeles mai bine pe Albert Camus decât în această scurtă săptămână petrecută în Geneva, oraş al lui Ioan Calvin – omul credinţei, dar şi al lui Jean Jacque Rousseau – omul „ateismului luminat”, proiecţia celui din urmă fiind mai puternică decât a primului în conştiinţa mea. Întrebările fundamentale pe care mereu am încercat să le evit îmi reveneau cu putere până când durerea semnului de întrebare mă contorsiona în neputinţa de a da un răspuns suficient de clar pentru a-mi linişti sufletul.

În această stare de apăsare am stat până în penultima zi a scurtului meu sejur, abia aşteptând să mă pot întoarce în ţară. Însă nu m-am lăsat până nu am ajuns la catedrala Sfântul Petru, pe care nu pot să o ignor ori de câte ori am ocazia să călătoresc pe aceste meleaguri. Astfel, din momentul în care am trecut de poarta înaltă şi impozantă de la intrare, am simţit că o rază de lumină începe să se distingă la orizont. Atmosfera înălţătoare a acestui sanctuar era de natură să înlăture impresiile discordante ale trăirilor mele confuze.

Am înaintat cu reverenţă către zona altarului şi m-am aşezat pe o bancă în încercarea de a contempla măreţia sa arhitecturală, care semăna izbitor cu interiorul Bisericii Negre din Braşov, locul fiind însă mult mai puternic luminat şi mult mai plin de istorie. Deşi zidurile erau fără ornamente, blocuri mari de piatră distingându-se cu uşurinţă sub forma unei austerităţi similare unei fortăreţe militare, senzaţia de siguranţă se făcea imediat simţită, aşa cum un dig puternic opreşte năvălirea apelor mării asupra uscatului. Abia în acel loc am putut să mă bucur de apropierea sărbătorii Naşterii Domnului şi a sfârşitului de an. Doar în acele clipe am putut discerne, privind cu uimire către cupola ridicată la zeci de metri deasupra mea, cum cuvintele Scripturii prind din nou viaţă şi sens, iar îndoiala se năruie sub impactul credinţei. Cenuşiul pe care îl simţeam în oraş nu putea să intre în acest Templu, iar bucuria lua locul întristării.

Chiar în acele clipe am simţit că o oază de lumină s-a deschis în mijlocul întunericului ce mă împresura nemilos zi şi noapte, cu o putere greu de descris în cuvinte. Doar aici, groaza sfârşitului nu mă mai teroriza, finalul terestru având înţelesul unui nou început. Era ca şi cum descoperisem o poartă deschisă către cer prin care puteam discerne umbra eternităţii răsfrânte pe pământ.

Intrând într-o capelă ataşată încăperii principale a bisericii, nu mică mi-a fost mirarea când am distins pentru prima dată mesajul central înscris pe vitralii şi scris pe peretele din spatele unui mic amvon. Acesta era: „Post Tenebras Lux”, adică „După întuneric va veni lumina”. Pentru mine a fost ca un răspuns la tensiunea interioară pe care o simţeam de mai mulţi ani, dar care atinsese un apogeu neaşteptat cu acea ocazie. Nu putea exista o făgăduinţă mai frumoasă pentru noul an decât aceea că după întuneric cu siguranţă va veni lumina, că binele, frumosul şi adevărul în cele din urmă vor învinge braţele tentaculare ale abisului ce stă gata să ne înghită mereu. Că în cele din urmă credinţa că Dumnezeu există şi intervine pentru noi nu reprezintă o minciună sau un basm inventat pentru „motivarea” maselor de oameni disperaţi ai acestui pământ. Că nu suntem o specie condamnată să dispărem ca indivizi şi colectivitate într-un timp mai lung sau mai scurt.

De fapt, bucuria pe care am avut-o în acel loc sfânt m-a urmărit şi după ce am părăsit biserica Sfântul Petru, care în continuare se înălţa mai presus decât toate celelalte clădiri ale oraşului. Coborând către şoseaua de pe malul lacului m-am oprit încă o dată pentru a privi turla impunătoare care străpungea ceaţa, norii şi întunericul din jur înţelegând încă o dată că sensul nostru nu poate fi înţeles decât în lumina credinţei insuflate de puterea Sfântului Cuvânt.

Naşterea lui Hristos nu reprezintă o povestire relatată într-o carte alcătuită de oameni, ci ea este în primul rând o experienţă pe care orice om o poate trăi în conştiinţa sa ca alternativă la disperarea, bucuria oarbă şi dorinţa de petrecere a unei lumi ce se îndreaptă către neantul fără de întoarcere al nefiinţei. Ea reprezintă singurul antidot împotriva neliniştii existenţiale în faţa întrebărilor fără răspuns, ce ne terorizează mai mult sau mai puţin evident conştiinţa. De fapt, doar după trecerea acestei experienţe am putut să retrăiesc pe deplin farmecul sărbătorilor de odinioară, când prospeţimea tinereţii şi încrederea de la începutul vieţii îmi confereau o bucurie durabilă şi imaculată, asemenea fulgilor de nea căzând din cer într-o frumoasă noapte de decembrie.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*