Venit din toate zările posibile, necum venetic dar ieșean aparte, Gabriel Gheorghiu și-a propus să lucreze în sfera luminii, căutând, iscodind, tăinuind gama imperceptibilă a jocului de nuanțe în scânteie și foc și lumina care lumínă. Și uite că puful ultimelor gutui neagățate în grindă, galbenul acela amestecat cu amarul nucilor încă rostogolindu-se la parterul străzii Lăpușneanu se ridică până în turlele Goliei. Către lumina patentată Gabriel.
*
– O altă lumină, meștere?
– Nu știu. Nu cred. Poate este lumina cea de-a pururi dar reinventată în parte și de mine. E greu, enorm de greu se pictează lumina. Vezi obiectul, acela, celălalt, da, se poate picta după meșteșug dar lumina, haloul care îl îmbrățișează, aerul care îl respiră, tocmai acela este capătul de aproape imposibil, metafora, poezia. Și în haina asta obiectul se recompune, se redimensionează, te reprezintă ca artă. Și uite cum ne așezăm direct în metafizică.
– Și rămânem pe Golia, aceea din cadratura ramei. Dar mai este, dincolo, pe peretele celălalt, Golia. Alta. O altă lumină, o altă respirație. Regula parameciului nu lucrează aici.
– Eu nu fac arhitectură urbană. Eu creez poemele cu un altfel de cuvinte, necuvinte, culori. Îmi permit să mut clădirile la stânga, la dreapta, deasupra. O altă percepție. Un supliment de vedere la privirea obosită, necutremurată de trăirea profundă. În rest dar fundamental și obligatoriu vorbim de compoziție, de armonie, culoare și ce mai trebuie pentru ca mâna să nu fie în lipsă de degete. Părțile întregului în actul de creație. Or toate astea câte ți le-am spus dacă nu încântă pe cineva eu, dânsul, artistul, nu mai are nici un rost.
*
Gabriel continuă, susur de izvor bogat, îl las în urechea rablagită de radiofonie și retocmesc tablou de tablou, argonautica necesară descoperirii poemelor gabrielene. Ceva s-a schimbat, poate aerul, haloul de care vorbea, poate lemnul de negutuie al chitarei, poate balada din stradă de s-au adunat muștele curiozității. Și descopăr de mai mare mirarea că meșterul acesta încă nedeslipit de tinerețe nu pictează, nu scrie poeme ci își povestește propria existență. Și-mi iese din talazul mării galopul și umbra tatălui artistului alergând prin copilăria lui Gabriel, tonsura oșănească, ea însăși un spulber nervos de zdrențe de val. Da, completează meșterul, tata gonește dar în grijă, să nu se răstoarne vasul cu vise ale ălui de eram atunci. Și descoperim dimpreună sistemul necunoscut încă al viului artistic: imaginea absorbită de suflet, trecerea prin inimă și la malul degetelor de unde se recompune. ”Mi-am asumat o meserie mistuitoare, devoratoare. O meserie pentru care plătesc cu propria viață. Iar dincolo de fulgurantele bucurii te macină momentele în care nu te vede nimeni: Eu trec pe valea voastră și nimeni nu mă vede!”. Brusc mi-l închipui pe artist în fața galeriei, deasupra unui paner plin de daruri, pachete, pachețele: Luați, luați că-i gratis, moca! Și dau un pas înapoi, să nu măciobească geamurile sparte de bulucul acela, talazul. Și-l recompun pe artist în ușorul intrării: Veniți, bucurați-vă de voi înșivă, de voi, cei încă nedescoperiți în propriile, intimele trăiri. Vă dăruiesc bucuria de care duceați lipsă. Gratis că e criză. Criza din voi. Și-mi povestește de experimentul presupus ca second-hand. Tablouri scoase din ramă, puse pe umerașe, bucăți de viață, de definiri și redefiniri, opera aproape pe de-a-ntregul vieții de până atunci. Un fel de protest, de demonstrare a condiției artistului într-o societate cronic preocupată de propria grijă și atât. ”Venea omul, lua umerașul așa, ca pe un tricou, mirosea culoarea, haloul, textura. Iar curioșii aceia nu vedeau tablouri, mă vedeau pe mine, dezbrăcatul. Că hainele vieții mele atârnau pe umerașe. Se cam îngrămădeau atunci. În rest cam același public, mulți la vernisaj și în scădere apoi, pe celelalte zile. Și uite-i acolo, în stradă: trec în sus și în jos, la nord și la sud. Spui că aș fi unul dintre ultimii nebuni frumoși și boemi ai orașului. Dar eu nu le cer să vină pentru mine, ăsta care sunt așa cum sunt, bărbat frumos. Doresc să vină să-mi vadă pictura, s-o și cumpere de plăcere. Că unii gândesc investiția. Creșterea de valoare. Mai ales după ce artistul dispare după colțul lumii. Iar aici greșesc, amarnică greșeală fiindcă, fiind eu un tip curios peste poate, de atâta curiozitate nu voi avea timp ca să dispar, să las ceva neștiut fără a fi știut. Și mă doare că mulți, foarte mulți nu sunt avizați, educați, plimbați prin expoziții și muzee ca să perceapă, să simtă unde este valoare. Și mă întorc spre Ana Pavlova. Ce înseamnă dansul? Ea dansează, atinge inefabilul. Dansul nu este țopăială. Și te rog să definești dumneata dansul Anei Pavlova. Așa e și cu artistul plastic, pictorul. Încerc să provoc în privitor tocmai acea stare de grație, de bucurie care nu are nevoie de explicație”.
*
– Gabriel Gheorghiu, cineva, un confrate de breaslă, îmi spunea că a renunțat la prezența criticilor de artă în vernisarea unei întâlniri de public. Că, zicea el, unii dintre critici zărăfesc intimitatea, candoarea, tulburările, arcanele vieții artistului. Aleargă în paralel cu acesta dar mereu pe altă stradă. Adaugi?
– Da. Capcana din ei. Te transformă, te depersonalizează, te direcționează spre propriul lor labirint existențial. Într-un timp am și renunțat la această complementaritate livrescă, de protocol. Fiindcă eram povestit dintr-o altă poveste, a mea devenind anonimă, neinteresantă, fără onduleuri. Mă depersonaliza.
– Nu erau din categoria necesară alaiului de îngeri.
– Am arhangheli apărători: Gabriel și Gavril. Eram să mă electrocutez, să mă înnec și nu m-au lăsat: pictează, Gabriele, pictează! Asta este bucuria și osânda ta. Iar ei, îngerii, sunt mulțumiți. Mulțumit sunt și eu că am ajuns la o performanță cel puțin ca tehnică. Și fac exact ce trebuie și cât trebuie fără a trece de limita pe care mi-o impun ca artist real, cinstit, corect. Mulți se chinuie pe tot soiul de experimente și, pe formula dansului, nu dansează ci țopăie. Că sunt și impostori, vopsitori, spoitori, exchibiționiști. Sunt dincolo de artă. Meschini. Ba, cum poate și în literatură detractorii de valori, ăștia se îmburecă: uite ce urât de urât am reușit să fac eu! Apoi excedentul de vulgaritate grotescă, nemiloasă. Gata. Eu și cu mine suntem de partea cealaltă. Cea a folosirii darului pentru a dărui prin tehnică, emoție, prospețime. Am încercat, spre exemplu, pictura abstractă. Găsisem suportul, codul dar lipsea, îmi lipsea bucuria frumosului. Și apoi nu mă simțeam în meseria adevărată. Repet: una este să dansezi, altta este să țopăi! Uită-te la doamna aceea. Și-a luat distanță, aceeași distanță față de fiecare tablou. Dogmă. Aiureală. Pictura trebuie s-o vezi de acolo de unde o poți simți. S-o miroși, s-o pipăi, să te scufunzi în ea până dai de tine însuți. Eu m-am uitat de aproape la nevastă-mea și am descoperit că are sprâncene. Știam, ca la toată lumea, că are sprâncene. Dar abia atunci, de aproape i le-am văzut. Am văzut-o de-a-ntregul. Miraculos. De câtă privire ducem lipsă într-o existență?
*
Inventariez pereții, așa cum un alt Gheorghiu, Val, ușile vechiului Iași și mă cutremur. O imensitate de pereți albi, alb neluminat, cel pe care nici umbrele nu vor rămâne. Și mă gândesc la tablourile lipsă ca la amprentele de personalitate ale viețuitorilor, artiști și mai ales proprietarii de culoare, de oglinzi speciale colorate cu suflet. Iar meșterul înnoadă urmarea.
Omul care cumpără un tablou se reîntregește. Își adaugă partea aia inefabilă, diploma de propriu frumos. Și am cunoscut pe cineva care, obligat să-și vândă tablourile din casă, s-a scufundat în cea mai nenorocită stare de parcă se pierduse pe sine, se pustiise. Dincolo de intermediari, de licitații, de cumpărătură, relația om – tablou, ”tabloul meu” are o infinitate de determinări. Și chiar dacă pictura, n-o spun eu primul, este o iluzie cumva asemănătoare trucurilor la magicieni sau actori, fără iluzii, așteptări am deveni mult mai săraci. Insignifianți în propria durată.
Lasă un răspuns