Aşa cum Napoleon l-a supranumit pe mareşalul Michel Ney, ”Viteazul vitejilor,” tot astfel l-aș supranumi și eu pe longevivul și glorioosul general Teodor Halic dion Bârsa. Nu pentru că și eu îmi am obârșia în comuna Bîrsa, spiritul fiindu-mi ataşat total acestei aşezări de excepţie, dar consider că supranumele ”viteazul vitejilor” i-l acord pe bună dreptate bravului general care, de la gradul de simplu soldat, a ajuns la gradul de general şi, pe lîngă aceasta, pentru marile sale merite, a fost decorat cu cele mai importante decoraţii ale armatei române , dar și cu decorații ale armatei germane.
Viteazul general a văzut lumina zilei în data de 13 septembrie 1919 în comuna legendara comună din Judeţul Arad, ca fiu al lui Teodor şi al Elenei. Comuna Bîrsa, vatră de eroi, cu oameni foarte harnici vestiți pentru hărnicia lor, dar şi ca oameni petrecăreţi, cum la fel şi pentru curaţenia care îi caracterizează. Atunci cînd Țara i-a chemat, au fost vestiţi pentru vitejia în lupte de care au dat dovadă, precum şi pentru spiritul lor de sacrificiu suprem.
Viitorul general, fiind elev al Şcolii Primare din comuna natală, s-a dovedit a fi un școlar de excepție, fiind foate bine apreciat de către învăţătorul Ioan Josan. După razboi a urmat studiile medii, precum şi Facultatea de filosofie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1966. Ca ostaș sub arme chemat în stagiul militar a fost încorporat la Regimentul I Roşiori din Divizia I Cavalerie, devenind în scurt timp comandantul unei mici subunităţi de elită: comandant de pluton al Escadronului 3 Săbii.
Ajuns pe front, după ce Mareşalul Antonescu a dat celebrul ordin ,,Ostaşi, va ordon, treceti Prutul, zdrobiţi duşmanul de la rasărit şi miazănoapte… ” , viitorul general s-a acoperit de glorie prin acte de bravură excepţionale, atacuri surpriză, fulgerătoare, raiduri provocatoare de distrugere şi panică în spatele frontului inamic. Comandamentul român şi german, atunci cînd trebuiau îndeplinite cele mai grele misiuni în spatele frontului inamic, apelau la plutonul condus de sergentul-major Halic. Acesta, atunci cînd ere trimis la cele mai grele misiuni de cercetare, își îndeplinea totdeauna, impecabil, misiunea. Camarazii săi spun că Halic, cu un pistol într-o mînă şi cu sabia în cealaltă, era de neoprit. În bătăliile din Crimeea şi în cele de la Cotul Donului s-a acoperit de glorie, o glorie ce i-a fost răsplătită deopotrivă de către comandamentele român şi cel german. Lungul şir de medalii cu care a fost decorat este următorul: din partea Armatei Române: Virtutea Militară clasa a II a; Crucea Serviciul Credincios clasa a II a; Medalia Serviciul Credincios, clasa I a; Medalia Bărbăţie şi Credinţă clasa a II a; Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu; iar din partea Armatei Germane, Crucea de Fier clasa a II a.
Cade prizonier în bătălia pentru Stalingrad şi este internat în lagărul de război nr. 108 undeva pe Volga, până în ziua în care s-a înrolat ca voluntar în Divizia Tudor Vladimirescu. Începând de ici a fost avansat datorită vitejiei sale pînă la gradul de colonel, participînd alături de Armata româna şi în campania din Vest.
A fost întrebat la un moment dat: ,,Cînd v-a fost cel mai greu ?” Generalul a răspuns cu multă demnitate: ,,Dacă vă referiţi la greul încleştărilor cu adversarul, ele au fost numeroase. Dar greul cu adevărat copleşitor pentru ostaşi are alte rădăcini şi înfăţişări. Mă refer la permanenta stare de nesiguranţă, la incertitudinea care te chinuie cînd nu ştii unde vei mai fi peste o clipă, sau dacă îţi vei mai simţi pulsul inimii, sau durerea de a-ţi mai vedea doborât camaradul cu care ai schimbat două vorbe. Şi mă refer la clipele acelea rare, dar devastatoare cînd gândul şi dorul îţi dezertează spre viaţa natală, întrebînd de părinţi, de gospodărie, de cei dragi. Parcă şi oboseala şi foamea sunt mai uşor de suportat. În timpul luptei, totul se simplifică. Mintea, simţurile tale iscodesc în căutarea inamicului, să-i intuiască valoarea şi intenţiile, să-ţi fabrice idei şi soluţii pentru a-l contraataca şi a-i impune voinţa şi iscusinţa ta“.
Asemenea multor militari ai Armatei Române, după razboi, este dat afară din armată, timp în care şi-a cîştigat pâinea cu cinste şi onoare, dar şi-a completat studiile. Este reprimit în armată abia în 1968, iar în 1980 este trecut în rezervă. După 1990, devine prim-vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război şi preşedintele Asociaţiei Cavalerilor ordinului ,,Mihai Viteazul”. Este cetăţean de onoare al Municipiului Bucureşti, al oraşelor Ţăndărei și Călugăreni şi al comunei sale natale Bîrsa. Trece la cele veşnice la venerabila vîrstă de 90 de ani, fiind înmormîntat cu onoruri militare la Cimitirul Ghencea Militar din Bucureşti. Eternă glorie și recunoștință!
Lasă un răspuns