România, între predicţie şi realitate…

Când Brucan a ieşit la televizor şi ne-a spus că tranziţia de la comunism la capitalism va dura cel puţin douăzeci de ani, 90 la sută dintre noi l-am înjurat, convinşi că bătrânul activist şi disident în acelaşi timp îmbătrânise şi se sclerozase. Că aşa e la noi, la români. Nu-ţi convine ce-ţi spune unul cu veleităţi de lider de opinie, ţi se pare că vorbeşte numai tâmpenii, să se afle în treabă, dacă tot a fost invitat pe la emisiuni televizate. Ei, bine, de la vorbele acelea ale lui Silviu Brucan au trecut douăzeci şi trei de ani, iar tranziţia de la un sistem la altul continuă. Concluzia: oracolul din Dămăroaia a fost înjurat pe nedrept de cei ce au crezut în ’90 că, odată cu căderea lui Ceauşescu şi a comunismului vom continua să muncim ca la noi şi să fim plătiţi ca la capitalişti.

La atâta timp de la profeţia lui Brucan, românilor le apare la orizont o nouă predicţie, măsurată nu în săptămâni sau luni, ci în zeci de ani. Experţii în politici fiscale sunt convinşi că România are nevoie de cel puţin douăzeci de ani (iarăşi blestemul acestei sume de ani!) pentru a adera liniştită şi în siguranţă la moneda euro. Dacă nu vom avea răbdare şi nu vom bea suficient tutun, ni se predicţionează soarta Greciei, şi ea balcanică, ca şi noi.

Motivele invocate de experţi ne interesează mai puţin. Ceea ce este cu adevărat trist, e faptul că la noi totul se întinde în timp, că nu suntem capabili să ne rezolvăm problemele în timp real. Când spun noi, mă gândesc la clasa politică conducătoare care ar fi bine să se schimbe din douăzeci în douăzeci de ani, pentru a lăsa loc tinerilor ce vin din urmă cu suflu nou şi cu poftă de muncă, nu de căpătuială. Desigur, vorbesc prostii. Încă nu au apărut politicienii ăia să se retragă atunci când simt că vremea lor a expirat. Să se împacheteze singuri să se ducă acasă ori la tomberonul pentru materiale reciclabile. Dimpotrivă, cei mai mulţi dintre ei ţin morţiş să iasă din politică doar cu picioare înainte.

Revenind la predicţiile unora şi altora, trebuie să recunoaştem că pe fiecare dintre ele le luăm în derâdere, facem bancuri pe seama lor, iar când ne lovim cu capul de pragul de sus, răbufnim cu năduf: „Bă, ascultă la mine, al dracului o fost ăsta: a avut dreptate!“.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*