Arhiva zilnică: 27 octombrie 2012

Castelul Sükösd-Bethlen din Racoş: un aer medieval original

Data: 4 iulie 2026 by George V. Grigore

Castelul Sükösd-Bethlen din Racoş se găsește la 68 de kilometri distanță de Brașov, în partea centrală a comunei Racoș. Pe locul actualului castel exista un conac, care data din anul 1494. Inscripția originală, care se găsește încă la intrarea în castel, prezintă următorul text: „Soli deo gloria Extrui fecit ex fundamento Georgius Sükösd A. D. 1624. 9. maj.”. Construcția castelului ce ia locul conacului este finalizată pe 9 mai 1624 de către Sükösd György, în stil renascentist. Există și alte teorii care afirmă că înainte de prezentul castel nu ar fi existat aici un conac, ci o mănăstire, din pietrele căreia ar fi fost construit castelul mai apoi. Putem doar bănui faptul că ar fi fost mai ușor de construit castelul dintr-un conac decât dacă ar fi fost construit de la zero. Deci o construcție a fost cândva. Cert este că acest castel construit de Sükösd György avea să fie fortificat mai târziu de Budai Peter, un puternic diplomat al Transilvaniei. Acesta ridică zidurile castelului, bastioanele, podul castelului și depozitul de arme. Începând cu anul 1694 castelul este moștenit de către Bethlen Samuel, fiul cancelarului Bethlen Janos, iar până la 1863 atât construcția, cât și domeniul este deținut de dinastia Bethlen.

În 1863 castelul este cumpărat de Banca de Credite de la Mihaly Bethlen și cedat mai târziul contelui Teleki Samuel. Acesta, conform lui Orban Balazs părăsește castelul și se retrage la Viena. Din păcate, începând cu 1903 castelul este achiziționat de la contele Teleki de către Composesoratul de Păduri și Pășuni din Racoș, iar din acel moment începe degradarea accelerată a acestuia. În timpul Primului Război Mondial statul maghiar a luat în calcul restaurarea acestuia. În 1917 toate materialele necesare restaurării erau depoziate în curte, dar în urma recuceririi de către români, proiectul este sistat. Din acel moment este lăsat o bună perioadă de timp în paragină. După căderea regimului comunist s-a încercat o restaurare parțială, dar nu a durat mult. Singurul lucru care a fost făcut, a fost să încetinească degradarea accelerată. Dacă nu se intervenea atunci, astăzi nu ar mai fi existat castelul. În 2019 Composesoratul de Pădure și Pășune din Racoș, după o lungă procedură juridică redobândește proprietatea asupra castelului și tot în acest an încheie un contract de închiriere prin care cedează dreptul de administrare Asociației Alsórákosért.

Din punct de vedere arhitectonic, ansamblul castelului avea forma de pătrat. Zidurile cetății înconjoară o curte pătrată, cu bastioane circulare la colțuri. Acestui zid i se anexează clădiri acoperite, amplasate în trei laturi. Pe latura estică se află lăcașul nobilului, construit pe un singur nivel. Aici și turnurile rotunde adăpostesc camere, iar scara principală duce spre verandă. Turnul de poartă este situat pe mijlocul laturii de sud și tot acolo se observă și un șir de camere secundare, probabil camere puse la dispoziția celor care lucrau în serviciul castelanului. Pe ambele părți ale aripii se află amplasată câte o scară. În partea de vest a castelului se aflau spațiile necesare pentru întreținerea curții nobiliare, la parter grajdurile și un loc pentru fâneață, iar la etaj depozitele pentru cereale. În partea de nord, zidul a fost fortificat. Pe exterior, bastioanele sunt fortificate cu ziduri scunde, construite în unghi ascuțit. Ansamblul era înconjurat de un șanț adânc de apă, traversarea făcându-se printr-un pod rabatabil (mobil) care dădea spre turnul porții. Castelul mai era înconjurat de un zid, din care au rămas doar turnurile colț și pe alocuri zidurile joase. Amplasarea interioară a aripii aristocratice reprezintă o bogăție și din punct de vedere istoric.

La momentul actual, intrarea de la parter este înzidită, doar coloanele trei sferturi aflate pe părțile laterale și spațiile ale căror tavane se prăbușesc, coloanele din lemn care înlocuiesc cărămizile care se extindeau odinioară în paralel cu clădirea, indică aspectul de lux pe care l-a avut cândva castelul. Prin intermediul unei scări cu o rampă dreaptă se ajunge la intrarea festivă de la etaj, care dă direct în sala de consiliu. Sculptura ușii din lemn este compusă din două forme octogonale, amplasate una peste alta, și bordate cu ornamente sub formă de lauri. Canturile ușii sunt decorate cu elemente sculptate. În mijlocul celor două octogoane se pot observa rozete bogate. Elementele sculptate ale ușii sunt schimbate cu uși de scândură, robuste. Canatul este încadrat în piatră roșie, a cărei rază de lemn este în contrast puternic cu partea exterioară, simplă, a clădirii (doar ferestrele sălii de conferințe sunt prevăzute cu arhitectura simplă a unui timpanon). Cel mai probabil, lucrările din perioada Renașterii târzii s-au efectuat atunci când castelul i-a aparținut contelui Bethlen Samuel. Oricum, imaginea de clădire medievală fortificată oferă o atmosferă în care parcă se aud încă menestrelii și caii cabrați ai cavalerilor în armuri ce își lovesc cu sârg săbiile. Sau se văd de data aceasta doar câțiva fluturi frumoși ce zboară prin iarba plină de flori…

România are primii profesori formați pentru calificarea de Grădinar Urban

Data: 4 iulie 2026 by Redacția

Fundația WorldSkills România a organizat, în perioada 11–15 mai 2026, la Liceul Tehnologic „Cezar Nicolau” Brănești, primul stagiu de formare continuă dedicat cadrelor didactice care vor preda calificarea Grădinar Urban (Nivel 3 EQF, domeniu Agricultură), în cadrul proiectului Acțiuni Verzi, Viitor Durabil II, cofinanțat de Raiffeisen Comunități și ARC (Asociația pentru Relații Comunitare) prin Granturile de Continuitate. Proiectul Acțiuni Verzi, Viitor Durabil II continuă demersul Fundației WorldSkills Romania de a consolida capacitatea instituțională în domeniul înverzirii urbane la nivel național. În acest sens, proiectul vizează introducerea calificării de Grădinar Urban în oferta educațională a trei licee agricole din regiuni diferite ale țării, precum și formarea profesorilor de specialitate, elaborarea materialelor educaționale și atragerea primelor generații de elevi. Proiectul se înscrie în obiectivul de Dezvoltare Durabilă SDG 11 (Orașe și comunități sustenabile) și se desfășoară pe o perioadă de 24 de luni, cu finalizare în luna aprilie a anului 2027. Stagiul de formare, intitulat Stagiu de Formare Continuă – Grădinar Urban (40 de ore), a adus împreună 11 cadre didactice din patru licee cu profil agricol: Liceul Tehnologic „Cezar Nicolau” Brănești, Liceul Demostene Botez Trușești, Liceul Tehnologic Agricol „Alexandru Borza” Geoagiu și Liceul Tehnologic Aiud. Pe parcursul a cinci zile consecutive, participanții au parcurs un program intens de învățare, structurat în 36 de ore de activități față în față și 4 ore de activități asincrone, combinând sesiuni practice, exerciții aplicate și componente de formare didactică.

Programul a fost conceput și susținut de formatorii Diana Culescu și Mihai Culescu, de la RPR Birou de studii contemporane, specialiști cu experiență în arbusticultură, amenajare peisagistică și formare profesională VET. Sub coordonarea acestora, participanții au parcurs o combinație de activități teoretice și practice, care a început cu studiul ecosistemelor urbane și identificarea speciilor vegetale și a continuat cu demonstrații de tăiere și diagnosticare a arbuștilor. Programul a fost completat de o vizită de studiu într-un spațiu verde sustenabil, precum și de exerciții de analiză pe planuri de amenajare și simulări profesionale în scenarii de tip grădinar–client. În paralel, a fost integrat și un modul dedicat didacticii VET, axat pe metode active și evaluarea competențelor. Activitățile s-au desfășurat la Liceul Tehnologic „Cezar Nicolau” Brănești, care a asigurat atât spațiul pentru componenta teoretică, cât și terenul necesar aplicațiilor practice. Obiectivul central al stagiului a fost pregătirea cadrelor didactice pentru a preda cu competență și eficiență la clasele de Grădinar Urban, plecând de la rezultatele de învățare prevăzute în Standardul de Pregătire Profesională aprobat prin Ordin de Ministru în 2024.

Fiecare participant a fost format în trei domenii complementare: cunoaștere tehnică de specialitate (ecosisteme urbane, arbusticultura, gestionarea solului urban), abilități didactice (proiectarea activităților centrate pe elev, aplicarea metodelor active VET, elaborarea instrumentelor de evaluare) și atitudini profesionale (reflecție asupra practicii proprii, colaborare cu practicieni, integrarea principiilor de sustenabilitate în proiectarea didactică). Rezultatele măsurate la finalul stagiului au confirmat atingerea obiectivelor propuse. Nivelul mediu de competență al participanților a crescut de la 1,64 la 3,00 din cinci, ceea ce reflectă o evoluție de 83 la sută pe parcursul formării, cu progres constant în cazul tuturor celor 11 participanți. Programul a fost evaluat pozitiv de către cursanți, care au acordat scorul maxim, 5.00 din cinci, calității generale a stagiului. Evaluări similare au fost înregistrate și pentru activitățile teoretice și practice, componenta de didactică VET, prestația formatorilor și organizarea realizată de Fundația WorldSkills România. Fiecare participant a finalizat stagiul cu un portofoliu profesional complet – proiect de lecție, rubrică analitică de evaluare și plan de diseminare în unitatea școlară de proveniență.

Stagiul de formare se înscrie într-un demers mai larg ale cărui efecte vor deveni vizibile începând cu anul școlar 2026 – 2027. Fundația WorldSkills România confirmă că, în urma demersurilor de introducere a calificării în oferta educațională a liceelor partenere, cel puțin trei clase cu profilul Grădinar Urban vor fi înscrise în structura anului școlar 2026 – 2027. Totodată, un număr de clase din aceleași licee vor prelua activități de învățare specifice calificării în cadrul Curriculumului la Decizia Școlii (CDOȘ), asigurând o introducere graduală a competențelor de înverzire urbană și în rândul elevilor care nu urmează această calificare ca filieră principală. Pe termen mediu, proiectul creează premisele organizării, începând cu 2028, a primelor competiții WorldSkills din domeniu la nivel național, cu perspectiva participării României la competiţiile europene și internaționale WorldSkills în secțiunea Landscape Gardening. Calificarea de Grădinar Urban a fost introdusă în Clasificarea Ocupațiilor din România (COR) în 2022, iar în 2024 a primit cadrul legal necesar prin aprobarea Standardului de Pregătire Profesională. În acest context, România se confruntă cu un deficit semnificativ de specialiști în gestionarea vegetației urbane, pe fondul presiunilor tot mai mari generate de schimbările climatice, de calitatea mediului urban și de nevoia de spații verzi sustenabile. Pornind de la această realitate, formarea profesorilor de specialitate devine un pas esențial pentru transformarea cadrului legislativ într-o ofertă educațională funcțională în școli.

A consemnat Victor Dumitrache

„Casa Romanței” din Târgoviște – un muzeu unic în România

Data: 4 iulie 2026 by Redacția

Realizarea la Târgoviște a „Casei Romanței” – spațiu muzeal unic în România – de către Centrul Cultural pentru UNESCO „Cetatea Romanței” Târgoviște, sub patronajul Federației Asociațiilor, Centrelor și Cluburilor pentru UNESCO din Europa și America de Nord (FEACU), constituie unul dintre cele mai remarcabile argumente cu care promovăm, pe plan național și internațional, Romanța ca gen muzical de patrimoniu al culturii naționale, pentru includerea ei în Lista Reprezentativă UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității. Ideea înființării la Târgoviște a Casei Romanței aparține fondatorului și președintelui Centrului Cultural pentru UNESCO „Cetatea Romanței” Târgoviște, Teodor Vasiliu, doctor în istorie, autor al monografiei „Istoria Crizantemei de aur”, pasionat cercetător al genului și al fenomenului muzical de la Târgoviște și deținător al unei impresionante colecții personale în domeniul Romanței și implicit, al Festivalului „Crizantema de aur”. Prin acest demers muzeal, publicul are posibilitatea să intre în lumea fascinantă a Romanței pe care au slujit-o mari compozitori, interpreți, actori și personalități remarcabile ale culturii naționale, precum și artiști valoroși ai scenei internaționale. Imobilul din Bulevardul Regele Carol I, nr. 3, în care a fost realizată și inaugurată „Casa Romanței” din Târgoviște la data de 18 octombrie 2017, are el însuși valoare de patrimoniu. Aparține Consiliului Județean Dâmbovița și a fost acordat în comodat Centrului Cultural pentru UNESCO „Cetatea Romanței” Târgoviște, în anul 2017, cu scopul înființării și acreditării Casei Romanţei ca Muzeu al Romanţei, având în vedere interesul public major, manifestat şi în cadrul întâlnirilor oficiale cu delegaţii ale reprezentanților Comisiei Naționale a României pentru UNESCO și ai FEACU.

În luna august 2019, imobilul a fost transmis în administrarea Complexului Național Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște, cu scopul înființării Muzeului „Casa Romanței”. Alegerea imobilului a fost justificată şi din punct de vedere istoric, având în vedere că în această clădire a fost semnat, în anul 1968, actul de naştere al Festivalului Naţional de Romanţe „Crizantema de Aur”, cel mai mare eveniment muzical naţional din România dedicat Romanţei, care a oferit Municipiului Târgovişte un bine meritat statut cultural de Capitală a Romanţei. Angajamentele publice exprimate de autoritățile locale în anul 2017 cu ocazia ediției jubiliare a 50-a a Festivalului Național de Romanțe „Crizantema de aur” și în cadrul întâlnirilor oficiale, inclusiv cele cu Președintele de onoare al Federației Mondiale a Asociațiilor, Centrelor și Cluburilor pentru UNESCO, George Christophides, exprimă întreaga susținere față de acest mare proiect cultural apreciat la superlativ de toate personalitățile naționale și internaționale care au onorat evenimentul de inaugurare a „Casei Romanței” din Târgoviște. De asemenea, patronajul acordat Casei Romanței de către Federația Asociațiilor, Centrelor și Cluburilor pentru UNESCO din Europa și America de Nord reprezintă o expresie și o garanţie a interesului major pe care distinșii reprezentanți ai UNESCO îl acordă realizării la Târgovişte a Muzeului Romanţei, în spaţiul actual. Acesta este un obiectiv de mare însemnătate în cadrul demersului oficial pe care Centrul Cultural pentru UNESCO „Cetatea Romanţei” Târgovişte l-a iniţiat la Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, împreună cu Primăria și Consiliul Local Târgoviște și Comisia Naţională a României pentru UNESCO, în vederea includerii Romanţei în Lista Reprezentativă UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii.

La „Casa Romanței” din Târgoviște se organizează periodic, în parteneriat cu numeroase instituții publice, evenimente cultural-artistice, educative, științifice menite să înnobileze statutul cultural și istoric al municipiului Târgoviște și al județului Dâmbovița și să contribuie la identificarea de noi oportunități pentru promovarea în țară și în străinătate a patrimoniului cultural din această zonă a României. În acest scop, Centrul Cultural pentru UNESCO „Cetatea Romanței” Târgoviște colaborează cu Primăria și Consiliul Local Târgoviște, Consiliul Județean Dâmbovița, Instituția Prefectului județului Dâmbovița și a încheiat parteneriate cu Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște, Arhiepiscopia Târgoviștei, Universitatea „Valahia” din Târgoviște, Inspectoratul Școlar Județean Dâmbovița, Societatea Scriitorilor Târgovișteni, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România – filiala „Ion Heliade Rădulescu” din Dâmbovița, Asociația Cultul Eroilor Regina Maria – filiala Dâmbovița, Garnizoana Târgoviște, Televiziunea Columna și cotidianul „Jurnal de Dâmbovița”. Prin acest proiect de larg interes public, Centrul Cultural pentru UNESCO „Cetatea Romanței” Târgoviște și-a propus să promoveze Romanța pe plan național și internațional. Considerăm că este și de datoria noastră să onorăm această moștenire excepțională pe care o au municipiul Târgoviște și județul Dâmbovița ca organizatori ai Festivalului Național „Crizantema de aur” și ca urmare a slujirii neîntrerupte la Târgoviște, timp de 50 de ani, a Romanței – ca gen muzical de patrimoniu al culturii naționale. Centrul Cultural pentru UNESCO „Cetatea Romanței” Târgoviște asigură direcția artistică a Festivalului Național de Romanțe „Crizantema de aur”, începând din anul 2016, și organizează evenimentele asociate Festivalului, pe plan național și internațional.

Organizarea muzeală a „Casei Romanței” s-a făcut în felul următor: aceasta se deschide cu „Sala vocilor de aur”, dedicată corifeilor romanței și marilor voci ale scenei românești și internaționale care au slujit Romanța și Festivalul Național „Crizantema de aur”, prin activitatea lor concertistică și discografică. Vizitatorii pot admira încă de la intrare panourile cu fotografii ale vedetelor muzicii populare, muzicii clasice și muzicii ușoare din România, alături de cele al interpreților din străinătate care au fost prezenți în recital la Festivalul Național „Crizantema de aur”. Vitrinele sunt dedicate partiturilor vechi, documentelor inedite, fotografiilor din festival, discurilor vechi și noi de romanțe, precum și altor materiale din colecții particulare. Urmează „Sala compozitorilor”, care cuprinde documente inedite, fotografii și partituri vechi care reprezintă o mărturie istorică elocventă a preocupării pentru creația de romanțe pe care au avut-o generații de mari compozitori români, peste 250, mari dirijori și muzicologi care au contribuit semnificativ la evoluția acestui gen muzical, la înnobilarea lui muzicală și poetică, precum și la slujirea lui timp de 50 de ani pe scena Festivalului Național de Romanțe „Crizantema de aur”. Tot în această sală, vizitatorii pot admira numeroase partituri manuscris de romanță, prezentate în concursurile de Creație ale Festivalului „Crizantema de aur”, caiete cu versuri de romanțe din perioada interbelică, culegeri de romanțe editate în ultimii 50 de ani la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, precum și culegeri muzicale editate de compozitori români. Alte lucrări foarte valoroase sunt: monografia „Istoria Crizantemei de aur”, culegerea muzicală „100 de romanțe lansate la Crizantema de aur”, realizate de Teodor Vasiliu și, respectiv, de Alina Mavrodin Vasiliu – director artistic al Festivalului Național de Romanțe „Crizantema de aur”. Tot „Sala compozitorilor” găzduiește și o foarte veche partitură olografă de romanță a celebrului compozitor Ciprian Porumbescu, facsimil după partitura originală aflată în arhiva Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, precum și planșa intitulată „Romanța imnului național”, care cuprinde partiturile, versurile și alte documente istorice care probează faptul că romanța compusă în anul 1836 de Anton Pann, „Din sânul maicei mele”, pe versurile poetului Grigore Alexandrescu, târgoviștean la origini, se află în geneza Imnului de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”, ale cărui versuri au fost semnate de Andrei Mureșanu. „Sala Trofeelor” și „Sala actorilor și prezentatorilor” cuprind fotografiile câștigătorilor Trofeului „Crizantema de aur” și pe cele ale Premiului I al festivalului, începând cu anul 1968, precum și fotografii ale celor peste 70 de mari actori și prezentatori de televiziune care au prezentat și au susținut recitaluri la „Crizantema de aur”. De asemenea, aici se mai găsesc fotografii inedite din concerte, discuri, materiale documentare din colecțiile lor particulare, premii, trofee și distincții din istoria festivalului, toate programele de sală din cele 50 de ediții, afișe, precum și multe documente inedite aparținând realizatorilor de televiziune, de radio și jurnaliștilor din presa scrisă care au contribuit la difuzarea și promovarea Romanței și a Festivalului Național „Crizantema de aur”, astfel încât Romanța să ajungă la marele public din România și din străinătate. Vizitatorii mai pot admira la „Casa Romanței” instrumente muzicale vechi, ținute vestimentare de concert și alte articole personale donate de compozitori, dirijori și interpreți de romanțe și de urmași ai acestora. Sala studio „Crizantema de aur” este destinată organizării evenimentelor culturale în cadrul programului „Casa Romanței – ambasadă a culturii la Târgoviște” și are în dotare pianul de concert al Festivalului „Crizantema de aur”, care a supraviețuit miraculos incendiului care a distrus, în anul 1986, sala de spectacole a Casei de Cultură a Sindicatelor din Târgoviște, în care se organiza anual festivalul. „Casa Romanței” din Târgoviște este, în egală măsură, și un spațiu în care vizitatorii pot viziona înregistrări video din Festivalul Național „Crizantema de aur”, intrând astfel în fascinanta lume a patrimoniului cultural imaterial românesc în care Romanța a dăruit României Imnul de Stat și unește, de peste 250 de ani, marile spirite ale națiunii române în concertul sublim al umanității, dedicat păstrării identității culturale și salvgardării valorilor de patrimoniu cultural material și imaterial. Imobilul mai conține și alte săli speciale pentru audiții muzicale, repetiții pentru evenimente, protocol, spații expoziționale, precum și un birou pentru cercetarea, conservarea și restaurarea patrimoniului romanței. Centrul Cultural pentru UNESCO „Cetatea Romanței” Târgoviște dorește ca evenimentele organizate în spațiul muzeal „Casa Romanței”, precum și activitățile artistice realizate în cadrul Festivalului Național de Romanțe „Crizantema de aur”, desfășurate sub patronajul CNR UNESCO și al FEACU, să determine o schimbare majoră de mentalitate și de percepție cu privire la Romanță și să creeze o nouă atitudine pe plan național și internațional față de acest gen muzical de patrimoniu al culturii naționale. Amintindu-mi de bunicul meu care cânta romanțe cu patos pentru iubita sa (Bunica, suprenumită și „Coconița”) spre a o convinge de iubirea pe care i-o poartă, am undeva într-un colț de inimioară o emoție care se activează când aud aceste romanțe… Un Muzeu al Romanței cred că era tot ce trebuia spre a nu se pierde acest gen musical atât de special. (G.V.G.)

În genunchi, tăcuți, supuși, an după an, deceniu după deceniu, timp după timp, „sic transit gloria nostra”…

Data: 3 iulie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Citind „argumentul” CSAT -ului în decizia sa de a respinge (!) proiectul de lege privind „construcția de noi termocentrale”, ar trebui să înțelegem gravitatea situației în care ne aflăm… Nu din punct de vedere energetic, ne-am mai încălzit noi, în existența noastră, cu „tizic”, cu balegă, paie și coceni în sobă, și, da, eram mai demni!, ci pentru că avem dovada adevăratului agresor la adresa noastră, a ființei naționale, a însăși existenței noastre viitoare… Proprii guvernanți și instituțiile statului transformate în sinecurile unor centre de decizii puse în slujba altora… Străini, venetici, expați… Iar astăzi vorbim poate chiar despre ultima instituție de stat (dar nu, iată, și a statului, ca apărător al națiunii, al limesului de reprezentare, protejare și apărare a teritoriului, a tezaurului și panopliei cu valori identitare), CSAT -ul… Care s-a exprimat din coconul slujirii „la stăpâni străini”, pentru respingerea inițiativei legislative de construire de noi termocentrale, de reactivare și modernizare a acelor conservate, forul apărând, a priori, nu patria, ci „valorile” europene, fie ele și vădit anti-românești… Într-o speță în care ar fi trebuit să se pronunțe, eventual!, doar pentru identificarea de soluții tehnice și de finanțare, CSAT a decis pentru noi că este în interesul UE ca aici să nu se mai construiască termocentrale… Iar motivațiile consiliului „de (ne)apărare” sunt halucinante… Perspectiva bugetară a creșterii costurilor cu astfel de „noi” investiții și încălcarea intereselor UE… În fapt, a angajamentelor „noastre” (ale guvernanților și politicienilor slugarnici și trădători) de a nu încurca socotelile Europei… Pentru că s-ar încălca angajamentele luate de România în sinistra asumare a procesului de decarbonificare distructivă a industriei sale, de eliminare totală a oricărui consumator de cărbune, deși, exact în aceste angajamente ale guvernărilor ar trebui CSAT să caute vinovații pentru trădarea intereselor naționale, pentru subminarea economiei și punerea în pericol a securității naționale… Dar, prin această poziționare, împotriva construirii de termocentrale, deși, în Europa procesul chiar a luat avânt („pe ultima sută de metri a existenței combustibililor fosili”, după cum sună chiar „bula” de dezlegare dată de unii comisari UE), CSAT dovedește, chiar ca paradigmă a existenței sale, că servește, slujește, indiferent de guvernările și președinții care s-au perindat în structura sa, acțiunile anti-românești… Astfel, construirea de „noi termocentrale” ar duce, în opinia CSAT, la cheltuieli suplimentare la buget (și nu se mai pot da miliarde altora, nu-i așa?!), dar și la creșterea, ulterioară (!), a tarifelor energetice.. În traducere, eventuala independență energetică ne-ar costa prea mult… Dar nu asta ar fi problema, ci faptul că am strica planurile unei Europe care și-a hașurat deja reîmpărțirea centrelor de interese, de influență, de control, de colonizare, energetică… De aceea, chiar dacă nu avea nici o chemare să se exprime, CSAT spune „Nu!” proiectului de lege ce ar fi permis construirea/reactivarea termocentralelor, verificarea existenței unor opțiuni tehnologice viabile în cazul celor conservate (unde a mai rămas ceva…) prin identificarea instalațiilor și clădirilor (or, aici s-ar vedea jaful, nu?!)…

De ce s-a cerut însă, pentru un proiect de lege din Parlament, avizul CSAT -ului? Ce trebuință avea țara de punctul de vedere al unei instituții concentrate cvasi instituțional politic-guvernamental?… Iar prin aceasta, supusă scârbavnic impunerilor de la Bruxelles… Să fie o încercare de a aduce CSAT -ul în procesul de legiferare parlamentară, ca speță de raportare? Mai ales dacă nimeni nu va cere explicații pentru decizia de acum de a interzice termocentralele… Pentru a hotărî dintr-un singur loc ceea ce este „bun” pentru țară?… Pentru a da direcțiile ce nu trebuie să afecteze interesele UE, ale actorilor dar și cabotinilor (politici și statali), ale centrelor de influență, ale multinaționalelor, colonizatorilor?…

Suntem dară, nu doar în afara legilor securității naționale (oricum, de mult nu mai suntem acolo…), ci a oricăror minime cutume de protejare, de reprezentare, de apărare a intereselor naționale… Iar mâine-poimâine, același CSAT ar putea lua acea decizie de implicare a țării în război, argumentând că opțiunea de a fi parte a păcii ar încurca politicile (de război) ale UE și ne-ar costa mult prea mult dacă am menține, cu orice preț, pacea… Pentru că am pierde finanțările industriei de război (chiar dacă banii europeni destinați fabricilor de moarte intră masiv în buzunarele altora) și am bloca logistica NATO-UE de transport militar… Pentru că asta urmează: transportul militar sub umbrela de război… Și nu doar a instalațiilor, a componentelor militare, ci inclusiv a resurselor…

O acțiune concentrată, vădit anti-românească… În care ni se spune că nu avem voie să mai construim termocentrale… Că nu trebuie nici măcar să ne gândim a încerca să mai punem șurub lână șurub din ceea ce se mai găsește dezmembrat (și) în acest segment industrial… Că nu avem dreptul la tarife firești, normale, pentru un stat producător de energie electrică, de produse petroliere, de combustibili, de resurse… Că trebuie să (ne) acceptăm starea de a fi colonie a multinaționalelor și actorilor statali… Și a celor politici interni, evident! Pentru că, fără aceștia, nu am fi ajuns aici… Nu am fi ajuns în situația în care, din propriul Parlament să fie excizat un proiect de redare a capacităților tehnico-industriale ale României!… Nu am fi asistat la modul în care, în locul Armatei Române, a părții sale de expertiză tehnico-militare (avizând drumurile, podurile, tunelurile și viaductele ce se construiesc), să vină în inspecții ofițerii corpurilor multinaționale NATO, pentru a verifica încadrarea în parametrii structurali și a claselor de încărcare militară… Nu am fi asistat la punerea în pericol imediat a zonelor cu risc, prin restrângerea până la imposibilitatea asigurării pazei zonelor cu deșeuri nucleare (ale centrelor aparținând Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Metale și Resurse Radioactive), închise și abandonate cu tot cu documentele clasificate, aparatura și deșeurile radioactive… Nu am fi ajuns ca, în loc să emită note de chemare la explicații a ambasadorului ucrainean pentru grava acțiune din Portul Constanța, în loc să verifice haosul logistic de transport și evacuare în caz de calamitate, din orașele țării afectate de ploi și inundații, în loc să analizeze achizițiile de „tehnică militară” gata perimată sau dovedit ineficientă (precum achiziția pe viitor a scutului aerian evreiesc care s-a dovedit, în propriul lor război de agresiune, o umbrelă găurită), CSAT -ul să dea decizii de blocare a oricăror măsuri în interesul națiunii române… Iar noi stăm în case… Ne sunt smulse icoanele, ne este confiscată moștenirea lirică și gazetar patriotică, ne sunt huliți înaintașii, mințile unor secole de lumină pentru națiune, suntem puși la zid pentru orice cuvânt potrivnic, ne sunt vânați păzitorii cărților pentru dreptul lor de a spune Adevărul, ne sunt goniți oamenii de cultură care citează din înaintași… Chiar dacă, fundamental identitar, nu, nu „Sic transit gloria mundi” ne strivește în ghearele neputinței, ci un atât de propriu „sic transit gloria nostra”… A noastră, a națiunii, a istoriei noastre, a demnității și mândriei a ceea ce am fost cândva…

O bombă socială stă să explodeze în Uniunea Europeană…

Data: 3 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

De fapt, având în vedere protestele violente din Anglia și Irlanda de Nord, s-ar putea spune că deja bomba să fi fost amorsată. Din nefericire, nu va dura mult până când furia oamenilor, cauzată de migranții ilegali care comit infracțiuni (unele dintre ele atroce) se va re-orienta (din nou) către concetățenii noștri, plecați la muncă în UK și UE. Vorbim despre migranți, mai ales despre migranții ilegali. Pe de o parte, politicile UE în domeniul migrației au fost cât se poate de prost gestionate. Odată cu gestul Angelei Merkel de a chema migranți pentru a fi exploatați ieftin în economia îmbâcsită a Germaniei, fluxul a crescut an de an, alimentând și infracționalitatea, și dumpingul social și fiscal (munca migranților este prost plătită, iar taxe, impozite și contribuții nu se plătesc sau se achită foarte puțin în comparație cu costurile fiscale ale muncii legale). Tratați mereu ca niște marginali, migranții sfârșesc deseori să se comporte marginal. Este o realitate științific probată în sociologie, iar vina aparține, în primul rând, autorităților care nu țin cont de faptul că niște persoane care sunt intenționat ținute la marginea societății vor eșua în anomie, adică, în lipsa de reguli.

Neavând nimic de pierdut, persoanele excluse social, politic și cultural se vor simți îndreptățite să încalce regulile societății care îi marginalizează și exclude. De aici haosul din orașe ca Bruxelles, capitala administrativă a UE și sediul NATO. În cartierul Ixelles, dacă mergi per pedes, trebuie să te comporți ca un girofar, ca să nu cumva să te atace cineva cu ochii ardenți, de la „iarbă” sau de la prafuri, ca să îți smulgă telefonul sau geanta. La ieșirea din metrou te poți aștepta ca vreunul să sară pe tine cu maceta sau să descarce un încărcător de kalașnikov în mulțime – și nu e vorba de ruși. E vorba de cei pe care UE pare că i-a primit cu brațele deschise, ca niște frați binevoitorii, dar i-a aruncat în ghetouri, subsoluri și la marginea societății „civilizate”, inclusive, a UE.

Statele membre au pus în practică diferite reglementări, moșmondite de UE, privind deportarea. Eșecul a fost major – la nivelul întregii UE, deși s-au dispus sute de mii de deportări pe an, rata de succes a deportărilor este de doar 27 la sută. Adică, din cei cărora li s-a ordonat (judiciar sau administrativ) deportarea, mai puțin de o treime au fost efectiv deportați. Restul a rămas clandestin și total ilegal în UE. Statele cele mai afectate, dar și cele mai prost gestionate din acest punct de vedere sunt: Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda, Belgia. Pentru că nu mai știu cum să scoată cămașa, cele șase state puternic dezvoltate economic ale UE au zis că pot rezolva problema migrației impunând restului statelor UE cote de migranți. În sistemul aplicabil din 1 iulie,România va fi cadorisită cu un miliard de euro ca să înceapă să primească migranți din cele șase state.

Pe de altă parte, cei ce stau ilegal în UE, în special, cei ce au deja ordin de deportare, fie lucrează ilegal, fie atârnă de sistemele de asistență socială sau de comunitățile pe care le-au populat. Problemei majore a lipsei cronice de locuințe din orașele mari europene (lipsă care vine din prețurile mari la case, din chiriile exorbitante și din evacuările din locuințele familiale cauzate de supra-îndatorarea și de falimentul pe motive de captivitate bancară) i se adaugă problema lipsei de locuințe a migranților ilegali, care sunt adevărate fantome sociale, mai ales după deportare. Legal, acești oameni (care, în marea lor majoritate, au fugit de acasă din motive economice sau politice) nu există după deportare, dar faptic ei devin din ce în ce mai numeroși. Pedro Sanchez, premierul socialist al Spaniei a decis anul trecut să legalizeze 500 de mii de astfel de persoane, care cu un asemenea statut vor avea drept legal de circulație liberă în toată UE. Iar spaniolii de rând (ca de altfel și francezii și italienii sau belgienii) se confruntă acum cu un fenomen inimaginabil acum zece ani: casele lor sunt ocupate de oameni fără case și fără identitate. Li se spune „ocupas” (spaniolă) sau squatters (engleză). Pleci de acasă pentru 2-3 luni, lași casa „liberă” și când te întorci dai de squatters, care te scot cu violență din casa ta, pentru a avea unde locui ei…

Dar în Parlamentul European o nouă reglementare privind deportările – Return Regulation. Votul favorabil noii reglementări a fost covârșitor, dovadă că problema nu mai putea fi amânată: 418 voturi pentru, 218 împotrivă. Această nouă reglementare înlocuiește Directiva Returnărilor din 2008 și completează Pactul UE privind Migrația și Azilul. Scopul principal este creșterea semnificativă a ratei de returnări a resortisanților din țări terțe care stau ilegal în UE. Cei vizați de ordinele de deportare trebuie să coopereze cu autoritățile și să părăsească teritoriul UE imediat sau într-un termen stabilit. Neconformarea duce la reducerea beneficiilor, pierderea stimulentelor pentru returnare voluntară și posibile sancțiuni penale (inclusiv închisoare, conform legislației naționale). Perioada de detenție poate fi chiar și de doi ani și 6 luni, iar decizia se ia pe baza evaluării individuale privind riscul de sustragere, de necooperare sau de securitate. Autoritățile pot percheziționa locuințe sau alte spații și pot confisca bunuri personale sau dispozitive electronice (cu autorizație judiciară sau administrativă) pentru a asigura executarea returnării. Persoanele deportate pot fi transferate în centre din țări terțe, pe baza unor acorduri care trebuie să respecte drepturile omului. După deportare, se aplică și interdicții de re-intrare în UE, care pot fi dispuse pe zece ani sau chiar pe termen nedeterminat.

De ce a eșuat reglementarea anterioară (Directiva din 2008)? oficial, din lipsa cooperării din partea țărilor de origine (acorduri de readmisie slabe sau inexistente), din cauza dificultăți de identificare a naționalității și obținere a documentelor sau a dispariției prea facile a celor deportați (care se transformă, așa cum am zis, în fantome legale după deportare) precum și pentru că apelurile contra deciziilor de deportare au efect suspensiv de executare și întârzie procesul. Milioane de ordine de deportare, neexecutate de-a lungul anilor, au lăsat un număr mare de migranți ilegali pe teritoriul UE. Cu ce ne putem confrunta acum, după apariția acestei reglementări (aparent) severe? Cu un risc de escaladare a atentatelor teroriste… Sub vechea reglementare, ineficientă, așa cum s-a spus în preambulul noii reglementări, au existat cazuri documentate în care persoane cu decizii de returnare pendinte sau care nu au putut fi deportate (din motive administrative, de cooperare sau apeluri) au comis atacuri teroriste sau acte de violență gravă. Exemplul cel mai notoriu este atacul de la Berlin, din 2016, când un camion a intrat peste oameni în piața de Crăciun. Principalul autor, Anis Amri, era un solicitant de azil respins, cu probleme de deportare. Între timp, noi cheltuim în România 1,5 miliarde de euro pe an cu serviciile secrete. UE își face propriul serviciu secret, pentru a lupta contra ingerințelor străine (a se citi rușii, rușii, rușii). UE își face scut democratic European și coase de zor cordoane sanitare, pentru a lupta contra inamicilor interni (=opozanții și criticii sistemului). Discursul incitator la ură a ajuns similar cu critica politicii privind migrația. Lupta contra dez-informării se concentrează pe climate change, vaccinuri, informații despre migranți. Totul ne costă zeci de miliarde de euro anual…

Dreptul Roman și „covorul roșu”…

Data: 3 iulie 2026 by Petru Jipa

În sălile de marmură ale anticei Curii din Roma și în coridoarele de sticlă și oțel ale instituțiilor europene de astăzi, persistă un ecou liniștit, dar neobosit, nu al trompetelor sau al arcurilor de triumf, ci al „lex-legis”, al rațiunii codificate, al puterii deliberat dezlănțuite de ea însăși. Dreptul roman nu se limita doar la a guverna cetățenii; el „a inventat structura guvernării”, încorporând în jurisprudența sa o intuiție proto-constituțională: că autoritatea, lăsată neîmpărțită, se coagulează în arbitrariu și că libertatea, pentru a dăinui, trebuie apărată arhitectural. Această intuiție nu a fost nici accidentală, nici bruscă. De la poruncile dure ale celor Douăsprezece Table „Legea să fie aceeași pentru toți, fie patricieni, fie plebei” până la declarația enormă a lui Cicero că „suntem cu toții slujitori ai legii, pentru a putea fi liberi”, jurisprudența romană a tratat legea nu ca pe o poruncă a suveranului, ci ca pe o limită a suveranului. Arhitectura tripartită a Republicii, consulii deținând „imperium”, Senatul deliberând „auctoritas” și adunările exercitând „potestas” – nu era o comoditate birocratică. Era un experiment viu în echilibru: forța executivă îmblânzită de înțelepciunea senatorială, voința populară disciplinată de forma procedurală și toate trei ținute sub control de „intercessio” – veto-ul, acel bisturiu lingvistic și juridic care tăia excesul înainte ca acesta să se întărească în tiranie. Aici, separarea nu era diviziune în sine; era „tutela dialectică”, unde fiecare putere o privea pe cealaltă nu cu suspiciune, ci cu o datorie solemnă, instituțională.

Ce-i mai important este că dreptul roman a realizat acest lucru nu prin teorie abstractă, ci prin „obișnuință instituțională”. Edictul anual al pretorului reînnoit, rafinat și înscris public, era legea în mișcare: receptivă, legată de precedent, dar niciodată subordonată voinței tranzitorii. Juriștii: Ulpian, Gaius, Papinian, nu erau simpli comentatori; Ei erau „arhitecți ai constrângerii”, țesând principii precum „nullum crimen sine lege” și „in dubio pro reo” în însăși structura procesului judecătoresc. Textele lor nu doar interpretau legea, ele realizau separarea puterilor: judecătorul aplică legea, juristul o interpretează, legiuitorul (oricât de imperfect) o încadrează, fiecare rol distinct, fiecare voce calibrată, niciuna neavând voie să le înghită pe celelalte în întregime. Constituționalismul modern îi atribuie adesea lui Montesquieu meritul de a fi cristalizat doctrina, dar el a fost mai puțin inventator decât cartograf, cartografiind terenul deja studiat de juriștii romani care au înțeles că „potestas” fără „limitatio” nu este putere, ci prădare; că „imperium” fără „responsio” nu este comandă, ci cucerire. Geniul roman constă în a recunoaște că separarea nu este un zid static, ci un circuit dinamic unde „auctoritas” Senatului putea stăvili „imperium”-ul unui consul, unde persoana sacrosanctă a tribunului putea opri mașinăria statului, unde chiar și împăratul, îmbrăcat în „princeps”, era așteptat de către juriști, prin obicei, prin greutatea „ius civile” să guverneze ca și cum frânele Republicii ar mai respira. Acel „ca și cum” era balamaua în jurul căreia se învârtea libertatea. Așadar, atunci când asistăm la regresul democratic de astăzi, nu prin lovituri de stat, ci prin erodarea tăcută a independenței judiciare, golirea controlului legislativ, normalizarea decretelor executive nu ne confruntăm cu o criză nouă.

Suntem martorii uitării lente și sistemice a celei mai durabile lecții a Romei: că legea nu este slujnica puterii, ci arhitectul ei suveran și că separarea puterilor nu este o relicvă, ci un ritm. Trebuie practicată, nu doar proclamată; reînnoită, nu doar recitată. Căci, în cele din urmă, Roma nu a căzut pentru că legile sale au slăbit, ci pentru că instituțiile menite să le întruchipeze au încetat să mai creadă, în măduva lor, că puterea, pentru a fi legitimă, trebuie mai întâi „divizată”. Întrebarea care bântuie epoca noastră nu este dacă deținem instrumentele separării, dacă mai avem voința de a le mânui, nu ca arme împotriva rivalilor,nca jurăminte pentru viitor.

Dar ce putem să facem astăzi când „imperium-ul” se împiedică în covorul roșu? Covorul roșu se desfășoară ca o rană pe treptele de marmură ale Palatului Cotroceni, nu un simbol al triumfului, ci o acuzație tăcută, purpurie. Acolo, în pragul puterii, se află noul președinte ales al României, Nicușor Dan: matematician prin formație, activist civic prin vocație și, în strălucirea neiertătoare a protocolului, o figură din ce în ce mai evidentă a disonanței. Poticnirile sale, pășind pe lângă, nu pe, calea stacojie; pauzele ezitante la mijlocul propoziției, silabele dizolvându-se într-o tăcere stânjenitoare; privirea spontană către un consilier, ca și cum ar căuta nu îndrumare, ci absolutizare nu mai sunt incidente izolate. Sunt motive. Un laitmotiv al neliniștii care răsună pe coridoarele unui stat care încă învață cum să împace competența cu ceremonia, substanța cu simbolismul. Aceasta nu este, să fim preciși, o critică a sincerității. Integritatea lui Dan nu este pusă la îndoială; angajamentul său față de transparență, reforma urbană și responsabilitatea instituțională rămâne palpabil, chiar admirabil. Ceea ce este analizat cu atenție este prăpastia dintre greutatea ritualului prezidențial românesc, rigid, ierarhic, impregnat de fastul epocii sovietice, reambalat ca tradiție și temperamentul unui lider făurit în tranșeele neîngrijite ale societății civile.

Protocolul aici nu este doar etichetă; este putere personificată cu spatele rigid, neclintit, cerând supunere nu față de funcție, ci față de viziunea sa teatrală. Dan nu vorbește fluent dialectul acesteia. Pauzele sale nu sunt viduri, ci spații în care gândirea se luptă cu forma; greșelile sale nu sunt eșecuri de caracter, ci fracturi în stratul fragil al autorității. Și totuși, atenția neobosită a mass-media asupra acestor poticniri își exercită propria violență tăcută. Fiecare clip viral al unei strângeri de mână ratate sau al unei plecăciuni întârziate este un pixel într-un portret mai mare, unul care riscă să reducă președinția la o audiție televizată, mai degrabă decât la un mandat constituțional. Paralelismul abundă: măsurăm strânsoarea lui Dan pe o sabie ceremonială, ignorând în același timp strânsoarea sa asupra agendei de reformă a Direcției Naționale Anticorupție. Îi disecăm postura în fața demnitarilor străini, în timp ce trecem cu vederea insistența sa de a publica declarațiile ministeriale de avere într-un format care poate fi citit automat. Ritualul consumă realitatea. Simbolul eclipsează substanța. Și în această eclipsă, pâlpâie paradoxul democratic mai profund al României: o națiune care cere rigoare tehnocratică de la liderii săi, dar insistă ca aceștia să stăpânească un lexic ceremonial care aparține unei teologii politice demult apuse. Așadar, la ce suntem cu adevărat martori când Nicușor Dan pășește pe covorul roșu? Nu incompetență, ci coliziune. O coliziune între logica tăcută, cumulativă a reconstrucției civice și logica bombastică, instantanee a teatrului politic. Între cadența lentă a încrederii instituționale și algebra volatilă a percepției publice. Covorul, la urma urmei, nu este sacru. Este țesut. Poate fi refăcut. Poate chiar, cu suficientă voință colectivă, să fie înlocuit, nu cu o altă nuanță de roșu, ci cu ceva mai onest: un prag marcat nu prin culoare, ci prin claritate; nu prin deferență, ci prin dialog. Prin forma redactată a „dreptului Roman” căci din acest motiv am ales să ne numim România. Întrebarea care bântuie Cotroceniul nu mai este dacă Nicușor Dan va învăța să respecte regulile, ci dacă România va avea în sfârșit curajul să le retragă.

Să fie pace!

Despre opera lui Eugen Dorcescu II. Antologie critică (2021–2026) – o sinteză a receptării critice contemporane și un document de istorie literară

Data: 2 iulie 2026 by Alexandru Florin Țene

Volumul Despre opera lui Eugen Dorcescu II. Antologie critică (2021–2026), îngrijit de Mirela-Ioana Dorcescu și apărut în 2026 la Editura Waldpress, reprezintă unul dintre cele mai importante proiecte de recuperare și sistematizare a receptării critice dedicate unui scriitor român contemporan. Cele 511 pagini reunesc intervențiile unor critici, istorici literari, eseiști și scriitori din perioada 2021–2026, constituind o veritabilă panoramă a receptării operei lui Eugen Dorcescu și, în același timp, un document de istorie literară aflat în plină desfășurare. Cartea continuă proiectul început prin volumul Despre opera lui Eugen Dorcescu (2021), coordonat de aceeași editoare, consacrat primelor decenii ale receptării critice. În istoria literaturii române, antologiile critice au avut rolul de a fixa imaginea receptării unui autor într-un anumit moment al evoluției sale. Ele depășesc simpla funcție documentară, devenind instrumente indispensabile cercetării.

Volumul Mirelei-Ioana Dorcescu se înscrie în această tradiție. El nu urmărește doar reunirea unor texte dispersate în reviste și publicații culturale, ci reconstruiește cronologia receptării operei lui Eugen Dorcescu într-o perioadă extrem de fertilă din creația acestuia. Prin această perspectivă, cartea capătă valoarea unei istorii critice în miniatură. Nu este întâmplător faptul că în ultimii ani opera poetului timișorean a suscitat un interes critic crescând, fiind publicate ediții critice, jurnale, traduceri și volume exegetice dedicate universului său poetic și filosofic. Una dintre marile calități ale volumului constă în concepția editorială. Mirela-Ioana Dorcescu nu este doar coordonatoarea antologiei. Ea este unul dintre cei mai importanți hermeneuți ai operei lui Eugen Dorcescu. Activitatea sa din ultimii ani demonstrează o impresionantă consecvență: editarea critică a jurnalelor; îngrijirea edițiilor definitive; comentarii hermeneutice; studii de poetică; antologii critice; promovarea internațională a operei.  În acest context, noul volum reprezintă continuarea firească a unui program cultural de anvergură. Editorul devine aici mediator între operă și istoria receptării.

Un merit esențial al antologiei îl constituie diversitatea perspectivelor. Textele reunite aparțin unor: istorici literari; critici literari; universitari; poeți; eseiști; filosofi ai culturii. Această pluralitate produce o imagine poliedrică asupra operei lui Eugen Dorcescu. Nu există o interpretare unică. Există convergențe. Există diferențe. Există accente distincte. Tocmai această diversitate transformă antologia într-un laborator al interpretării. Citită integral, cartea produce un fenomen interesant. Dincolo de diferențele dintre autori, apare treptat o imagine unitară. Eugen Dorcescu este perceput drept: poet metafizic; creator de poezie religioasă; autor al unei lirici existențiale; moralist; eseist; diarist; intelectual european. Aceste constante critice se repetă în numeroase studii. Ele configurează ceea ce Hans Robert Jauss ar numi „orizontul receptării”. Astfel, antologia nu doar reflectă critica, ci fixează canonul interpretativ al operei „dorcesciene”. Volumul poate fi citit și dintr-o perspectivă diferită. Nu doar opera lui Eugen Dorcescu devine obiect de analiză. La fel de interesantă este evoluția criticii românești. Textele reunite ilustrează coexistenta mai multor direcții: critica impresionistă; critica hermeneutică; analiza tematică; critica simbolică; lectura teologică; interpretarea comparatistă; analiza stilistică. Prin urmare, antologia reprezintă și un document asupra criticii românești din primul sfert al secolului XXI. Una dintre funcțiile majore ale unei asemenea lucrări este conservarea memoriei culturale. Articolele publicate în reviste riscă adesea să rămână inaccesibile cercetătorilor. Prin reunirea lor într-un singur volum, ele devin: accesibile; comparabile; verificabile; utilizabile în cercetările viitoare. Din perspectivă universitară, volumul poate deveni: sursă bibliografică; instrument pentru cursurile de literatură contemporană; bază pentru teze doctorale; model de antologie critică. Rigoarea organizării, amploarea documentării și reprezentativitatea autorilor îi conferă statutul unei lucrări de referință.

Dunărea în interferențe culturale vizual-artistice…

Data: 2 iulie 2026 by Redacția

Expoziția colectivă „Dunărea – interferențe culturale”, ajunsă la ediția a IV-a, reunește artiști vizuali într-un dialog dedicat unuia dintre cele mai importante simboluri ale identității europene: fluviul Dunărea. Organizată cu prilejul Zilei Internaționale a Dunării, expoziția propune o întâlnire între perspective culturale și expresii plastice diverse, având ca punct comun ideea de memorie și legătură între comunități. Prin pictură, grafică, obiect și experiment vizual, artiștii participanți explorează Dunărea ca spațiu al interferențelor culturale, al transformării și al continuității. Evenimentul devine astfel nu doar o celebrare a fluviului, ci și un prilej de reflecție asupra relației dintre natură, identitate și patrimoniu cultural european.

Curatorul expoziției, Costin Brăteanu, propune prin această ediție o platformă de întâlnire artistică și dialog cultural în jurul simbolsticii fluviului care unește teritorii, istorii și comunități. Cuvântul de deschidere va fi susținut de Directorul ABA Banat, Ing. Viorel Avram, acesta va sublinia importanța culturală și simbolică a Dunării în context contemporan. Participă artiștii: Mariana Țepeș, Daniel Suici, Lidia Ștef Vărșăndan, Patricia Stanga Iusztin, Carol David, Delia Danciu, Elena Ursei, Liana Tripșa, Sorina Marandiuc, Traian Abruda, Cristian Ienciu, Tar Béla, Lia Popescu, Sarah Raluca Miulescu, Adriana Ilin Tomici, Dorothea Hîrjoi, Ritta Hertz, Kara Molnar, Claudia Marta Junc, Andrei Teodorescu, Albu Simona, Ioana Ursu, Marinela Asăvoaie, Liviu Șoptelea, Lucia Preda, Ecaterina Schiwago, Cristina – Claudia Lihăt, Costin Brăteanu și Loredana Furca.

Danube Revisited propune o reîntoarcere lucidă și sensibilă către unul dintre cele mai încărcate simbolic spații europene – Dunărea – nu ca peisaj fix sau motiv romantic, ci ca teritoriu viu, instabil, supus reinterpretării continue. Fluviul devine aici mai mult decât un subiect: este un mediu de gândire. Un spațiu în care memoria, geografia, istoria și ecologia se suprapun și se contrazic. „Revisited” implică nu doar revizitare, ci și revizuire – o repoziționare critică față de imaginile canonice ale Dunării, față de mitologiile construite în jurul ei și față de modul în care aceasta a fost reprezentată de-a lungul timpului.

În preajma Zilei Internaționale a Dunării, sărbătorită în 29 iunie, expoziția aduce împreună lucrări ce explorează fluviul ca arhivă fluidă, în care trecutul se sedimentează și se dizolvă simultan, linie de demarcație și conexiune, între culturi, identități și istorii, ecosistem vulnerabil, supus transformărilor accelerate ale prezentului sau spațiu al proiecției afective, unde o privire își reflectă propria curgere. În acest context, artiștii nu documentează Dunărea, ci o reinterpretează, o fragmentează și o reconstruiesc prin medii diverse – pictură, obiect, desen, fotografie sau intervenție conceptuală. Rezultatul nu este o imagine unitară, ci o pluralitate de perspective care pun sub semnul întrebării ideea de reprezentare stabilă.

Danube Revisited devine astfel un exercițiu de relectură: o invitație de a privi din nou, dar altfel. De a înțelege fluviul nu ca pe un dat, ci ca pe un proces — o curgere continuă de sensuri, tensiuni și transformări. Într-o epocă marcată de instabilitate și reconfigurare, Dunărea apare ca o metaforă extinsă a prezentului: un corp în mișcare, care nu poate fi fixat, dar care poate fi înțeles tocmai prin această perpetuă devenire. Artiștii invitați să participe la acestă ediție de către curatorul Costin Brăteanu sunt: Andrei Teodorescu, Slavița Grigoroaie, Liana Tripșa, Mariana Țepeș, Delia Danciu, Ovidiu Cărpușor, Mihaela Vieru, Daniel Suici, Tar Béla, Dorothea Hîrjoi, Kara Molnar, Elena Ursei, Ecaterina Schiwago, Patricia Stanga Iusztin, Sorin Nicodim, Adriana Ilin Tomici, Lia Popescu, Ritta Hertz, Lidia Ștef Vărșăndan, Sorina Marandiuc și Doru Brăteanu. Cuvântul de întâmpinare va fi rostit de scriitorul Robert Șerban.

A consemnat Costin Brăteanu

Biserica „Cuvioasa Parascheva” din Rășinari (jud. Sibiu; Sec. XVIII)

Data: 2 iulie 2026 by George V. Grigore

Știm că picturile exterioare de pe lăcașurile de cult au fost specifice Moldovei la început, dar de asemenea trebuie să știm că acestea apar și în zona Olteniei (Râmnicu Vâlcea), dar și în Transilvania (Sibiu), posibil ca o modalitate de atragere a drept credincioșilor și de comunicare „la prima vedere”. Pictura specială exterioară și interioară a Bisericii vechi „Cuvioasa Paraschiva” din satul Rășinari (Jud. Sibiu) m-a atras de la prima vedere, aceasta fiind un monument istoric trecut în Repertoriul Arheologic Național cu codul 143539.04. Prima menționare documentară a localității este din anul 1204. Biserica se află în vechiul centru al comunei, pe locul numit „La Scaun”, unde mai demult se afla locul de judecată al comunității și cimitirul satului. Pe locul actualei biserici de piatră a existat o mai veche biserică din lemn, datată 1688, și vândută în secolul al XVIII-lea parohiei din Satu Nou, Brașov (fiind demontată și remontată pe noua locație). Biserica Veche, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” a fost construită din piatră și cărămidă între anii 1725-1758 pe cheltuiala episcopului greco-catolic Petru Pavel Aron de la Blaj. Edificiul a fost realizat în stil baroc, ca sursă de inspirație servind biserica iezuiților din centrul Sibiului, la rândul ei o copie a bisericii vieneze „Schottenstift”.

Biserica are plan dreptunghiular cu turn de clopotniță pe vest și prezintă în plastica monumentală forme baroce simplificate precum și frumoase picturi murale la interior (1752) și pe fațade (1785), acestea fiind semnate de Ion Grigorovici. Odată cu tulburările confesionale iscate de intervenția mitropoliților sârbi de la Carloviț, în deceniul al șaselea al secolului al XVII-lea, s-a instalat la Rășinari episcopul sârb Dionisie Novacovici, urmat de Sofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici și Gherasim Adamovici. Prezența sârbă la Rășinari a avut drept scop ocuparea bisericii construite de episcopul român unit de la Blaj, obiectiv care a fost atins în anul 1765 prin alungarea preoților români. La intrarea în biserică, deasupra ușii, pe zid se remarcă inscripția „Dela zidirea bisericii anii Domnului 1725 mai 29”, iar ceva mai jos, săpat în grinda de lemn de deasupra ușii „Anii Domnului 1755 Mai 29”. În biserică fost înmormântat în anul 1788 episcopul Ghedeon Nichitici, al cărui mormânt se află în fața altarului, acoperit cu o lespede roșie. În pronaosul bisericii sunt zugrăvite portretele pictorilor de Aleman și Bucur, nepoții popii Man, care au contribuit la zugrăvirea ei. Aceștia au făcut parte din școala de zugravi de biserici din secolul al XVIII-lea din care se remarcă Ioan și Gheorghe Zugrav, popa Radu Man și fii săi, Stan și Iacob, care au pictat și biserica mânăstirii Curtea de Argeș.

În exterior între turn și acoperișul bisericii se vede săpată în piatră: „Leatu bisericii vechi anii Domnului de la Hristos 420, iar cea nouă 1755”. Pe turnul bisericii, de asemenea se vede săpată în piatră: „Leatu bisericii vechi anii Domnului de la Hristos 420, iar cea nouă 1758”. Cele două „leaturi” se pot explica prin aceea că înainte cu 420 se ani a fost zidită o altă biserică – cea din lemn – care a rămas în interiorul actualei biserici, așa după cum declara un meșter zidar din Sibiu: „că demolând biserica la 5 iunie 1753, lucrătorii au aflat în biserica cea veche o carte sfăntă, care era a feciorului popii Savu, cu numele de Aleman”. Tot un preot român din Rășinari se presupune că a tradus și catehismul tipărit în 1544 la Sibiu, aceasta fiind cea dintâi carte tipărită în limba română. Existența unei biserici mai vechi în Rășinari este credibilă datorită consemnării în documentele vremii a unor preoți din veacul al XV-lea: popa Iacov, popa Vasile Tomuța, popa Iosif Pătruț, popa Sain, popa Maniu, popa Bratu. Ultimului dintre ei, popa Bratu, i-au fost încredințate misiuni speciale de către domnitorii Țării Românești în relațiile politice și comerciale pe care le aveau cu orașul Sibiu. Turnul bisericii adăpostește trei clopote și un ceas, după modelul bisericii iezuiților din Piața Mare a Sibiului. Biserica a fost pictată în interior în întregime sub formă de frescă de către „Grigorie zugrav, Iacobici și Ioan Zugrav”, fii preotului Radu din Rășinari, care au zugrăvit printre altele și la Mănăstirea Curtea de Argeș. În exterior biserica a fost pictată parțial. Dacă în exterior pictura este foarte bine păstrată, în interior praful și fumul au deteriorat pictura în mod semnificativ și trebuie restaurată. În 1932, prof. V. Chidu de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu a recondiționat pictura cu miez de pâine, dar în lipsa unor tehnici de restaurare moderne aceasta s-a degradat din nou. Acum prezența picturilor exterioare atrage credincioșii, dar și turiștii care doresc să își bucure ochiul și sufletul cu aceste mesaje picturale simbolice.

Școala de „șmecheri”…

Data: 1 iulie 2026 by Petru Jipa

Cineva are nevoie de un spațiu, merge la primar și propune. Primarul face o consultare cetățenească. Se ia o bucată de hârtie pe care cineva o semnează, se așează într-un loc obscur și gata, informarea a fost făcută. Așa se distruge un parc și un șmecher mai construiește un bloc de locuințe sau o cârciumă. Iar toate aceste „informări” primesc aprobarea primarului. Toate aceste minuni se întâmplă în Ploiești, acel oraș unde scandalurile sunt la ordinea zilei. Unde un om apărut din „spuma mării” a ajuns primar. Să facem o scurtă istorie a unui oraș înfloritor. Ploiești este un oraș situat în județul Prahova, în regiunea Muntenia, România. Primele dovezi arheologice de așezare umană pe teritoriul actual al orașului datează din epoca neolitică (mileniile V–IV î.Hr.), iar în perioada dacică existau așezări fortificate în apropierea cursului râului Prahova. În Evul Mediu, zona face parte din Țara Muntenea, iar prima mențiune scrisă a localității apare într-un hrisov al lui Vladislav I Vlaicu din 1377, sub denumirea de Ploiești – un nume de origine slavă, probabil legat de „ploaie” sau de „ploieș” (un tip de pășune umedă). În secolele XV–XVII, Ploiești este menționat ca o așezare de târgoveți și centru administrativ al unei județii muntene. O cotitură decisivă în istoria orașului o reprezintă descoperirea și exploatarea zăcămintelor de petrol din zona Prahovei, începând cu mijlocul secolului XIX. În 1857, la Râfov (astăzi cartier al Ploieștiului), a fost forat primul puț de petrol din Europa, iar în 1858 a început exploatarea industrială a petrolului la Beceni și Moreni. Ploiești devine rapid „capitala petrolului românesc”, atrăgând investiții străine (în special britanice și olandeze), construcții de rafinării și infrastructură modernă. În 1864, Ploiești primește statutul de oraș, iar în 1877 devine reședință de județ. În perioada interbelică, orașul se dezvoltă intens: se construiesc școli, spitale, teatre și clădiri administrative. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, datorită importanței strategice a rafinăriilor, Ploiești devine ținta principală a raidurilor aeriene aliate, cel mai cunoscut fiind „Raidul Tidal Wave” din 1 august 1943, unul dintre cele mai costisitoare și complexe raiduri ale Forțelor Aeriene americane. După 1945, industria petrolieră este naționalizată, iar în perioada comunistă Ploiești se transformă într-un centru industrial major, cu accent pe chimie, metalurgie și energetică. După 1989, orașul trece printr-o perioadă de restructurare economică dificilă, dar reușește treptat să-și diversifice economia și să-și reafirme rolul de centru urban regional. Dar atât, industria a fost distrusă cu multă voioșie de acești „șmecheri de școală nouă”.

Astăzi, Ploiești este al șaselea cel mai mare oraș din România, cu o populație de aproximativ 180.000 de locuitori, și un important nod de transport, educație și cultură în regiunea sud-estică a țării. Astăzi citesc un anunț prin care parcul din centrul orașului se trece încet, încet, la zonă construibilă. Parcul nu a fost niciodată doar un spațiu verde; a fost diafragma orașului, extinzându-se și contractându-se odată cu ritmul vieții comune. Copiii au învățat să meargă cu bicicleta pe cărările sale șerpuitoare; bătrânii își țineau cărțile sub ramurile sale; elevii mâzgăleau notițe în lumina pătată, unde fotosinteza depășea marjele de profit. A-l demola pentru tarabe speculative nu este planificare urbană, este violență anatomică: secționarea plămânilor înainte de a diagnostica febra. Iar diagnosticul este clar: un model de guvernare care confundă încrederea publică cu concesiunea privată, care măsoară sănătatea civică în metri pătrați de teren imobiliar închiriat, mai degrabă decât în metri cubi de aer respirabil. Ceea ce face ca acest act să fie deosebit de coroziv este aspectul său de legitimitate. Permisele sunt ștampilate. Procesele-verbale sunt înregistrate. Consultarea publică, care a avut loc la ora 16:00, într-o cameră de la subsol, fără lumină naturală a fost „desfășurată” din punct de vedere tehnic. Dar legitimitatea nu este conferită doar prin procedură; este câștigată prin proporționalitate, previziune și fidelitate față de îndatoririle constituționale, printre care, obligația statului de a proteja integritatea mediului și echitatea intergenerațională. Când o autoritate municipală schimbă o fabrică de oxigen veche de un secol cu un bazar temporar de proveniență îndoielnică, nu încalcă doar codurile de zonare, încalcă și o convenție: pactul nerostit dintre conducător și guvernați, conform căruia pământul nu aparține funcționarului, ci oamenilor, trecuți și încă nenăscuți. Și mai rău este precedentul pe care îl consolidează: că memoria ecologică nu are temei legal; că sechestrarea carbonului de către un copac are o greutate mai mică decât înregistrarea TVA a unui vânzător; că „interesul public” este acum o clauză maleabilă, rescrisă zilnic în litere mici ale decretelor administrative.

Acesta nu este vandalism izolat, este o recalibrare sistemică, în care metrica valorii se schimbă de la rezistența ecologică la viteza tranzacțiilor, de la bunăstarea colectivă la traficul pietonal trimestrial. Fiecare trunchi tăiat devine un precedent; fiecare chioșc, un monument al eroziunii lente și sancționate a binelui comun. Așadar, trebuie să ne întrebăm, nu ca cetățeni care imploră, ci ca administratori care invocă datoria, ce fel de oraș respiră prin chioșcuri? Ce fel de viitor se construiește pe fundații de rădăcini strămutate și cântec de păsări înăbușit? Parcul nu a fost niciodată un spațiu gol care așteaptă să fie umplut. Era plin, plin de viață, plin de istorie, plin de rezistență tăcută la logica extracției. Distrugerea sa nu semnalează progresul. Semnează o ruptură: între autoritate și responsabilitate, între creștere și gravitate, între hartă și sens. Când ultima frunză cade și primul semn neon prinde viață peste moloz, ceea ce rămâne nu este o piață, ci o oglindă. Și în sticla sa spartă, nu vedem un oraș care avansează, ci unul care își ține respirația… așteptând să fie amintit sau iertat.

Să fie pace!