Conform denumirii sale, o ordonanţă de urgenţă se promulgă cînd există o situaţie de urgenţă, evidentă pentru toată lumea – precum, de exemplu, o calamitate naturală, aşa cum au fost inundaţiile din nordul ţării, în timpul verii, cînd Parlamentul Ţării era în vacanţă. Altfel, nimic nu justifică respectiva măsură. Dacă, dimpotrivă, se emite o ordonanţă de urgenţă fără temei real şi evident, se induce în conştiinţa publică starea de panică, presupunîndu-se că Guvernul României, în priceperea sa, adoptă această hotărîre întemeiată pe informaţiile – multiple şi, mai ales, secrete – referitoare la anumite stări potenţiale de pericol natural sau social, de care dispune numai el, dar nu şi opinia publică.
În acest sens, Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, are numai însuşiri negative, care o fac să fie condamnabilă în cel mai înalt grad, odată cu autorii lor efectivi sau morali.
În primul rînd, adoptarea ei era inutilă, deoarece aspectele pe care le reglementează erau, deja, pedepsite de Codul penal. În al doilea rînd, este ilogică, deoarece, neexistînd, în realitate, asemenea aspecte – precum ar fi „incitarea la ură naţională, rasială sau religioasă etc.“, cum stipulează art. 1 al ordonanţei incriminate aici –, prin insinuarea lor se lasă impresia că ele, totuşi, ar exista. În al treilea rînd, este dăunătoare, întrucît se produce pretextul de a se culpabiliza naţiunea română pentru aceste comportamente atribuite ei.
Dar aceste atitudini condamnabile nu au existat niciodată, altfel nu se aciuiau, aici, atîţia venetici. Dimpotrivă, au fost toleraţi de omenia românului, care a considerat că, dacă respectivelor grupuri de indivizi, mînate de necazurile sau persecuţiile din ţara de origine, le-a plăcut la noi, pot rămîne aici, fiindcă „Pămîntul nostru îi poate hrăni pe toţi“. Dar respectivele atitudini „cu caracter fascist, rasist sau xenofob “ nu există nici măcar la nivelul celor existente, acum, în ţările „civilizate“ din Occident. Ca, de pildă, în Germania, care, între 1945-1975, i-a invitat pe turci şi pe alţi orientali, ca pe nişte „muncitori-oaspeţi“, de care avea nevoie pentru reconstrucţia ţării lor. Apoi, de prin 1980, după ce germanii „s-au văzut cu sacii în căruţă“, i-au agresat pe imigranţi pe stradă, în cartierele lor, ba, chiar i-au ucis şi le-au dat foc locuinţelor. Cam la fel s-a întîmplat, în Franţa cu maghrebienii. Dar, în România, niciodată.
Deşi O.U.G. nr. 31/2002 vizează interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, Guvernul României a aplicat şi aplică politica „dublului standard“ şi ignoră cu desăvîrşire activitatea tipic fascistă a U.D.M.R., pentru că co-guvernează cu ea, după cum au relevat, între timp, multe publicaţii..
Aşadar, Guvernul dă Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002, deşi nimic din ceea ce circumscrie ea nu este urgent, dar acţiunile de tip fascist ale lui albert almos, care creează o stare de urgenţă, sunt trecute sub tăcere» (cf. Ancheta, nr. 47, 21-28 iunie 2002, p. 7). În acest context, fostul şef al Statului Major General, aprecia „cu îngrijorare că, în caz contrar, există riscul major al apariţiei unor situaţii limită, care să impună actualilor guvernanţi recurgerea la aplicarea «deciziilor de necesitate»“ (cf. Curentul, 22 iulie 2002, p. 1 şi 3).
În esenţă, O.U.G. nr. 31/2002 este neconstituţională şi, totodată, dublu ilegală: pentru că nu există realitatea care să îi dea consistenţa legală necesară şi, apoi, pentru că Parlamentul funcţiona la vremea emiterii sale.
Aceste calităţi extrem de negative ale O.U.G. nr. 31/2002 relevă, totodată, caracterul de subordonat pe care l-a avut prim-ministrul român Adrian Năstase faţă de cei din S.U.A. cărora le-a promis că va dărîma statuile Mareşalului Ion Antonescu – de fapt, de „supra-subordonat“, dacă ne putem exprima astfel, adică dovedeşte obsecviozitate (citeşte: „lichelism“) în cel mai înalt grad, precum o marionetă. De fapt, prin satanizarea Mareşalului Ion Antonescu se urmăreşte culpabilizarea României, cu scopul de a i se cere „despăgubiri“ – 50.000 de dolari S.U.A. pentru fiecare dintre cei „400.000 de evrei ucişi în România“, existînd riscul ca, la o ulterioară socoteală sionistă, numărul lor să crească, proporţional cu obrăznicia unui Elie Wiesel, Radu Ioanid sau a altor coreligionari de-ai lor. Trebuie să relevăm că acesta va fi efectul final al campaniei de denigrare şi de învinovăţire a României şi, totodată, de acceptare docilă a ei. Asemenea slugărnicie a conducătorilor Ţării nu s-a manifestat în toată Istoria României. De aceea este extrem de periculoasă promulgarea – fie şi în forma aceasta, neisprăvită – a O.U.G. nr. 31/2002 şi aplicarea ei, ilegală, după cum am demonstrat. „Supra-subordonatul“ premier român va ajunge, fără nici o urmă de îndoială, să i se scoată portretul din galeria prim-miniştrilor Guvernului României, dar chiar din iniţiativa românilor, şi nu cum se procedează acum, cu portretul Mareşalului, din ordinul unor grupuri de presiune ale Occidentului.
Calificativul de „criminal de război“ dat Mareşalului Ion Antonescu este preluat din „judecata“ Tribunalului „Poporului“ – tribunal, dirijat, în fond, de U.R.S.S. –, care l-a condamnat pe Mareşal pentru că a participat la lupta contra comunismului sovietic. Numai că aici este evidentă schizofrenia politică de care a suferit Guvernul Adrian Năstase, contaminat de schizofrenia propagandistică a cercurilor oculte din Occident: pe de o parte, poporul român este acuzat, acum, de „a fi fost comunist“, de către o şleahtă de intelectuali ipocriţi şi internaţionalişti, aidoma comuniştilor – deşi respectivul comunism i-a fost impus. Pe de altă parte, Mareşalul Ion Antonescu este, acum, condamnat a doua oară, preluîndu-se, cu o ipocrizie criminală, judecata făcută de un tribunal comunist, care era o făcătură manipulată de sovietici. Mai mult, după ultimul Război Mondial, Marile Puteri nu l-au inclus pe Mareşal printre criminalii de război judecaţi de Tribunalul Internaţional de la Nürnberg. Iar mai tîrziu, nici atît, de aceea apelul la sintagma „sensibilităţile unor state“, de care fac uz Adrian Năstase şi Ioan Mircea Paşcu pentru a-şi motiva, într-un fel, rataşarea la politica unor cercuri evreieşti de condamnare, a doua oară, a Mareşalului, nu este decît o probă de fariseism şi de antiromânism evident, ceea ce va costa România miliarde de dolari daţi zarafilor ca „daune de holocaust“.
Trebuie reţinut că nici sovieticii nu au îndrăznit să îl judece pe Mareşal, ci i-au pus pe „românii“ Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu – toţi evrei – să îl condamne şi să îl execute. De fapt, sovieticii s-au spălat pe mîini, ca Pilat din Pont, ca să se poată dezvinovăţi, ulterior: „Păi, voi l-aţi ucis pe Mareşalul Ion Antonescu, nu noi!“.
Lasă un răspuns