Era în 1988, prin noiembrie. Într-o zi, Domnul Ing. Jianu de la ferma din satul nostru m-a anunțat să merg neapărat până la Domnul ,,Bărbosu” din Tr. Severin, fiindcă are nevoie de mine. Îl cunoșteam pe acest om. Avea o funcție foarte importantă, era scriitor de elită al județului, membru în tot felul de societăți și asociații. Eu îi citisem doar o carte, dar nu-mi plăcuse și de atunci evitasem să mai cumpăr alta de acest autor. Mă cunoștea și el, dar mă privea întotdeauna de sus și abia schița câte un răspuns la salutul meu. Totuși, m-a surprins chemarea. M-am dus.
Avea un apartament la un bloc turn în centrul orașului, la un etaj destul de înalt. Mi-a spus: ,,-Amice, uite de ce te-am chemat. Fac parte din juriul editurii X, unde ai depus un manuscris. Cum am auzit că participi la concurs, cum mi-am zis că vreau să te ajut, fiindcă ești din județul meu. Mă voi lupta ca un leu pentru dumneata. Pentru asta am însă nevoie de wiscki, țigări ,,Kent” și cafea naturală. Poți să mai adaugi ceva bomboane, ciocolate și ce mai crezi! Asta până mâine seară, că eu mă duc poimâine la Craiova să atac!”
Într-adevăr, depusesem un manuscris cu povestiri la acea editură, unde mai aveam manuscrise cu lucrări din domeniul istoriei. Câștigarea unui premiu la un concurs de debut organizat de o editură, îți dădea dreptul să publici cărți de autor la editurile de stat, ceea ce era extraordonar, însemna consacrarea. Ceea ce-mi propunea domnul ,,Bărbosu” nu era treabă cinstită, dar era o posibilitate aproape unică de a cuceri reduta debutului. Dacă aș fi refuzat colaborarea, l-aș fi jignit și, cu siguranță, m-ar fi eliminat. Ei aveau pâinea și cuțitul. Am acceptat compromisul. A doua zi am făcut rost cu greutate de cele cerute, fiindcă erau mărfuri din import. M-a costat două mii cinci sute lei, atât cât aveam eu salariul pe o lună.
A doua zi, seara, i-am bătut la ușă. Duceam sacoșa cu peșcheșul. Mi-a luat în primire cele ce-i adusesem. La urmă mi-a spus că nu e destul. Dacă ar fi încă atâtea, ar avea curajul să ,,atace”. ,,-Dau în ăla cu cafea, dau în ăsta cu băutură, dau în celălalt cu țigări, arunc niște ciocolate la secretară și le spun: ,,-Ajutați-mă, fraților, să-mi ajut și eu un conjudețean să reușească. Eu îl cunosc și trebuie să-l promovăm!” L-am ascultat, am stat în cumpănă și apoi i-am spus: ,,- Domnule ,,Bărbosu”, eu atâta pot să dau! E salariul meu pe o lună. Vine Crăciunul și trebuie să-mi îmbrac copiii. Dacă nu se poate, nu se poate, eu îmi retrag manuscrisul!” ,,-Amice, în faza asta este imposibil. Acum ori câștigi, ori pierzi, nu mai poți să te retragi!” ,,-Domnule ,,Bărbosu”, eu mă duc acum la poștă și dau o telegramă Domnului Ceaușescu și mi se va elibera manuscrisul înainte de concurs!” ,,-Ce faci, mă?!” ,,-Ce-ați auzit!” ,,-Și ce scrii în telegramă?” ,,-Îl rog să dea dispoziție să mi se elibereze manuscrisul înainte de concurs, fiindcă n-am posibilitatea să dau peșcheșurile care mi se cer. Prefer să mă retrag cu demnitate, decât să pierd concursul!”
În momentul acela, leul s-a transformat ca pe scena unui teatru. A devenit de nerecunoscut. A căzut în genunchi, a pus mâinile la piept și mi-a spus: ,,-Amice, te rog din sufletul meu, nu mă nenoroci! Sunt un om terminat. Zilele îmi sunt numărate. Plămânii mei sunt două coji uscate….!” Și-a întrerupt discursul și a început să tușească în spasme, cum n-auzisem pe nimeni tușind vreodată. A tușit câteva minute. Îmi venea să fug de acolo. Când s-a liniștit, a continuat. ,,- Am obținut de la mitropolitul Nestor aprobare să-mi fac mormântul în curtea mânăstirii Topolnița, am angajat deja niște oameni să-mi facă un cavou. Zilele mele îmi sunt numărate. Nu mă nenoroci, că mă vei avea pe conștiință toată viața!” A început iar să tușească, apoi a zis: ,,-Îți fac o propunere și te rog să o accepți: nu mă cunoști și nu te cunosc. Nu vorbești de mine, nu vorbesc de dumneata. Îți dau nota pe care o meriți pe manuscris. Îți iei acasă tot ce mi-ai adus. E bine așa?” Am acceptat și am plecat de acolo cu un gust amar.
Concursul s-a ținut. Președintele juriului era regretatul Marin Sorescu. Am fost admis. Din manuscrisul meu au fost selectate două povestiri, Zidina și Vărarul, și au fost publicate, împreună cu alte altor premiați, în volumul colectiv de debut, intitulat Reliefuri.
Mai târziu m-am întâlnit cu Domnul Miu Florea, redactorul de carte. M-a întrebat ce mai știu de Domnul ,,Bărbosu”. Știa că e bolnav, fiindcă nu fusese nici la comisia de juriu a concursului, nu luase nici un manuscris să-l citească și să-i facă referat…. Așadar, totul fusese o înscenare….
Adevărul este că Domnul ,,Bărbosu” a mai trăit mulți ani după întâmplarea aceea, a intrat în politică, nu a mai vorbit nici el, nici alții de boala lui. Nu ne-am mai întâlnit de atunci, nu am vorbit despre el până astăzi.
Lasă un răspuns