Nevolnica povară

Ca  mulţi alţii sunt tot mai bântuit de coşmarul unor posibile similitudini de efecte sociale ale actului istoric, cu referire în clar la perioada 1944-1947 şi cea imediat următoare lui decembrie 1989.  În prima, într-o Românie sub ocupaţie armată şi ideologică, bolşevicii autohtoni, clonaţi la Moskova, se constituiau într-o pseudo-elită ideologică, economică, cu preţul sprijinului total acordat ocupanţilor la spolierea resurselor economice ale ţării, la transformarea statului într-o republică sovietică din exterior.

Convenţia roşie prevedea, conform modelului impus, diminuarea până la anulare a suveranităţii, a sentimentului naţional, a demnităţii, imnul U.R.S.S. devenind banda sonoră de consfinţire a îngenunchierii. Iar deasupra careurilor  şcolare icoana Mântuitorului era înlocuită de tabloul tătucii Stalin şi  portretele membrilor C.C. al P.M.R. în spatele cărora se ridicau, nevăzute de mulţime, eşafodurile de execuţie ale „duşmanilor poporului”: luptători pentru integritatea teritorială, suveranitate – elita intelectuală, ierarhii duhului creştin al sufletului românesc, constructorii de valori autohtone.

Avea să urmeze o jumătate de veac de frustări, de singurătăţi nearmonizate dar tot mai clarificat însumate unei obligatorii, necesare restaurări politice a ţării. Bolşevismul, ca parte dură a comunismului, se lăsa absorbit de mareele de camuflaj ale perestroikăi, noua piele subţiind  fotogenia tovalului activismului politic fără a se dispensa însă de tribulaţiile sistemului totalitarist. Într-o piaţă economică închisă între hotarele C.A.E.R., cu o producţie tot mai greu exportabilă în exteriorul „lagărului”, cu un spectru al şomajului greu de stăpânit, pe orizontala şi verticala sistemului, se impunea o modificare de discurs, de situare în economia mondială, în echilibrul tot mai nesigur al grupurilor de putere. Şi atingem pragul experimental al neobolşevismului cosmetizat, cu aparenţe occidentalizate, în speranţa restaurării economice prin piaţa de desfacere valutară.

Ceauşescu s-a încăpăţânat să refuze noua alternativă, trusa de machiaj propusă de Gorbaciov şi, conform scenariului, clonele politice cu profunde antecedente biografice  marxist-leniniste, bolşevice, dar declarat nepartizane totalitarismului, urcă pe valul revoluţiei în lojele şi la balconul noii puteri „democratice”. Se reia, dintr-o inerţie a respectului faţă de „iniţiaţii” de după ٰ44, scenariul asigurării scutului unor mari puteri interesate de resursele naţionale, componentă de barter şi sursă de înavuţire pentru, în mare, moştenitorii de linie directă ai „foştilor” din 44.  Precaritatea strategiilor induce un galop de experimente din care, pe fondul desmembrării industriilor în suferinţă, neconcurenţiale, societatea este înghesuită la o nouă linie de start către un final nedeterminat suficient. Între obligaţiile scrise pe genunchi către noii garanţi –  grupurile de putere, finanţele mondiale, se pare că se află şi autoimpunerea obligaţiei de a păstra sigilate dosarele martirilor din 1946, „cazul” Mitropolit Visarion Puiu mărturisind vinovăţiile multora dintre cei care îşi arogă titulatura de lideri politici ai acestui timp. „Procesul comunismului” realizat de moştenitorii fostei perioade, devine o butaforie conjuncturală, un scenariu în care, sub masca „eroilor justiţiari”, descifrezi trăsăturile „clonelor” restructurate ale acelui timp ori „şcolarizaţii perioadei”, mancurţii zâmbitori între trucuri şi trucaje. Puterea îşi refuză memoria!

De ce trebuia să fie condamnat un înalt prelat român la moarte?  De ce s-au acceptat ca probe zvonurile, ştirile măsluite? De ce recursul mitropolitului a fost destinat arhivelor şi nu Înaltei Curţi de Justiţie? De ce Alexandru Florian, doctor în filosofie şi ştiinţe politice, director executiv la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „E. Wiesel” îşi adjudecă atributele istoricului, declarând vinovăţia „dovedită” de Tribunalul din ̀46 a vlădicăi Visarion, fără să ţină seama de mărturiile, documentele, cercetările, literatura tot mai bogată, mai substanţială care dovedesc nevinovăţia ierarhului, sperjurul diseminat şi după 65 de ani de la grotescul scenariu juridic bolşevic? De ce Visarion Puiu, ierarh şi cărturar luminat al timpului său, mereu în dialog ecumenic cu celelalte biserici şi culte, sprijinitor dovedit al acestora, este suprapus imaginativ şi păgubos, din lipsa totală de profesionalism al unui redactor de la TVR peste holocaust, spaţiu în care, conform unei decizii guvernamentale, orice dialog este interzis ?

De ce Marele Rabin al Parisului trebuie să intervină pentru a-l convinge pe mitropolit că întoarcerea în România este un accept al sinuciderii ajutate?

Câte întrebări, atâtea noi răspunsuri şi tot atâtea noi posibile episoade din această cuvenită restituire în adevăr a vieţii şi lucrării lui Visarion Puiu.

Într-un dialog cu  marele jurist Tudor Popescu (prin intermediul doamnei prof.dr. Genoveva Vrabie) acesta mărturisea că, imediat după august 1944, a fost solicitat să găsească soluţia juridică de menţinere a B.O.R., existând cererea expresă a lui Stalin de desfiinţare a proprietăţilor bisericeşti şi, în sine, de subordonare totală a acesteia, de instrumentare până la desăvârşirea, în final, a doritei ateizări generalizate. Marele jurist a dat soluţia (utilizând regula „precedentului” internaţional) salvând, în primă instanţă, fiinţa multiseculară a instituţiei de credinţă. Şi mă întreb, vocalizând tăcerea documentelor (rar şi trunchiat publicate): Nu cumva, totuşi, scrisoarea adresată de Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a ajuns sub ochii lui Stalin? Şi cităm, secvenţial din epistola trimisă/publicată la 14 septembrie 1939.: « Şi într-adevăr, ceea ce constată în chipul cel mai senin şi obiectiv toate popoarele civilizate ale lumii, vreme de 20 de ani (…) e raportul exagerat de aspru dintre alcătuitorii conducerii actuale a noului stat sovietic şi credinţa religioasă a poporului rus şi chiar a celorlalte popoare din cuprinsul lor care, departe de a urmări o reorganizare religioasă, prezintă pur şi simplu năpăstuire încă inexplicabilă şi nejustificabilă întâi de toate faţă de principiul libertăţilor enunţate de revoluţie şi tot aşa sub raportul tuturor consideraţiunilor politice de stat, îndeosebi pentru un popor cum e cel rusesc, cu profunde înclinări religioase.»

Filipicele şi anatemele anti-bolşevice ale  „călugărului ostaş” se amplifică, devin tot mai necruţătoare pe parcursul perioadei de lucrare sobornicească în Transnistria, rănile din sufletul populaţiei fiind mai adânci decât înseşi ororile inerente unui război. Restaurarea de duh pentru credincioşii ortodocşi ca şi pentru catolici, evrei, mahomedani – aceasta este (cum au recunoscut atunci şi mai târziu reprezentanţii bisericii ruse, personalităţi ale lumii iudaice) prio-ritatea activităţii „de front” spiritual a Şefului Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria.

Câţi dintre „marii” perioadei 1939 – 1964 au trecut de hotarul de laşitate al fricii pentru a a transmite lumii „păcatele capitale” din spovezile nerostite ale unui Hitler, Carol al II-lea, Patriarhul Alexei, Dej sau Hruşciov? Ierarh şi om „Drept” între naţiunile frământate de război şi confruntări de sistem, de ideologii, Visarion Puiu nu merită doar o „reparaţie” juridică ci  ridi-carea la tronurile cereşti ca sfânt al neamului românesc, ca lumină călăuzitoare în deriva acestui timp. Aceasta este dimensiunea preocupărilor temeinic începute acum 16 ani de către colonel (r) Dumitru Stavarache – iniţiatorul de program al Asociaţiei „Visarion Puiu”, a căutării şi punerii în valoare de documente doveditoare nu doar ale nevinovăţiei penale a vlădicăi Visarion ci a existenţei sale peste măsura obişnuitului. Istoricii, arhiviştii, prelaţii care se dedică recuperării faptelor de viaţă şi acţiune ale Martirului  Visarion Puiu ( între care Pr. Ioan Ivan,  Pr.Eugen Drăgoi, Pr.Mihai Mocanu, Mitropolit Antonie Plămădeală, Elena Istrăţecu, Nicolae Videnie, Adrian Nicolae Petcu, pr. Aurel Florin Ţuscanu, Şerban Alexianu,  Arhim. Mihail Daniliuc, Ion Negoiescu, Vasile Stancu, pr. Dumitru Valenciuc, Florian Bichir, pr. Maxim Melinti, Mons. prof. dr. Anton Despinescu, etc) devin mărturisitorii adevărurilor cum, pe contra-sens, există compilatori secvenţiali de documente care din nepricepere sau din interes meschin, orgolii indegirabile sau aserviri ciudate, uită obligaţia istoricului, atât de clar subliniată şi în textele evanghelice: „ Căci oricine  face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute de Dumnezeu” (In.3, 20-21).

Cu ce măsură poţi determina altitudinea de duh, de trăire profundă? Înaltul şi adâncul trăirii unui ierarh martir? Cu ce ochi priveşti şi ce buze ar putea rosti adevărurile sale? Simplităţii i se cuvine simplitatea mărturisirilor. Parabola. Nici o clipă obedient împrejurărilor sau oamenilor aşezaţi pe treptele puterii, (politicieni, suverani) vlădica Visarion mereu convins că menirea sa aparţine menţinerii oamenilor în dialog, prin rugăciune şi mărturisire curată la Dumnezeu,  „a supărat” purtători de nume/funcţii de temut între care Carol al II-lea căruia, cu preţul unei iminente şi abuzive „demisionări” nu i-a admis  concubinajul sau însuşirea posesiunilor monahale. Acelaşi mare prelat, depăţind închistările, un anume „feudalism” în relaţionarea cu alte culte, se dovedeşte ataşat valorilor ecumenice, pacea întru credinţă asigurând temeiul păcii între oameni. Şi-i scrie, în 1950, Patriarhului Alexei al Moscovei:

«Fără o sinceră şi fraternă colaborare cu Biserică de la Roma, cu cea anglicană şi cu celelalte religii principale, acţiunea Moscovei este considerată doar o acţiune politică, ipocrită, izolată şi zadarnică, deci inoperantă. Lumea priveşte cu teroare şi compasiune suferinţele pe care regimul politic de la Moscova le impune, fără motive şi fără a fi provocaţi, clerului şi instituţiilor din Roma, din diverse tari, şi admiră resemnarea cu care aceasta le suportă, fără a contraataca nici prin intermediul presei nici în alt mod ci doar prin rugăciuni pentru ca cei din Moscova să fie iluminaţi şi pentru ca toţi să se reîntoarcă la drumul cel bun şi corect, ştiind că acestea vor trece ca şi persecuţiile lui Napoleon şi Hitler, deoarece Hristos şi Biserica Lui Sfânta vor dăinui în veci. Eu sunt şi voi rămâne în cadrul Bisericii mele Ortodoxe, dar spun cu respect ca Biserica din Roma prin superioritatea sa în organizare, prin multitudinea instituţiilor sale de cultură şi binefacere, prin misiunile sale de pe tot Globul, trebuie admirată şi luată ca  şi exemplu, nu persecutată. Scopul tuturor bisericilor creştine trebuie să fie dorinţa Mântuitorului, aceea că „toţi să fie una”».

O astfel de personalitate, indiferent de efortul păgubos al unora de a-l discredita, se ridică deasupra coteriilor, a intereselor unor  personaje (Regele Mihai, Horia Sima şi staful legionar din emigraţie, etc)  în criză de identitate, singura politică a ierarhului fiind cea a respectului faţă de Ţară, o Românie  fără trupe de ocupaţie, fără bolşevism, fără  sodomizarea elitei culturale, ştiinţifice a ţării printr-o ciudată lege a talionului, total contrară civilizaţiei secolului XX.

La 27 februarie 1947, aflat la Maguzzano, înmânează  Ambasadei române din Italia recursul vlădicăi Visarion la sentinţa pronunţată de “tribunalul poporului” din Bucureşti. Copia de pe întâmpinare şi recursul în sine (doc.C.N.S.A.S.) ne-au fost oferite cu bunăvoinţă de domnul colonel ( r ) Dumitru Stavarache, omul care, cu preţul unor sacrificii materiale importante, a mers pe urmele mitropolitului Visarion Puiu în Italia, Austria, Franţa, Germania pentru a găsi în arhivele de profil mărturii şi dovezi.

Bănuind efemeritatea unei rejudecări, recursul are încă 8 destinatari, motivat, între altele, şi de decizia ierarhului de a  merge la Bucureşti, pentru proces. Ori o astfel de ofertă, extensie publică a demersului, crea o situaţie pentru care nici Petru Groza, nici juriştii şcolarizaţi în regim de urgenţă de N.K.V.D şi nici această sinistră maşinărie de neantizare a biografiilor neconvenabile comunismului sovietic şi autohton, nu erau pregătiţi. Absolvirea mitropolitului de acuzaţiile faptice, ştiut nefondate, ar fi obligat  la definirea statutului de “duşman de clasă” al mitropolitului, ceea ce, în dosarul de fond nu apărea. Şi, până la urmă, cine ar fi putut să reziste unui discurs anti-bolşevic rostit de un campion recunoscut al domeniului? Dar ce “tribunal” era cel încropit brechtian în 1946? Tribunalul Poporului, Completul II de judecată,  nu era altceva decât o formă legalizată a represiunii, sentinţele  acestuia neexercitând altceva, dincolo de aparenţe, decât servitutea lecturării sentinţelor politice deja pronunţate în instanţa bilingvă  a noii puteri.

Visarion Puiu, ca Mire al Luminii, trebuie, obligatoriu trebuie despovărat de strâmba şi nevolnica povară ce încă îi umbreşte, omeneşte vorbind, amintirea, charisma.

Sentinţa nedreaptă din 46 este, poate, ultima piedică ce trebuie trecută pe calea acestui mare ierarh român către cuvenita canonizare: o trecere nu doar în calendare ci în galeria marilor modele ale spiritualităţii noastre. Pe acest parcurs, lectura “apărării” minuţios întocmite de Arhimandritul Mihail Daniliuc, Egumenul Schitului Vovidenia şi Custode  al Casei Memoriale Visarion Puiu si Muzeului Mihail Sadoveanu este obligatorie.