Gâlceava pe Constituţie şi bătălia pentru regionalizarea României

Gâlceava politicienilor români, nepotolită nici în săptămâna patimilor, s-a cantonat în ultima vreme pe biata Constituţie. Trebuie schimbată. A devenit o piedică, o frână în progresul României. Constituţia este de vină pentru corupţia mare. Fondurile europene nu pot fi bine administrate într-o ţară cu 41 de judeţe. Avem nevoie de o nouă împărţire administrativă. Ca şi când nelegiuirile care ne seacă puterile şi răbdarea ar fi oblăduite de imperfecţiunile Constituţiei. Nu de terfelirea ei.

Nimeni nu este naiv să creadă că bătălia pentru modificarea legii supreme este una onestă. În spatele ei oricine intuieşte interesele partidelor pentru banul public şi averea naţională. S-a înşelat un fost prim ministru care se credea profet când a spus că nu prea ar mai fi de furat în România. A mai rămas destul. Aurul, cuprul, hidrocentralele, căile ferate. Prin modificarea Constituţiei, între altele, este urmărită o nouă împărţire administrativă a ţării. Ce se vrea? Răspunsul este simplu: divizarea României. Nu recurg gratuit la vorbe mari. Ratarea acestui obiectiv în decembrie 1989 (prin deturnarea mobilului prăbuşirii regimului de guvernare comunistă), şi în martie 1990 (prin provocarea conflictului etnic la Tg. Mureş) a impus modificarea strategiei. Regionalizarea, o obsedantă preocupare a birocraţilor mărunţi de la Bruxelles şi Strasburg, este adulmecată cam de multişor de unii dintre politicienii de la noi. Cândva ei făceau, prin complicitate şi din interes, un anumit joc străin de interesele românilor.

Acum, descurajaţi de evoluţiile de pe continent, şi-au mai limitat pretenţiile şi speră măcar să le fie de folos facilitându-le accesul la potul cel mare al fondurilor europene. În România, îşi imaginează ei, regionalizarea ar permite amestecarea criteriilor economice (distribuţia fondurilor europene pentru dezvoltare) cu cele ale autonomiei. Interferenţa ar face face posibilă manevrarea oneroasă a banilor. Pentru maghiarii din România, în plus, regionalizarea ar fi o etapă a împlinirii visului lor de autonomie etnică teritorială. De când şi-o doresc, de când o poftesc şi la câte tertipuri nu s-au dedat ei pentru a o dobândi. Eşecurile de până acum nu i-au descurajat şi naivi ar fi cei care cred că ceva îi va descuraja definitiv. Deocamdată modificarea Constituţiei, aşa cum o urmăresc cei cu gândul la fondurile europene, îi ajută. Unii stau cu un ochi la făină (mălai, vreau să spun) iar ei cu toţi ochii la slănină. Ce urmăresc guvernanţii români şi ce speră maghiarii din România de la regionalizare este una; ce ar putea să iasă este altceva. ,,În cărţi” nu se arată, în viitor, prea multe beneficii de la Uniunea Europeană ci, mai degrabă, câteva contre pentru mai toate statele membre, deci şi pentru România. Analizele experţilor în politicile comunitare au relevat nu doar avantajele ci şi riscurile pe care le comportă regionalizarea. În Italia, Belgia, Spania aceasta face parte din strategia provinciilor bogate, cu putere industrială, cu economie puternică, pentru a scăpa de dările la stat. Criza prin care trece Uniunea Europeană a modificat ecuaţia. Bogaţii trebuie să fie solidari cu cei săraci pentru a putea fi depăşite dificultăţile.

Aceasta va fi una dintre dimensiunile politicii de consolidare a unităţii Europei comunitare. Nemţii au pus compasul pe fondurile europene. Amicilor conaţionalilor noştri autonomişti, răspândiţi prin Finlanda, Olanda şi Belgia, le-a cam trecut vremea de când cu nebunia ultranaţionalistă şi neo-nazistă care s-a cuibărit prin parlamentele acestor ţărişoare veleitare. În principiu, risipirea fondurilor nu mai este posibilă. Sau este, dar prin manevre oculte. Dar, vedeţi, până şi un Dominique Strauss-Kahnn şi-a rupt gâtul pe te miri ce motiv. Şi nici UDMR nu o mai duce aşa de bine ca până acum. Ba un baron compromis, ba un ministru acuzat de corupţie, ba un extremist apărat pentru demenţa de a da lecţii în piaţa publică de intoleranţă, ba o uşă trântită în nasul guvernului. Udemeriştii au început să-şi sifoneze imaginea de partid european, modern şi elitist. Preocuparea lor de a trimite în guvern şi în Parlament intelectuali cu experienţă şi dibaci începe să scape de sub control. Eroarea vine de la grija excesivă pentru politică şi, prin aceasta, pentru a rămâne cu orice preţ – de obicei cu preţul compromisului – la guvernare. Udemeriştii nu au vorbit decât rar despre sărăcia din rândul minoritarilor maghiari iar autonomia etnică nu au cerut-o ca nordiştii italieni pe motive că, dezvoltaţi şi puternici fiind, nu mai vor să plătească impozite Romei putrede şi să subvenţioneze pe sicilienii mafioţi şi leneşi. Nu, pe udemerişti nu bogăţia maghiarilor transilvăneni îi inspiră în politica lor. Nu ar avea cum. Ei, maghiarii din Transilvania, trăiesc tot din multul sau puţinul statului român. Ca şi românii şi celelalte minorităţi, de altfel.

Pe udemerişti,  regionalizarea îi interesează nu pentru a scăpa Ţinutul Secuiesc de contribuţii la veniturile statului şi nici pentru a-l feri de sărăcie. Ci pentru a-l izola prin autonomie etnică. Şi-au propus orbeşte să aibă şi ei un Kosovo unguresc în România peste care să conducă. Chiar şi ultimul lor asalt privind crearea unei Universităţi de Medicină în limba maghiară la Tg. Mureş a fost conceput în aceeaşi logică. Maghiarii sunt tenaci, sunt inflexibili, nu-i vorbă. Scriitorul Augustin Buzura scria recent că pe unguri, orice ai face, nu-i poţi muta din secolul XIX.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*