Din jurnalul domnei Prigor

– fragment –

Un clinchet uşor de flacoane o făcu să se mişte în aşternut şi să suspine. Vag, îşi dădu seama că o umbră se învârtea pe lângă patul ei. Îi întunecă o clipă faţa şi ea făcu efortul să deschidă ochii. Mijindu-şi genele, întrezări silueta vecinei de pat, aplecată asupra sa. Vru să-şi aleagă o poziţie mai convenabilă dar simţi că mâinile îi erau ţintuite. Brusc făcut ochii mari şi abia atunci observă stativul pe care era fixat un aparat perfuzator, urcând-coborând un lichid incolor, fără ca ea să-i înţeleagă rostul. Tresări vizibil neştiind ce se întâmplă. Cealaltă îi zâmbi cu simplitate în timp ce cu o mână îi pipăia fruntea.

-Stai, te rog, liniştită. Nu ai voie să te ridici. Ai avut o noapte foarte agitată. Se pare că greul a trecut, dar am primit instrucţiuni  să-ţi iau temperatura şi să supraveghez aparatul până vine sora de serviciu. Ai cam pus pe zbucium o armată întreagă de medici, astă noapte. Acum îţi administrează în perfuzie, soluţie de glucoză hipertonică. M-ai speriat puţin, dar am fost, cum se zice, pe fază. În orice caz, starea ta s-a ameliorat simţitor. Mă bucur că sunt alături de tine.

Îi mulţumi din ochi cu recunoştinţă. Buzele i se întredeschiseră şi murmură şoptit:

-Spune-mi, n-ai cumva o oglindă?…

Doina îi făcu din ochi ştrengăreşte:

-Ştiam c-ai să te faci bine foarte repede. Când o pacientă cere o oglindă, ăsta-i primul semn că e pe cale să se în zdrăvenească. Revenirea ta va fi uimitoare, dacă din primele clipe de cum te-ai trezit, vrei să afli cât eşti de frumoasă. Nu-ţi văd părul, dar, în ce te priveşte, pot să te asigur că nu eşti deloc de lepădat. Puţin cam palidă, dar nici asta nu te dezavantajează.  Pregăteşte-te. În curând o să vină vizita şi vreau să fim la înălţime. Dacă vrei, îţi dau rujul meu de buze, cred că te prinde culoarea. Eu l-am numit, „ruj roşu pentru zile negre” şi chiar aşa s-a dovedit. De multe ori când eram la limită, puţin ruj,  îmi îndulcea starea de spirit. Nu ştiu de ce. Poate c-am văzut odată un film…Ei dar nu e timp de povestit…O să ţi-l povestesc cum o femeie a învins cancerul de sân datorită optimismului şi încrederii.

Olivia făcea eforturi să prindă din zbor torentul de vorbe care aterizau spre ea, ca franjurii unui duş binefăcător, încercând să le înţeleagă pe deplin sensul. O urmărea însă cu dificultate. Un gând îi furnicărea tâmplele şi nu-i dădea pace.

-Nu cumva ştii unde mi-e poşeta?…

Doina chicoti.

-Poşetă, aici?…Nu ştii ce vorbeşti…Unde s-a mai văzut ca bolnavii să-şi permită să aibă lucruri personale în rezervă. În afară de obiectele de igienă personală, bineînţeles. N-ar fi reglementar. De altfel, cred că ţi-a fost oprită în ziua în care te-ai internat. Dar de ce te interesează?…Dacă ai nevoie de batistă, găseşti pe noptieră. Şi câteva cărţi aduse de mama ta. Îţi ştie preferinţele, desigur.

-Nu, nu pentru batistă o căutam, bâigui Olivia şi se împurpură. Îi era jenă  să-şi mărturisească gândul. Căuta poşeta pentru a-şi cerceta buletinul de identitate. Bănuia că trebuie să fie pe acolo, pe undeva. Nu-i putea mărturisi colegei că nici acum nu-şi amintea propriul nume. Nu mai avea identitate şi, ceea ce i se părea îngrozitor, nici un alt amănunt legat de viaţa ei intimă, nu-i venea în minte. Era o femeie fără amintiri, fără vârstă. Nu mai era nevoită, ca altădată, să rişte încercarea de ucidere a sinelui de către propriul sine.

Doina îi bănui frământările şi se apropie de pat, binevoitoare.

-Nu te mai frământa degeaba, Olivia. Ai o mică amnezie retrogradă din care îţi vei reveni, fără doar şi poate. Oricui i se poate întâmpla. Nu te mira că am aflat cum te cheamă. Ţi-am văzut fişa medicală. Mai ştiu că ai 35 de ani  şi ai suferit un accident. Nu trebuie să te pierzi cu firea. E foarte important să nu-ţi pierzi speranţa, să lupţi cu tine însăţi pentru a învinge slăbiciunea şi boala.

Ochii Oliviei se umeziră. Nici nu încerca să-şi ascundă emoţia. Doina o mângâia pe mână atât cât îi permiteau chingile aparatatului perfuzor.

-Hai, curaj, cel puţin două săptămâni cât o să fiu lângă tine, sper să-ţi fiu de folos. La mine e ceva mai uşor şi nu necesită repaus absolut.

În clipa aceea se auziră paşi şi glasuri pe coridor. Doina se precipită spre patul său intrând în el şi acoperindu-se cu pătura. Îşi aranjă şuviţele blonde, rebele care se încăpăţânau să-i umbrească obrazul, după urechi. Îşi umezi buzele şi închise ochii. În clipa aceea uşa se deschise larg şi îşi făcură apariţia doi bărbaţi şi două femei în halate albe.

Primul, înalt, corpolent, uşor încărunţit şi cu obrazul palid, umbrit de două lentile groase, puternice, cu mâini îngrijite şi degete subţiri, osoase, secondat de psihanalist care înainta cu un aer degajat, urmat de asistente. Se îndreptară spre patul Doinei. Neurologul abordă un surâs de mulţumire. Era în ordine. Aerul ei ştrengăresc, ochii vioi, în permanentă mişcare, întreaga înfăţişare plăcută nu-l înşelau. Bolnava intra în convalescenţă cu un tonus ridicat, la fel cum străbătuse şi boala, învingând-o în cele din urmă. Zăbovi câteva clipe cu întrebările de rutină, temperatură, apetit, somn, stare generală. Asistenta îi dădea răspunsurile din fişa de observaţie.

Când se întoarse spre patul Oliviei, aceasta îşi simţi obrajii dogorând de emoţie. Medicul o cercetă stăruitor, aplecându-se deasupra ei cu blândeţe pentru ca femeia să-şi cruţe forţele.

-De ajuns cu perfuzia. Să eliberăm prizoniera, se adresă uneia dintre asistente care scoase aparatul din funcţiune cu atenţie. Aşa mai merge… Mulţumită, domnişoară?…Şi pentru că ai fost ascultătoare, vreau să te recompensez. Îţi dau voie să-ţi anunţi prietenul că de mâine poate veni să te viziteze. Dar numai câte zece minute pe zi. OK?

Privi preocupat foaia de observaţie şi o cută i se adânci pe frunte. Olivia făcu o mişcare în aşternut ca pentru a se ridica. Fu oprită la timp.

-Nu ai voie să te dai jos din pat, deocamdată. Eşti prea slăbită. Te rog să fii înţelegătoare ca şi până acvum, altfel îţi pun interdicţii, o mustră blajin doctorul.

-Domnule doctor, îndrăzni Olivia în cele din urmă, dacă-mi îngăduiţi, care prieten?…

Amândoi o priviră cu atenţie, apoi se uitară semnificativ la colaboratori. Conştiincioasă, asistenta şefă nota ceva în foaia de observaţie.

-Oricare, domnişoară. Să nu-mi spui că nu ai nici un prieten. Aşadar, ne-am înţeles?…

-Vă mulţumesc, domnule doctor, reuşi să îngaime abia auzit.

Vizita se sfârşise şi ea realiză abia cînd paşii încetară pe coridor, că doctorul nu-i spusese întâmplător că are voie să primească vizita prietenului, ci pentru a o testa dacă îşi revenise din starea de şoc. „Altfel ce l-ar intreresa pe dumnealui de prietenul meu?… Care prieten?” – se trezi punându-şi aceeaşi întrebare  şi o firească stare de spaimă anticipativă îi străbătu fiinţa. „Sunt pierdută, mai avu puterea să gândească. Nu ştiu nimic despre mine, despre oamenii apropiaţi şi dragi, nu mă leagă de trecut nici un fir, nici o întâmplare oricât de neînsemnată, nu mă pot agăţa de nimic”.

După vizită, Doina se cuibărise în aşternut şi adormise. Îi era de ajuns noaptea agitată prin care trecuse, veghea prelungită asupra Oliviei o epuizase. Nu-i trebui mai mult de un minut pentru a i se auzi respiraţia calmă, regulată. Cealaltă rămăsese lividă, uşor încruntată, urmărită necruţător de propriile gânduri. „Ce-mi va rămâne de făcut de aici înainte? De unde vin şi  încotro mă îndrept? Parcă-s aterizată de pe alt tărâm îndepărtat, necunoscut, iar acum mă aflu într-o ţară a nimănui pe care trebuie s-o explorez metru cu metru. Cine ştie dacă mă voi simţi în stare?…Propria-mi fiinţă mi-e de-a dreptul străină şi ostilă. Oare cât timp îmi va trebui să mă obişnuiesc cu ea, s-o supun, să-i aflu tainiţele? Ce fel de femeie voi fi fost până acum?”

O cotropi imediat o aprigă nevoie de autocunoaştere. Dădu pătura la o parte şi încet, cu prudenţă, atinse cu picioarele podeaua. Papucii  o primiră şi de această dată, binevoitori. Se ridică şi merse la oglinda de la chiuvetă. Privi cu atenţie. De cealaltă parte, o cerceta un chip atrăgător, însă fără nimic provocator. Doi ochi căprui cu irizări de galben şi verde, strălucitori şi curaţi, sprîncene frumos arcuite, nas potrivit, cu o uşoară deviaţie de sept spre stânga, aproape insesizabilă, gură plină, frumos desenată. „Nu s-ar zice că sunt o femeie fatală, care să stârnească pasiuni ucigătoare, dar nici de lepădat nu sunt, aşa  cum s-a exprimat Doina.” În fine, obrazul palid, pomeţii proieminenţi delimitau relieful obrazului cu graţie, dându-i un plus de farmec. Îşi cercetă fruntea, atât cât îi permitea bandajul. Tresări vizibil când zări între ochi, acolo unde începea sprânceana dreaptă, o cicatrice verticală, roşie. Părea nu prea veche. Un semn, o tăietură care, pare-se, fusese destul de adâncă, de vreme ce lăsase o asemenea urmă. „Un rid mai serios” – gândi cu oarecare strângere de inimă privind încrengătura de riduri minuscule dimprejurul ochilor.

Cearcăne violacee îi dădeau obrazului un aer de oboseală şi resemnare premature. Avu un gest tresărit ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva, un accesoriu, un privilegiu esenţial al cunoaşterii străbătând ca un diametru de foc lăuntrul sferei sale existenţiale. O posibilă electrocutare n-ar fi zdruncinat într-atât trupul femeii care fu cuprins de un tremur nestăpânit. Neajutorată, din nou, se cuibări şi mai mult în propria-i stare. Auzea desluşit o anarhie de glasuri interioare şi un strigăt primordial izvorât din rărunchii memoriei îşi făcu apariţia în spaţiul de înstrăinare, până unde?…

Simţi o constrângere din partea obiectelor însufleţite deliberat. Aerul căpătă forme şi rotunjimi temporale, clipa îi scăpă printre degete şi în liniştea fragmentată, un foşnet de păsări anonime înveli dimineaţa cu diagrame solare. Un patetic joc sugerând ceremonialul alcătuit din secvenţe disparate, al închipuirii.

Ochii, doar ei se încăpăţânau să rămână limpezi, plini de speranţă. Niciodată nu plămădise în memorie vreo relicvă, să-i demonstreze că totuşi există şi iată, se afla supusă memoriei acestui ciudat ermitaj dintre sine şi sine, spaţiu precar de dispută, cu nici un contur pe retină. „Nu sunt decât o fiinţă nelocuită. Tot ce ating mă sperie, aşa cum mă sperie, năpăditorul departe. Poate că e o stare de moment, cine ştie? Acum, orice făptură ar putea deveni pentru mine un înger”.

Respira sincopat, fără să ştie încotro o preumblă fragilele aripi. Oglinda îi reda, fidelă, un chip preocupat, încrâncenat în efortul gândirii. O voluptate năvalnică îi ascuţi simţurile. Era femeie, fără doar şi poate, femeie în deplinătatea şi frumuseţea cuvântului, de la bandajul ce-i acoperea creştetul până la vîrfurile unghiilor.

Îşi trecu degetele tremurătoare pe gâtul fierbinte, suplu, ele alunecară în jos luând forma sânilor plini, înspre mijloc. Îşi pipăi talia, întâlni mai jos coapsele generoase, pântecul rotunjit fără exagerare care, lăsându-se astfel atins, îi trezi curiozitatea. Oare cunoscuse vreodată miracolul genezei, ascunsese în adâncul său vreo fiinţă? Nici măcar asta nu ştia şi în clipa aceea simţi o nevoie aprigă de  certitudine. „Cum să aflu?”

O nelinişte dureroasă puse din nou stăpânire pe întreaga ei fiinţă, în timp ce câteva lacrimi complice, ţâşniră din ochii ei întrebători. O senzaţie de greaţă se ivi pe neaşteptate, persistentă, o dată cu durerea de cap care parcă abia aştepta să izbucnească. Fu cuprinsă de ameţeală. Singura dorinţă era să se întoarcă în aşternut şi să închidă ochii. Ajunse târşindu-şi paşii, se prăbuşi deasupra păturii fără să mai ia seama la nimic. Se simţea vlăguită, secată de orice simţire. Căzu într-un somn greu, fără vise.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*