L-aş defini ca pe un Daumier al generaţiei sale. Pavel Botezatu creează în jurul său sobrietate, mai ales când interlocutorii săi devin exuberanţi. Are aceeaşi vitalitate debordantă în faţa dificultăţilor vieţii şi a preocupărilor de artist rasat, făcând haz de necaz, privindu-le cu detaşare, cu o profundă cumpătare.
Produsele sale sunt muncite, îndelung studiate, au trăsăuri cerebrale, seci, hazlii-amărui, putenic marcate de personalitatea sa, rămânând intim 
asociate cu extractele periodice alcătuite după chipul şi asemănarea ştiinţei asimilate în trup, zile şi ani la planşetă.
Clasic prin claritatea compoziţiei, romantic prin energia care-i însufleţeşte formele într-o acţiune, Botezatu este mai presus de toate un realist prin viziunea selectată, construind şi exprimând, cu o libertate totală viaţa exterioară şi interioară a personajelor sale, plecând de la adevărul existenţei lor sociale. Cei mai mulţi dintre ei, devenind oamenii politici importanţi de stânga, ca apoi, fără ruşine, peste noapte să vireze cu arme şi bagaje în şanţul colector al dreptei.
Evidenţiază pe „beneficiarii” revoluţiei, fără mască, o gerontocraţie de persoane blazate şi obosite. Transmite semnale regulate, emisiile sale grafice fiind captate la primul contact cu imaginea, receptorul sesizând acea atitudine pamfletară tranşantă, fără piruete verbale gratuite sau paranteze de circumstanţă.
După ani buni de la debutul său, apreciatul scriitor gălăţean, regretatul Manole Auneanu, redactorul-şef al revistei de satiră şi umor „Urzica”, unul dintre cei mai fervenţi aimatori ai graficii satirice româneşti aprecia: Botezatul seamănă cu 
Balzac cu a sa „Comedia umană”, prin calităţile ei de „cronică” a societăţii. Mai mult, într-o cronichetă afirma cu mult umor şi preţuire: Bunul Dumnrezeu l-a dat nemţilor pe Henry Büttner, iar nouă ne-a dat mai mult, ne-a pricopsit cu Botezatu…
El nu intră în categoria artişilor delectabili şi nici în aceea a militanţilor tezişti, „ferocitatea” sa constă în a distuge locuri comune dăunătoare societăţii şi să perpetueze în aceste opere de capriciu mărturia temeinică a adevărului. Cu această concluzie trebuie să-l „citim” pe Botezatu în ipostaza unui polemist al epocii sale, ultralucid, grafician înarmat cu certitudini polemiste.
Mulţi graficieni satirici au făcut acelaşi lucru, totuşi, timpul nu le-a reţinut prezenţa, căzând în „falset” grafic şi plagiat – dar, poate, în această viaţă voi reuşi să deschid „Cutia Pandorei” pentru a scoate de acolo „Hoţii care strigă hoţii!”, oportuniştii fără operă şi impostorii de meserie.
Materiale avem din belşug, suficiente pentru asanarea mediului pestilenţial.
Lasă un răspuns