Românii trăiesc bine de trei ori pe an: de Paşti, de Crăciun şi de Revelion. A început transhumanţa mieilor spre abatoare şi odată cu ea, măcelul. Înghesuiţi în remorci, atîrnînd pe biciclete, în saci, bine legaţi de picioare, căraţi pe umeri, trîntiţi pe jos, mieii plîng înduioşător în pieţele oraşelor. Aduşi în cuşti improprii din diferite colţuri ale ţării, însetaţi şi flămînzi, sînt ţinuţi cîteva zile în ploaie sau în frig pînă sînt aleşi de cumpărători şi tranşaţi pe loc în văzul celor veniţi la piaţă, obligaţi să ia parte la un spectacol care umbreşte lumina Săptămînii Mari cu plînsete de miei şi hrîşcîit de cuţite. Oamenii se îmbulzesc pe lîngă ciobanul cu cuţitele la tureatcă.
În Biblie, Iisus nu sacrifică un miel, nu binecuvîntează ospăţul cu carne. Cina cea de taină, momentul crucial al Bibliei, îl înfăţişează pe Iisus împărţind apostolilor pîine şi vin: „Acesta este trupul meu, acesta este sîngele meu”, acesta este testamentul lăsat urmaşilor. Biserica ne învaţă că jertfa mielului comemorează jertfa lui Iisus, de aceea sîntem ascultători şi mîncăm miel cu inima curată, după Sfînta Spovedania şi Împărtăşanie. Mi s-a părut întotdeauna crud spectacolul crescătorilor de oi, care aleg să taie mieii în public, în tîrguri, pe garduri, spînzuraţi de copaci, şi din copilărie am refuzat carnea de miel. Sărbătoarea de Paşti semnifică triumful vieţii asupra morţii şi mă întristează peste măsură hecatomba blîndelor animăluţe atîrnate pe sîrmă la vînzare. Unele fundaţii pentru protecţia animalelor au condamnat modul barbar în care mieii sînt sacrificaţi în faţa trecătorilor, printre care femei şi copii.
Şi totuşi devenit o tradiţie mersul în tîrgul de miei. Îţi alegi unul din ţarc, i-l arăţi ciobanului şi ţi-l taie sub ochi, strigînd: „Nu miaună, nu muşcă, e proaspăt, iese abur din el”. Aşa este, iese abur de peste tot, e o abureală continuă viaţa în România, preţurile sînt prea mari în comparaţie cu veniturile, mulţi români nu-şi vor permite miel de Paşti. Salariile şi pensiile sunt umilitoare, mii de români au rămas fără locuri de muncă, preţurile la alimentele de bază au crescut enorm. Va fi un Paşti precum tăcerea mieilor, aşa au fost şi sărbătorile de iarnă.
Uitînd uşor-uşor de importanţa sfîntă a sărbătorii, măcelul mieilor, ospăţul gras, îi bucură mai mult pe unii, în loc să întindă cu iubire o mînă de ajutor nevoiaşilor, Paştele fiind un pretext perfect pentru chiolhanuri. Creştinii adevăraţi se mulţumesc cu binecuvîntarea Învierii Domnului şi cu înseşi nevoinţele vieţii sublime şi eterne. Analiştii au făcut deja statistici. Se vor consuma aproximativ patru-cinci milioane de miei, se vor bea două-trei sute de hectolitri de vin, iar hiper/supermarcheturile vor înregistra încasări uriaşe, pentru că majoritatea românilor, săraci sau bogaţi, au pe masa de Paşti, potrivit tradiţiei, bucate mai multe şi mai scumpe. Rafturile pun la dispoziţie importuri de cozonac din Italia, ouă vopsite din Austria, miel din Bulgaria, fructe din Turcia şi carne de peste tot. Ce fac unii români ca să fie buni creştini? Merg la Biserici să împartă din puţinul lor nevoiaşilor, alţii, de teapa îmbogăţiţilor peste noapte din truda poporului, iau drumul agenţiilor de turism, cu destinaţii exotice. Se cred mai luminaţi consumînd bani spălaţi, se cred mai împăcaţi dacă au burta plină. Pentru ei, orice sărbătoare înseamnă huzur. Românul de rînd a renunţat la desfacerea încîlcitelor noduri gordice, mulţumindu-se, dacă nu cu altceva, cel puţin cu înseşi problemele faimoase, sublime şi eterne ale sărăciei. Pensionarii s-au aşezat la cozi încă de săptămîna trecută pentru bonuri de masă, ca să fie siguri că vor primi gratuit făină, zahăr şi alte nimicuri pentru Paşti.
Apropo de etimologia cuvîntului Paşti: Unii spun Paşti, alţii Paşte. Etnologul Simion Florea Marian afirmă că sărbătoarea are la origini – trecînd peste etapa ebraică „pesah” – azimioara numită pască. Alţi cercetători opinează că mielul jertfit poartă numele de „pască”, nume dat ulterior unui cozonac cu brînză, pregătit special de Paşti. „O pască, două paşti”. Receptat ca un plural, s-a folosit de-a lungul timpului fie „Sărbătoarea Paştelui, fie Sărbătorile de Paşti” , mai nou, astăzi, „Sărbătorile Pascale” , Toate formele sînt corecte. Aşadar, Paşti e pluralul de la pască şi nu „Paşte”. Divagaţiile pe această temă alimentează o falsă problemă. Spre argumentarea celor două forme, cercetăm Dicţionarul Tezaur al Limbii Române editat de Academie, unde vom găsi în mod egal atestări ale celor două forme: la Coresi găsim „Paştile”: „Acestea sunt Paştile de bucurie şi de veselie”. La Varlaam: „mieluşelul Paştilor”. În Biblia de la 1688 găsim „Paştele”: „Va face Paştele Domnului în luna a doua într-a patrasprăzecea zi”. Mai aproape de noi, la George Coşbuc găsim „Paşti”: „Era după Paşti şi era un timp bun”. Negruzzi, Delavrancea şi Haşdeu folosesc „Paştele”. Haşdeu zice: „Ţara mai întîi de toate; Paştele mai pe urmă!”. Întîlnim şi nume date celor născuţi în perioada Paştelui: în româneşte Pascu, în alte ţări, Pascal. Originea sa se află în adjectivul latinesc paschalis, derivat din substantivul pascha, care înseamnă „pascal”, „de Paşti”.
În documente, numele Pascal apare de pe la 1428, iar la 1441 găsim varianta autohtonă Pascu. Orice nume ar purta – Pascu, Pascal, Pasquale, Crăciun – „omul nu e decît o trestie plăpîndă din natură: dar este o trestie cugetătoare”, afirma cu peste 300 de ani în urmă, Blaise Pascal. Deci e necesară o campanie de menţinere în viaţă a cuvîntului „Paşti”, varianta „Paşte” fiind un fel de furculition, susţinut de presiunea media. Indiscutabil, forma corectă este „Paşti” şi aşa trebuie transmisă mai departe. Afirm aceasta pentru că mereu se fraudează limba română, după cum le e unora la ureche. Deviaţia Paşte s-a dezvoltat din sintagma Paşte fericit. Paşte este verb (DEX), aşa va rămîne şi se referă la acţiunea erbivorelor de a se hrăni cu plante.
Lasă un răspuns