Mulţumim de sfaturi, nu servim!

S-a spus că a fost eronat punctul de vedere al Bucureştiului în problema drepturilor minorităţii româneşti din Serbia. Şi ni s-au dat şi sfaturi. Mulţumim, nu mai servim. Vom vedea imediat că, de data asta oficialii noştri – care nu sunt răsfăţaţi în paginile revistei Naţiunea – s-au orientat mai bine. O spunem cu oarecare întârziere pentru că, iată înţelepciunea de atunci s-a dus deja pe apa Sâmbetei în cazul pretenţiilor UDMR de a avea o facultate de medicină numai pentru maghiari.

Revenim asupra problemei românilor din Serbia pentru că ea a fost corect tratată oficial, şi greşit de oportunişti. Unii, mai concilianţi, au dat sfaturi, cu jumătate de gură (ştiau că fac un joc) să ne vedem de alte treburi. Un fel de da, dar … De ce este atât de reprobabil ca Bucureştiul să-şi apere – cât mai poate – interesele îndreptăţite istoric? Vrem o Românie supusă, fără şira spinării? Este simplu să o avem. Am mai dispărut, cum spunea filozoful, din când în când din istorie. Le reamintesc celor care doresc o Românie ortodoxă politic, un fel de politically correct, că ar mai fi câte ceva de ne-acceptat. De exemplu pierderea onoarei  de a fi noi înşine. Când am aderat la Uniunea Europeană nu ni s-a pus condiţia să nu mai fim români. Sau poate nu ştim noi. Pornind de la premisa că nu am pierdut acest drept, cred că Bucureştiul a fost îndreptăţit să aibă o poziţie proprie, aşa cum s-a întâmplat la Bruxelles, în problema apărării drepturilor românilor din Serbia. Şi tot îndreptăţit – deşi prea târziu – a fost să spună public Belgradului că este nevoie să-şi corecteze la timp politica faţă de minoritatea românească.

România nu a contestat demersul Serbiei de a deveni candidată la aderarea la Uniunea Europeană. Nici nu a condiţionat acceptarea demersului. Din contră. A folosit practica comunitară pentru a fi observate la timp eventualele neregularităţi în respectarea normelor general admise membrilor şi candidaţilor. Una dintre norme este asigurarea drepturilor minorităţilor. Şi noi am fost confruntaţi cu această exigenţă în perioada candidaturii. Bucureştiul a atras la timp atenţia că Belgradul ignoră (trebuie adăugat: de mult şi deliberat) condiţia minorităţii române din Voivodina şi Valea Timocului. De ce s-ar face o excepţie? Cui i-ar folosi? Acel  da, dar…. după care urmează tot felul de sfaturi este neavenit. Cineva, expert în politici europene,  a spus că, deşi avem dreptate, nu suntem oportuni pentru că, ridicând obstacole în calea aderării Serbiei am putea face astfel jocul Moscovei. Adică: tactica presiunii asupra Serbiei a fost bună, zice dumnealui, dar să nu facem din asta o obsesie politică pentru ca să nu facem jocul Moscovei de a întreţine ,,o gaură neagră” în Europa prin obstrucţionarea primirii Serbiei în Uniunea Europeană.

Înţelept ar fi să ne pliem, înţelegem din declaraţiile expertului în politici europene.Adică să fim cuminţi  şi să renunţăm la încă un drept. Specialistul venea din Kosovo şi ne da şi alte sfaturi peste care trec. Din păcate nu este singurul care confundă planurile: dreptul României să folosească  reglementările comunitare pentru a cere normalizarea condiţiei românilor din Serbia şi, respectiv, interesul Moscovei pentru a menţine o ,,gaură neagră” în Europa (acceptând că lucrurile stau aşa). Arghezi ar fi spus: una zicem şi alta fumăm. Ciudată abordare! Speriaţi de un joc politic (care ar putea fi adevărat), mă refer la cel al Moscovei, ni se cere încă un sacrificiu. Să-l facem, suntem sfătuiţi, pentru ca să nu tulburăm liniştea Uniunii Europene. Sfatul este, de fapt, un reproş. Încă un reproş nedrept. Primo: nu cerem pentru prima dată Belgradului respectarea românilor în ţara vecină. Am făcut-o cu delicateţe, pe căi diplomatice, de mult. Belgradul nu a reacţionat niciodată corect la această solicitare, nici măcar în timpul marii încuscriri care făcea pe unii să creadă că singurul prieten dintre vecini ar fi Iugoslavia de ieri. Nu este locul să intrăm în dosarele istoriei pentru a demonstra că lucrurile nu stau chiar aşa. Când Iugoslavia era copilul răsfăţat al Occidentului ne privea de sus.

În schimb, după dezmembrarea Iugoslaviei, în plin război pentru Kosovo, Bucureştiul a avut grijă să nu se alăture celor care au încercat să folosească dificultăţile Belgradului pentru a reclama autonomia unei provincii pe motive etnice. Ştiu ce spun. Secundo: nu am cerut şi nu cerem Belgradului nimic în afara normelor europene. Din contră, faţă de aceste norme şi reglementări, cerinţele Bucureştiului sunt minimale: recunoaşterea dreptului românilor din Voivodina şi Valea Timocului de a fi ceea ce sunt şi de a avea şcoli şi biserici. A cerut Bucureştiul autonomia regiunilor cu populaţie compactă românească? Nu. Revendicăm teritoriile locuite de aceşti români? Nu. Pretindem imperativ universităţi separate în limba română? Nu. Ne batem ca în ţinuturile locuite de comunităţile româneşti  limba română să fie declarată limbă oficială? Nu. Solicităm dreptul românilor de a avea un parlament local? Nu. Urmărim ca acele ţinuturile cu comunităţi de români să se regionalizeze? Nu. Atunci ce ni se reproşează? Ce rost au sfaturile să nu facem jocul Moscovei, mări-doamne, în acest context. Noi am cerut respectarea drepturilor minorităţii româneşti de a învăţa în limba pe care o vorbesc acasă sau de a asculta slujba religioasă în graiul pe care îl înţeleg mai bine?

În toată această tevatură unii au găsit prilej bun să hulească încă odată diplomaţia românească. Nu este performantă! N-o fi, dar să ni se demonstreze acest lucru. Să nu ne facem – mai ales dacă suntem de la un centru de politici europene – că nu ştim că politica noastră externă nu se mai tocmeşte numai la Bucureşti de când România este membră a NATO şi a Uniunii Europene. Bucureştiul şi diplomaţia atât de hulită a României au cerut  autorităţile sârbeşti să nu-i mai boteze pe români vlahi fără măcar să-i întrebe dacă le place asta. Nu i-a îndemnat pe românii din Serbia să revendice biserici sârbeşti, ci ar vrea să i se permită să-i ajute să-şi  ridice biserici în satele lor. Nu pretinde ca în şcolile lor, dacă vor fi acceptate, copiii românilor să nu se amestece cu copiii sârbilor. Nu este aici nimic deosebit, nu este ceva care iese din reglementările internaţionale sau din înţelegerile cu alţi vecini ai noştri. Juridic şi nu numai, aceste solicitări nu au nici un raport cu jocul Moscovei de a menţine ,,o gaură neagră” în Europa prin împiedicarea aderării Serbiei la Uniunea Europeană. Politic? Să asigure logistica anihilării acestui joc cei care pot. Logica ar cere mai multe explicaţii sau mai multă rigoare. Să presupunem că ar exista o legătură între cerinţa Bucureştiului şi jocul Moscovei. Îşi imaginează cineva că sacrificând încă o dată drepturile românilor din Serbia vom reuşi să împiedicăm strategia Moscovei?

Când România şi-a depus candidatura de integrare în NATO şi de aderare la Uniunea Europeană ni s-a spus, iar noi am înţeles că trebuie, să  reglementăm problemele cu vecinii. Era nu o recomandare ci o condiţie: nu veniţi în NATO şi în Uniunea Europeană cu diferendele voastre. Iar noi am înţeles că aşa trebuie. În Tratatul încheiat de România cu Ungaria în 1996 şi în cel încheiat cu Ucraina un an mai târziu am acceptat reglementări generoase. În cazul celui cu Ucraina chiar sacrificii istorice, cum a recunoscut preşedintele de atunci al României. Să nu intrăm în dosarul politic al acestui episod – istoricii au îndreptăţirea să-l examineze şi să-i dea interpretarea cuvenită – şi să rămânem numai la problemele religioase (biserică) şi de educaţie (şcoli) pentru românii din Valea Timocului şi din Voivodina. Nu a fost nici un moment în care un politician român să spună altceva decât că sprijină demersurile de aderare ale Serbiei la Uniunea Europeană. Serbiei îi cerem cu mult mai puţin decât ni s-a pretins nouă la prezentarea candidaturii la NATO şi la Uniunea Europeană. Să luăm tratatele bilaterale încheiate cu vecinii noştri şi să vedem ce am acceptat. Tratatele cu Ungaria şi cu Ucraina prevăd ca părţile contractante să ia măsuri pentru ca persoanele care fac parte din minorităţi, română, ungară, ucraineană, să poată studia în limba lor maternă şi să aibă acces, la toate nivelurile şi în toate formele, conform nevoilor lor; să aibă dreptul la lăcaşuri de cult. Atunci, cu Ungaria şi cu Ucraina, Bucureştiul a reacţionat oportun. Acum, cerând cu mult mai puţin, de ce am irita lumea!

Reglementarea drepturilor minorităţilor are paradigme diferite? Pentru drepturile minorităţilor pot fi aplicate două măsuri? România nu a reglementat problemele  drepturilor minorităţilor numai cu vecinii ei. În 1993 a semnat un tratat cu Polonia iar un an mai înainte, la 21 aprilie 1992, semnase cu Republica Federală Germană un ,,Tratat de cooperare prietenească şi parteneriat în Europa”. Din acesta să reţinem numai aspectele apropiate subiectului românilor din Serbia. Iată ce prevede, între altele, tratatul româno-german: ,,persoanele aparţinând minorităţii germane în România au îndeosebi dreptul, individual sau împreună cu alţi membri ai grupului lor, la liberă exprimare, la menţinerea şi dezvoltarea în continuare a identităţii lor de limbă. România s-a angajat să protejeze identitatea acestor persoane şi să sprijine promovarea ei prin măsuri concrete, în special prin crearea condiţiilor favorabile pentru funcţionarea şcolilor şi instituţiilor culturale de limbă germană din zone în care trăiesc membri ai acestui grup”. Tratatul privind înţelegerea, cooperarea şi buna vecinătate între România şi Republica Ungară, semnat la Timişoara, la 16 septembrie 1996, prevede că, ,,pentru a proteja şi promova identitatea lingvistică (şi etnică, culturală, religioasă) a minorităţii române în Ungaria şi ungară în România, cele două părţi vor pune în aplicare, cu angajamente juridice, prevederile documentelor ONU, OSCE şi Consiliului Europei (numite în anexă) care definesc drepturile acestor persoane, exercitate individual sau în comun cu alţi membri ai grupului lor, de a exprima liber, păstra şi dezvolta identitatea lor lingvistică şi, în consecinţă, dreptul lor de a crea şi menţine propriile lor instituţii, organizaţii şi asociaţii educaţionale, culturale şi religioase” (Dr. Ion Diaconu ,,Minorităţile în mileniul al treilea – între globalism şi spirit naţional – Bucureşti 1999, pag. 159).

Aceleaşi norme sunt reţinute şi în Tratatul privind relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, semnat la 3 mai 1997, la Constanţa.  Din motive de spaţiu, evident, am dat în extenso numai prevederile privind drepturile la identitate lingvistică şi religioasă, nu şi pe cele politice. După semnarea documentelor unele prevederi au fost extrapolate până la ridicol. Voi lua un exemplu mai îndepărtat de acele care ne sunt familiare. Iată-l: s-a ajuns ca o comunitate de câteva sute de italieni veniţi în România cu un veac în urmă să aibă reprezentant în parlament iar parlamentarul respectiv nici nu ştie limba italiană! Ca să nu rămânem doar la situaţia reglementărilor noastre cu vecinii, voi reaminti că tratate similare au încheiat Polonia cu Ucraina şi Federaţia  Rusă în 1992, Republica Slovacă cu Republica Ungară, în 1995. Ceea ce ceream Serbiei nu numai că nu era o noutate pentru Belgrad (discuţiile sunt de pe vremea lui Nicolae Iorga, soluţiile nu au venit niciodată), dar nu era cu nimic nou, după cum se vede, în raport cu reglementările internaţionale şi europene. Şi nici cu cele pe care le avem noi cu vecinii sau alte state din preajma noastră care au minorităţi pe teritoriul lor.  Bucureştiului i se reproşează că nu este activ în politica externă. I se întâmplă rar să vrea să fie normal, nu neapărat activ, şi atunci este suspectat de interese meschine sau de năduf inutil.

România nu s-a opus şi nu se va opune aderării Serbiei la Uniunea Europeană ci vrea să reamintească ţării vecine – şi altora – că o normă odată convenită trebuie să fie respectată de toată lumea. Sfatul care i se dă, anume  să închidă ochii la soarta românilor din ţara vecină este neavenit. Şi este inadecvată întemeierea acestui sfat pe scenarii simulate în laboratoare politice în care nu se ţine cont şi de interesele României. Cât despre  reproşurile aduse Bucureştiului, acestea ţin de ceea ce francezii numesc ,,le mauvais esprit”. Judecată cu ţâfnă premeditată, am spune noi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*