Lecturile dintâi…

Terminasem școala primară de la Bârda. Era în iunie 1964! Prieteni aveam puțini. Îmi plăcea să mă joc, dar nu atingeam niciodată performanțele altora!. Într-o seară, nu știu cum s-a întâmplat, am avut o întâlnire de neuitat. La poartă la Dumitru lui Costa a ieșit nepotul lui, Nicuță al Anichii. Îl cunoșteam demult, dar nu cred că discutasem vreodată cu el. Era student la București la Filologie. Pentru mine era  undeva foarte sus. Mă uitam la el ca la cineva căzut din cer. S-a arătat foarte prietenos cu mine. Eram, de fapt, veri de-al treilea sau de-al patrulea. M-a întrebat în ce clasă sunt, la ce școală vreau să merg în clasa a cincea. M-a întrebat ce cărți am citit. I-am spus că am citit de mai multe ori Limba Română, Istoria României și Aritmetica, manuale pe care le făcusem în clasa a patra. Nicuță mi-a vorbit atunci despre frumusețile literaturii române și universale. Nimeni nu-mi vorbise așa. Doamna ne învățase noțiunile de bază, dar nu fusese timp și  nici vârsta noastră nu permisese să meargă mai departe cu noi. Ne dăduse, așa cum îi plăcea dânsei să ne spună, cheia cu care să descuiem ușile tuturor științelor de-a lungul întregii vieți.

Nicuță punea punctul pe ,,i ”. A luat un caiet și un creion din casa bunicilor săi și a început să-mi dicteze nume de scriitori și de cărți din literatura română și universală. Lua popoarele la rând și la fiecare înșira câte un pomelnic de nume de scriitori și poeți, apoi de titluri de cărți. Era fascinant. Fiindcă nu aveam nici una din acele cărți, văzându-mi totodată setea de a citi, Nicuță s-a îndurat și s-a mai dus o dată în casa bunicilor. Când s-a întors la poartă, purta sub braț trei cărți. Erau poveștile lui Ispirescu, frații Grimm și Andersen. Mi le-a împrumutat. Nu cred că am mai fost vreodată atât de fericit ca-n seara aceea. De a doua zi, am început lecturile. Mergeam cu vitele și mă afundam în citit. Uitam de vite și de mine însumi. Era fascinant. Niciodată nu străbătusem asemenea spații, asemenea lumi și asemenea aventuri. Veneam la prânz cu vitele acasă și-i era greu mamei mele să mă desprindă de carte. Când punea de mămăligă mă chema la masă și, până se făcea mămăliga și mâncarea  mă mai striga de câteva ori și cu mare greutate mă hotăram să mă duc la masă. Seara ședeam la lampă până târziu în noapte și citeam. Le povesteam și părinților câte ceva. Simțeam ca o povară pe suflet dorința de a-i face și pe părinți să se bucure de bucuria mea. Cel mai adesea erau prea obosiți și preocupați de problemele lor, ca să se mai bucure și de copilăriile mele. Încercam câteodată să spun poveștile citite prietenilor apropiați de vârsta mea. Mă durea când vedeam că Nelu și Costel, fii Florichii lui Poleacu nu se arătau dispuși să asculte povești. Mai bucuroși erau să-mi spună ultimele bancuri pe care le aflaseră în oraș!

Din cauza acelor cărți, într-o zi vitele mele au intrat în porumbii fermei. A venit șeful de fermă, Stancu, și m-a bătut rău cu pumnii și m-a lovit de mai multe ori cu piciorul în spate. Nu mai conta. Câte nu pățise Făt Frumos de la zmei!

Cred că vacanța aceea a fost cea mai frumoasă din viața mea de elev, iar lectura cărților lui Nicuță a fost începutul unei preocupări care mi-a ocupat și mi-a bucurat zilele și nopțile de-a lungul întregii vieți.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*