Impertinența maghiară

Tihamer Czika, semnează articolul „Prejudecăţi maghiarofobe şi adevărul despre ele”, pe care l-am citit recent în ediţia on line a „Condeiului ardelean”. Autorul nu face altceva aici decât să acuze românii de  antimaghiarism şi de faptul că aceştia sunt tributari unor „prejudecăţi maghiarofobe”. El „identifică” şi un număr de „12 argumente” sau „lozinci antimaghiare” din România care, în opinia sa, stau la baza aşa zisei maghiarofobii româneşti. De fapt, autorul se străduieşte vizibil, dar fără nici un rezultat, să „demonstreze adevărul”care ar sta în apatele acestor lozinci antimaghiare.

În primul rând, să exprimăm noi un mare adevăr, respectiv că românii nu sunt maghiarofobi! O naţiune ca românii de o toleranţă mult excesivă, dusă de multe ori, mai ales în ultimii 20 de ani, până la limita maximă, nu poate fi considerată, nici pe departe, ca fiind maghiarofobă şi nici  xenofobă în general. Niciodată, nimeni, nu a condamnat incorpore minoritatea maghiară din România, în schimb s-a luat poziţie faţă de persoane, organizaţii, asociaţii, uniuni, fundaţii, diferite mişcări şi plutoane civice, paramilitare sau politice, autorităţi locale etc., aparţinând minoritarilor maghiari, care au încălcat Constituţia României şi legislaţia română. Activitatea lor se înscrie pe linia segregaţionismului neorezivizionist şi revanşard maghiar, cu ţinta precisă de a realiza autonomia teritorială pe criterii etnice şi care, astfel, atentează la integritatea teritorială a României. Ori aceasta nu înseamnă maghiarofobie! Şi încă ceva, respectivul autor consideră, din capul locului, că: ”Istorie obiectivă nu există de nici o parte. În general cred că discuţiile despre istorie sunt total contraproductive…”! De ce sunt contraproductive? Pentru că în disputa istoriografică pe marginea primordialităţii şi continuităţii românilor în Transilvania adevărul istoric este de partea României nu al Ungariei? Deoarece acest adevăr istoric deranjează enorm şi anulează toate teoriile imigraţioniste-roesleriene, sulzeriene, ederiene şi engeliene, pe care a fost fundamentată, în general, doctrina hungarismului expansionist şi, în principal, ideologia revizionistă, extremistă, şovină şi  revanşardă ungară şi maghiară antiromânească? Pentru că absolut toate dovezile istorice: arheologice, numismatice, epigrafice, lingvistice, etnografice, toponimice, documentare, inclusiv argumentele de logică istorică etc., ne dau nouă românilor dreptate? În ceea ce priveşte obiectivitatea istoriei aceasta lipseşte „părţii maghiare”! Cu siguranţă şi pentru că prin unele aşa zise „tratate de istorie”, şi nu numai, concepute şi  fabricate în laboratoarele de falsificare a istoriei românilor de la Budapesta, Ungaria a stârnit  ilaritate şi dezaprobare din partea a nu puţini istorici din lume! Cum altfel, când în tratatul de „Istorie al Transilvaniei”, publicat în trei volume, sub egida Academiei Ungariei, în 1986, sub coordonarea ministrului culturii ungar de atunci, istoria acestui străvechi pământ românesc este falsificată în mod grosolan, iar momentele şi etapele istorice considerate contraproductive pentru Ungaria sunt pur şi simplu omise, şterse din timpul istoric în care ele s-au petrecut în realitate! Istorie obiectivă există dacă există bune intenţii şi respecţi legea de bază şi etica acestei ştiinţe, anume să respecţi adevărul şi numai adevărul! Istoria este ştiinţa adevărului. Oricum, prin afirmaţia făcută, referitor la argumentaţia istorică, autorul s-a descalificat din start.

Să ne oprim numai asupra a două dintre „lozincile antimaghiare” pe care autorul se străduieşte să le demonteze.

Prima „lozincă antimaghiară” la care face referire Tihamer Czika, este: „Ungurii vor să ne ia Ardealul”. Unele dintre argumentaţiile aduse sunt total hilare: „…cu privire la Ungaria ca stat trebuie ştiut că acesta nu şi-a manifestat oficial niciodată interesul…pentru re-anexarea Transilvaniei după anul 1947”. Cu o abilitate şmecherească autorul vrea să ne facă să luăm ca punct de plecare, în argumentaţia sa, anul 1947 şi astfel să uităm, spre exemplu, de perioada ce a urmat imediat Marii Unirii a Transilvaniei cu România de la 1918. Dar tocmai la acest moment, imediat după Tratatul de la Trianon (1920), a apărut enunţul „ungurii vor să ne ia Ardealul”, ca urmare a radicalizării acţiunilor anti-Trianon, revizioniste şi extremist-revanşarde antiromâneşti iniţiate la nivel de stat de Ungaria. Iar ocuparea Transilvaniei de nord-vest, la 1940, de Ungaria horthystă, constituie o dovadă că „lozinca”: „ungurii vor să ne ia Ardealul” avea acoperire obiectivă în realitate. De altfel, lozinca respectivă nu are aproape nimic în comun cu perioada ulterioară anului 1947, ea fiind caracteristică perioadei cuprinse între anii 1918 – 1944. Utilizarea ei sporadică, după 1947 şi  în prezent, nu se referă la Ungaria, fiind la mintea oricui că aceasta nu putea şi nu poate să emită niciodată ca stat, oficial, pretenţii de anexare a Transilvaniei, ci este destinată indivizilor şi organizaţiilor extremiste din rândul etnicilor maghiari din România, dar şi al celor din Ungaria care acţionează în scopul realizării autonomiei teritoriale pe criterii etnice maghiare, activitate ce atentează la integritatea teritorială a României. Legat de acest aspect, îi amintim autorului articolului faptul că chiar şi după anul 1947 au existat oficiali ai statului ungar care au făcut afirmaţii antiromâneşti care vizau segregarea statului român şi care, pe bună dreptate, i-au determinat pe români să considere că „ungurii vor să ne ia Ardealul”. Iată doar câteva dintre acestea: 1966, Janos Kadar, numărul 1 poitic al Ungariei, spuea că „Tratatul de pace de la Trianon a fost un dictat imperialist care a dezmembrat Ungaria, acordând Transilvania României”, în anul 1975, acelaşi Janos Kadar afirma că „s-a făcut o nedreptate Ungariei prin Tratatul de pace de la Trianon”. Mai aproape de noi în timp, în anul 2011, Vona Gabor, preşedintele Parlamentului Ungariei, asigura pe autonomiştii separatişti secui şi maghiari din România că ”obţinerea autonomiei teritoriale a ţinutului secuiesc va avea întreg sprijinul din partea Ungariei”, iar Semjen Zsold, vicepremier al Guvernului Ungariei, asigura şi incita, la rândul său, etnicii secui şi maghiari prin afirmaţia: „noi sprijinim dezideratul obţinerii autonomiei în zonele locuite de maghiari…iar în ţinutul secuiesc să se acorde autonomie teritorială”. În prezent, enunţul „ungurii vor să ne ia Ardealul” a căpătat o altă conotaţie, în sensul că cei care îl exprimă nu se referă la Transilvania în integralitatea sa, ci la intenţiile de autonomizare teritorială maghiară a unor zone ale acesteia şi plasarea ulterioară a lor pe orbita intereselor generale ale Ungariei. În acest context, nici afirmaţia autorului articolului potrivit căreia „Nu există în momentul de faţă nici un partid parlamentar în Ungaria care ar revendica Transilvania…” nu stă în picioare. Aceasta pentru că partidul Jobbik este partid în Parlamentul Ungariei, iar liderul acestuia, Vona Gabor, a făcut afirmaţii pro-autonomist teritoriale pe criterii etnice maghiare şi secuieşti (vezi cele arătate mai sus)!

Probabil, bazându-­se pe credulitatea noastră ni se mai serveşte un motiv pentru care românii nu ar trebui să se îngrijoreze: „…marea majoritate a maghiarilor din România, de asemenea, nu se gândesc deloc la schimbarea graniţelor actuale. Simpatia pentru Ungaria în ultimii ani a scăzut destul de mult, ea nefiind prea mare nici înainte. Majoritatea maghiarilor din România sunt conştienţi de faptul că au probabil mai multe în comun cu vecinul român din Cluj decât cu un maghiar din Veszprem…” Bineînţeles că etnicii maghiari şi secui din România ne se gândesc la schimbarea graniţelor actuale, dar aceasta numai pentru că sistemul tratatelor internaţionale de după cel De-al II-lea Război Mondial nu permite aşa ceva!  Ca atare, motivul acesta nici nu trebuia adus în discuţie. În ceea ce priveşte „simpatia pentru Ungaria…maghiarii din România sunt conştienţi…”, să fim serioşi, dar autorul articolului chiar ne consideră şi ignoranţi? Atunci cum în timpul ocupaţiei horthyste din nord-vestul Transilvaniei (1940-1944) etnicii maghiari şi secui s-au raliat trup şi suflet  admninistraţiei Ungariei horthyste şi au săvârşit, împreună cu aceasta, crimele şi barbariile odioase asupra românilor şi evreilor de aici? Atunci cum în timpul evenimentelor din decembrie 1989, etnicii maghiari şi secui s-au dedat la atrocităţi, monstruozităţi, crime şi expulzări, din nou, faţă de români (vezi Raportul Har-Cov)? Atunci cum de azi, etnicii maghiari şi secui, din România, doresc să se separe total, din toate punctele de vedere, inclusiv prin realizarea autonomiei teritoriale, de românii din această ţară? Atunci de ce simbolurile naţionale ale statului român sunt batjocorite în zonele locuite majoritar de etnicii maghiari şi secui din Transilvania? Şi dacă nu toţi dintre ei sunt de acord cu acest lucru de ce nici un etnic maghiar sau secui nu a luat şi nu ia atitudine pentru a apăra simbolurile naţionale ale ţării în care s-au născut, au trăit şi trăiesc strămoşii lor şi ei? Toate aceste realităţi, mai sunt însă multe altele, nu dovedesc deloc că, aşa cum susţine autorul articolului, „majoritatea maghiarilor din România sunt conştienţi de faptul că probabil mai mult au în comun cu vecinul român…”, din contră! Iar chestia cu scăderea simpatiei etnicilor maghiari din România faţă de Ungaria este la fel o gogoriţă, fapt demonstrat, fie şi numai, de aglomeraţia înregistrată pentru dobândirea cetăţeniei ungare de către etnicii respectivi.

A doua „lozincă antimaghiară” pe care o menţionează autorul articolului este: „Ungurii refuză să vorbească româneşte”. El încearcă să aducă „dovezi” care să contrazică această lozincă: „…sunt comunităţi, poate microregiuni mai izolate în Ţinutul secuiesc şi Partium, unde omul de rând  are nevoie să folosească limba română rar, doar la şcoală la ora de română, sau la vreun oficiu judeţean unde întâlneşte un funcţionar care nu vorbeşte maghiara” sau „Problema este în educaţie, o educaţie în cazul căreia din păcate mândria naţionalistă („cum să fie româna învăţată ca limbă străină în România?”) este mai importantă ca eficacitatea”. În primul rând, înainte ca autorul articolului să ne dea nouă românilor lecţii de cum ar trebui sau nu să fie învăţată limba română, vreau să-i amintesc că în România nu există nici o unitate administrativ-teritorială cu denumirea de „ţinutul secuiesc” sau „Parţium”, ca atare era necesar să se refere la judeţele Covasna, Harghita, Mureş, Bihor, Satu Mare, Sălaj. În ceea ce piveşte cauzele pentru care maghiarii din România nu vorbesc deloc sau vorbesc satisfăcător limba română nu există absolut nici un motiv temeinic, nici educaţional, nici moral , nici juridic sau de vreun alt fel pentru a-l justifica. Faptul că trăieşti în zone mai izolate şi compacte maghiare sau secuieşti nu este un impediment de a învăţa limba română pentru că aceste comunităţi nu trăiesc nici în inima vreunei jungle, nici la capătul lumii. Limba română se poate învăţa în anii de şcoală, totul este să şi vrei. Totul este să renunţi la exclusivismul etnic, la conservatorismul şi izolarea etnică. Acest lucru este însă de nerealizat în condiţiile în care o minoritate, nu neapărat cea maghiară, acţionează ca tot ceea ce o înconjoară, în afară de aerul pe care îl inspiră, pentru că  dacă ar putea şi pe acesta l-ar revendica tot în limba maternă, să existe numai în limba sa, iar limba oficială să fie trecută pe un plan secundar. Dacă ajungi să schimbi şi numele unor străzi cu denumiri ale unor personalităţi culturale, de exemplu, Mihai Eminescu, doar pentru că este român şi sună româneşte, mai este cazul să ne punem întrebări pe acest subiect? Un argument de bun simţ şi logic îl mai aducem, anume acela că absolut toate celelalte minorităţi: germani, saşi , şvabi, sârbi, turci, tătari, lipoveni, ucrainieni, etc., vorbesc foarte bine limba română, limba oficială a statului român!!! Limba română este limba oficială a statului român şi ea trebuie cunoscută de toţi cetăţenii ei, indiferent de naţionalitate! Acest lucru este valabil în absolut toate statele lumii, în ceea ce priveşte limba oficială. Fără cunoaşterea limbii oficiale a ţării în care trăieşti în calitate de cetăţean, eşti într-adevăr cetăţean de mâna a II-a. Iar în ceea ce priveşte UDMR, să  reţinem că acesta este foarte preocupat pentru  obţinerea statutului de a doua limbă oficială pentru limba maghiară, pe lângă limba română, în zonele cu minorităţi maghiară şi secuiască. Reflectă cumva acest lucru o dorinţă a maghiarilor de a învăţa şi a vorbi limba română? Nicidecum. Oricum trebuie să dai dovadă de mult subiectivism când  afirmi că românii dau dovadă de „mândrie naţionalistă” pentru că nu acceptă ca limba română, limba oficială, să fie studiată în şcoli ca limbă străină. Dar trebuie să ai şi  mult tupeu, ca în pofida oricăror evidenţe, să spui că românii sunt prizonierii unor „prejudecăţi maghiarofobe”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*