România de azi în patru studii de drept internaţional

La Editura Junimea a apărut, la sfârşitul lui 2011, o carte de maxim interes pentru români, ,,Quo vadis, România?  (un punct de vedere)” în care sunt reunite studii şi analize de drept internaţional aplicate la condiţia politică a României de azi. Autorii sunt patru diplomaţi a căror carieră a fost împlinită cu gradul şi funcţia de ambasador, toţi au avut în paralel o bogată activitate universitară. Domniile lor sunt: prof. univ. dr. Ion M. Anghel, conf. univ. Dr. Ion Diaconu, prof. univ. dr. Aurel Preda şi dr. Ioan Maxim. Cu studii înalte în ţară şi străinătate, toţi patru s-au consacrat dreptului internaţional şi au devenit reputaţi negociatori pe umerii cărora răspunderile de stat au apăsat greu. Unii dintre ei au fost solicitaţi, ca experţi în organizaţii internaţionale. Cartea despre România de azi beneficiază de această impresionantă experienţă naţională şi internaţională şi de dorinţa expresă a autorilor să semnaleze – argumentat – derivele, erorile, păcatele politicii româneşti din perioada, parcă fără de sfârşit, de tranziţie a statului nostru spre normalizare. Numai această precizare ar fi suficientă să stârnească o îndreptăţită curiozitate şi un interes ridicat faţă cele patru studii adunate într-un corpus care, încă din titlul, incită : România, încotro? Nu este o întrebare retorică, cu atât mai puţin gratuită. Şi, mă grăbesc să spun, nu este o carte de savantlâcuri austere ci una  polemică. ,,Iniţiativa noastră, scrie în ,,Argumentum” dr. Ion M. Anghel, are ca scop să zgâlţâie (să trezească), pe cei în cauză până nu este prea târziu, iar rugămintea pe care v-o adresăm este aceea de a vă apleca, cu atenţie şi responsabilitate – sine ira et studio, cu dragoste fierbinte pentru glia noastră strămoşească, asupra paginilor ce urmează”. Înţelegem de la început că suntem invitaţi să reflectăm la o nouă atitudine civică. Avantajul acestui gen de carte politică îl asigură demonstraţia, argumentul juridic şi nu opţiunile sau subiectivismul politic. Poate apărea întrebarea: de ce până acum cei patru experţi nu au spus aceste adevăruri? Le-au spus. Ideile lor, argumentele au intrat întotdeauna în dosarele de negocieri şi, atât cât le-a fost cu putină, le-au apărat în toate împrejurările. Uneori nu partenerii ci autorităţile române nu le-au înţeles sau nu le-au respectat deliberat. Cititorii vor afla dintr-una din analize un caz de o gravitate inimaginabilă în care un ministru de externe face un cadou gratuit care va ului până şi pe partenerii de negociere. Succesele sau insuccesele lor au fost acoperite de discreţia impusă de profesiunea de diplomat. Tributul pe care diplomaţii trebuie să-l plătească presupune o expunere publică filtrată, cenzurată, controlată. În serviciul diplomatic fidelitatea faţă de stat este intrinsecă şi asumată. Diferenţele de opinii, în caz extrem, se rezolvă fie prin înlăturarea diplomatului (după 1989 au fost sacrificaţi zeci de diplomaţi români profesionişti), fie prin demisie (au existat şi astfel de cazuri). Libertatea de a apăra adevărul înseamnă şi risc. Dar el trebuie luat.  La puţin timp după ce Statele Unite  au declanşat războiul în Irak, un fost ambasador american la Bagdad s-a declarat împotriva războiului şi a simţit de datoria lui să afirme că Washington-ul nu ia în calcule mentalităţile,  forţa religiei şi a tradiţiilor irakienilor care vor cântări greu în ducerea războiului. Cunosc cazul unui fost ambasador al Franţei în Orientul Mijlociu, care, declinându-şi originea de evreu, a criticat blocada instituită de Tel-Aviv în jurul Fâşiei Gaza. Cele două cazuri, la care îndrăznesc să alătur acum şi poziţia autorilor volumului ,,Quo vadis, România?” sunt elocvente pentru înţelegerea  responsabilităţii faţă de propriul stat.

Ieşirea în arena publică a celor patru diplomaţi români trebuie salutată. Nu cred că mai este un secret pentru cineva că mulţi dintre politicienii noştri de azi sacrifică impardonabil interesele naţionale. Cauzele sunt diferite dar toate se înscriu în paradigma  avidităţii de putere, lipsei de profesionalism şi indiferenţei faţă de destinul propriului popor. După 1990, acest gen de politicieni nu au rezistat glasului sirenelor din afară. Cei patru diplomaţi care şi-au propus să spună adevărul sunt acum pensionari. Dar această condiţie nu trebuie supralicitată în manifestarea lor publică. Nu! Judecătorul lor de acum este acelaşi care l-a avut şi în timpul serviciului diplomatic activ: propria conştiinţă. Eliberaţi de constrângerile oficiale, acum pot ataca public erorile din politica României. Specialişti în dreptul internaţional şi cu o experienţă directă în relaţiile cu vecinii ei îşi circumscriu aria analizelor cu precădere la problemele reglementărilor în chestiunile organizării statului, cetăţeniei, tratamentul minorităţilor pornind de la legile naţionale şi de la reglementările europene şi internaţionale. Redau titlurile studiilor pentru a ne face o impresie generală despre problematica abordată. ,,Implicaţiile generate de situaţiile de dublă cetăţenie în cazul României”, de dr. Ion M. Anghel, ,,Dreptul internaţional şi autonomia teritorială” de dr. Ioan V. Maxim, ,,Organizarea statelor şi dreptul internaţional” de dr. Ion Diaconu, ,,Nici Basarabia şi nici Transilvania (Nem, nem soha!) de dr. Aurel Preda. Caracterul ştiinţific este susţinut de înglobarea în anexe a unor pasaje din tratatele internaţionale pertinente la materia abordată:  Tratatul de pace între Puterile aliate  şi Ungaria, Protocol şi Declaraţiuni din 4 iunie 1920 (Trianon), Tratatul de pace cu România (Paris, 10 februarie 1947), Tratatul de pace între Ungaria şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris, la 10februarie 1947, Rezoluţia Parlamentului European privind revizuirea Constituţiei Ungariei, Tratatul de înţelegere, colaborare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară. După cum se vede, ponderea cea mai mare o au reglementările care privesc relaţiile cu Ungaria şi tratamentul şi condiţia minorităţii maghiare din România. Nu este, însă, în intenţia autorilor să inflameze ci să pună lumină în abordarea relaţiile actuale dintre cele două state. Iar ponderea mare vine tocmai de la erorile, mai multe, mai mari şi mai grave,  care s-au produs pe acest segment de relaţii cu vecinii. Nu este nici o tratare exclusivistă a acestora, autorii aducând în discuţie aspecte elocvente din politica Bucureştiului faţă de Chişinău, Moscova, Kiev etc.

În susţinerea ideilor lor autorii argumentează pertinent şi convingător ce este bine şi ce este rău şi evocă de fiecare dată normele de drept internaţional,  practicile şi cutumele din alte state. Totul pentru a pune lumină pe erorile de politică şi pe sacrificarea, conştientă sau nu, a unor interese de stat. Cartea vine la timp pentru că, în ultima vreme guvernanţii noştri sunt preocupaţi să modifice Constituţia, să reorganizeze administrativ statul invocând reglementări internaţionale sau imperative europene. Fals. România nu are nevoie de schimbări care să servească interese meschine de partid sau oculte din afară. Nimeni nu ne cere să nu fim români pentru a deveni europeni. Ion Diaconu se întreabă: ,,Constituie agitaţia din jurul reorganizării ţării şi a ştergerii judeţelor ca forme tradiţionale de organizare teritorială, un prilej de a formula pretenţii, de a şantaja şi impune soluţii dăunătoare României?”. Întrebarea prilejuieşte autorului recursul la o abordare juridică a experienţelor istorice şi social-politice care conduc la alegerea formei de organizare statală. Nu modificăm din raţiuni politice condiţia unei entităţi statale, nu facem un stat federal sau confederal acolo unde istoria a determinat şi a impus o organizare unitară. Abordarea juridică este de o acurateţe remarcabilă. Cât de bine stăpânesc guvernanţii şi parlamentarii noştri reglementările, normele dreptului internaţional atunci când se aventurează în adoptarea de legi pe terenul fundamental al constituirii şi organizării statului? Dar atunci când îşi propun ambiţia de a modifica Constituţia? Dar atunci când asistă buimaci sau vinovaţi de-a dreptul la paşii făcuţi pentru regionalizarea pe criterii etnice, dacă nu chiar federalizarea ţării pe calea autonomiei? ,,În conformitate cu doctrina în această materie, scrie dr. Ion Diaconu, trebuie subliniat, din capul locului, că dreptul la autodeterminare – astfel cum acesta este consacrat în dreptul internaţional – este irelevant pentru diversele  proiecte de autonomie. Este, generalmente, împărtăşită opinia, după cum se ştie, că titulare ale dreptului la autodeterminare sunt doar popoarele” (pag. 11o). Pentru a înlătura orice suspiciune de parti pris, să amintesc, în treacăt, analiza situaţiei din Spania. ,,În Spania, scrie dr. Ion Diaconu, unitatea s-a realizat prin menţinerea formaţiunilor statale care au urmat regatelor spaniole; stabilirea republicii în 1931 a oferit posibilitatea unor autonomii regionale şi culturale în provinciile cu o istorie, cultură şi economie comună. Catalonia a stabilit un asemenea statut, apoi Ţara Bascilor şi Galicia. Regimul franchist a reprimat toate cererile de autonomii; Constituţia spaniolă din 1978 a recunoscut principiul autonomiei pentru toate regiunile, referindu-se în mod expres la patru regiuni: Catalonia, Ţara Bascilor, Galicia şi Andaluzia. După 1983, toate cele 17 regiuni ale Spaniei au obţinut statutul de autonomie care nu este, deci, acordat pe baze etnice” (pag. 121). Convenţia europeană  a autonomiei locale adoptată de Consiliul Europei în 1985 ,,defineşte conceptul de autonomie ca incluzând dreptul şi capacitatea efective ale colectivităţilor locale de a reglementa şi gestiona în cadrul legii, sub propria lor responsabilitate şi în beneficiul populaţiei respective, o parte importantă a treburilor publice. În mod expres se prevăd anume unităţile administrativ-teritoriale unde sunt alese organele acestor colectivităţi. Nu se face nici o legătură între autonomia locală şi existenţa minorităţilor” (pag. 120).

Dr. Ioan V. Maxim foloseşte experienţa dobândită în lunga sa carieră de funcţionar ONU şi al Comisiei de conciliere şi arbitraj a OSCE, pentru a trata problema, la fel de actuală pentru România, a autonomiei teritoriale. ,,Constituţia României proclamă şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale toate drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi drepturile şi libertăţile specifice menite să le asigure păstrarea şi dezvoltarea identităţii lor”. (pag. 96) . De două decenii, prin organizaţia sa politică UDMR, minoritatea maghiară se află la guvernarea ţării conducând ministere şi instituţii centrale. Tratatul politic româno-ungar din 1996 a reprezentat actul de voinţă al celor două state iar relaţiile cu Ungaria au intrat în normalitate. ,,În ciuda acestor importanţi paşi înainte mai există, totuşi, cetăţeni români de origine maghiară care se arată mereu nemulţumiţi; se creează obstacole menite parcă să întreţină această stare. Avem în vedere, pe de o parte, unele măsuri recente ale actualului guvern de la Budapesta care riscă revigorarea tentaţiei naţionaliste şi iredentiste (legile cetăţeniei, respectiv stabilirea datei de 4 iunie ca <<zi a unităţii maghiare>> în care se comemorează <<nedreptatea istorică>> din 4 iunie- semnarea Tratatului de la Trianon) , iar pe de altă parte, eforturile şi insistenţa UDMR de a complica situaţia prin propunerile sale la proiectul statutului minorităţilor naţionale. Este vorba de înfiinţarea unor autorităţi paralele cu cele ale statului român, şi anume, a unor consilii naţionale autonome cu personalitate juridică şi putere de decizie în domeniile culturii, educaţiei şi al celor înrudite, delegarea de către Parlament, Guvern sau alte organe ale administraţiei publice locale a unor atribuţii în favoarea respectivelor comisii naţionale de autonomie…Multe dintre prevederile acestui proiect se îndepărtează în mod simţitor de textul Constituţiei (României, n.n.), cât şi de prevederile Convenţiei-cadru europene privind protecţia minorităţilor naţionale”. Autorul prezintă normele internaţionale, reglementările europene şi practicile din relaţiile altor state care au minorităţi pe teritoriul lor pentru a se vedea, fără dificultate, cât de departe a mers ambiţia guvernanţilor români de a demonstra că România este un model în materie de minorităţi. La lansarea cărţii – evoc momentul pentru că este semnificativ – dr. Ioan V. Maxim a povestit o istorioară din vremea când era la Geneva funcţionar la Subcomisia ONU pentru drepturile omului unde avea coleg – şi-i devenise prieten – un jurist de la Budapesta. Acesta invoca obsedant modelul elveţian confederativ de organizare unde trăiesc germani, francezi şi italieni în pace. Aşa este, a spus juristul român, dar ai văzut vreodată la un meci de fotbal intre naţionalele Elveţiei şi Germaniei un german din Elveţia agitând steagul Germaniei? Elocvent, nu!

Dr. Ion M. Anghel examinează implicaţiile generate de legile adoptate de  Budapesta pentru acordarea dublei cetăţenii unor grupuri etnice masive  aflate dincolo de graniţa statului ungar. Subiectul este de mare actualitate şi, împreună cu alte derive naţionaliste şi iredentiste, începe să irite până şi pe campionii toleranţei de la Strasburg şi Bruxelles. Dr. Ion M. Anghel surprinde subtilităţile acestei legi care nu sunt de ignorat. ,,Acordarea cetăţeniei  pe criterii etnice forţează acordarea autonomiei teritoriale, presând din exterior asupra statelor vecine Ungariei; acordarea cetăţeniei pe criteriul etniei apare ca o acţiune externă – sprijinită sau tolerată de comunitatea internaţională – care, conjugată cu acţiunea internă a minorităţii pentru regionalizare, împinge şi uşurează o evoluţie propice spre autonomia regională; o anumită regionalizare poate ţine locul de substitut al autonomiei teritoriale pe criterii etnice pentru că, în substanţă, este vorba de acelaşi lucru şi scopul poate să fie atins pe această cale (a se vedea poziţia UDMR în această problemă)”. (pag. 54). Interpretarea trebuie  pusă în conexiune cu refuzul până în zilele noastre  a recunoaşterii de către orice guvern sau regim politic ungar a Tratatului de la Trianon, din 1920. Între altele, prin acesta era clarificată problema cetăţeniei minorităţilor din Imperiul austro- ungar, inclusiv a maghiarilor din România. Dar această normă impusă prin Tratat este, ca şi multe altele, ignorată de Budapesta cu obstinaţie. ,,După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon din 1920 (art. 4), se recunoaşte cetăţenia română oricărei persoane care făcea parte din teritoriul transferat de la Austria şi Ungaria”. Spiritul reglementării îşi găseşte expresie  particulară în Tratatul de la Craiova (1940) – anexa C, încheiat cu Bulgaria în condiţiile de presiune impuse de puterile iredentiste României. Românii au obţinut, totuşi, să impună o reglementare pornindu-se de la dreptul de opţiune convenit la schimbul de populaţie între România şi Bulgaria şi au reglementat aspectele decurgând din  problema cetăţeniei; repatrierea, inclusiv păstrarea cetăţeniei, se putea face în principiu pe bază facultativă într-un termen de un an, după care cei rămaşi în Cadrilater au devenit cetăţeni bulgari. În convenţia (semnată la Paris, 28 oct. 1920) dintre România şi Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia, referitoare la Basarabia, s-a prevăzut acordarea în exclusivitate a cetăţeniei române pentru resortisanţii din Basarabia (art. 4), dar în termen de doi ani aceştia aveau facultatea de a opta pentru orice altă cetăţenie” (pag 43). Mă opresc aici, pentru a reveni la reglementările de la Trianon privind cetăţenii unguri. Maghiarii din România au avut de ales, de ,,optat”. Maghiarii care au optat pentru cetăţenia ungară şi-au păstrat marile proprietăţi dar, în urma reformei agrare şi a exproprierilor, problema a ajuns în faţa Tribunalului româno-ungar. ,,Decizia acestuia din 1927 a fost contestată de România care a sesizat Consiliul Societăţii Naţiunilor, ajungându-se la o reglementare pe cale diplomatică definitivă în urma acordurilor de la Paris (1930) prin constituirea unui fond agrar. Cetăţenii unguri şi-au primit drepturile toate. Atunci, este firesc să ne întrebăm la ce este de folos dubla cetăţenie a maghiarilor din România?

Citind, nu m-a părăsit uimirea să constat că ne afundăm într-o ,,excepţie românească” regretabilă şi de neînţeles.  Erorile sunt produse, în primul rând, din cauza intruşilor în politică, a amatorilor de putere, a veleitarilor cu un tocit, chiar dispărut, sentiment că aparţin sau trăiesc în interiorul unei naţiuni, unui popor, unei ţări. Există cazuri când politicieni cu ştaif, intraţi la guvernare  au depăşit, fără nici o justificare, respectul şi datoria faţă de statul pe care îl reprezintă, pe care le impune istoria. Mărturisirea dr. Aurel Preda, negociatorul-şef al României  al Tratatului cu Ucraina, 1997 privind intervenţia ministrului român de Externe din acel  moment este cutremurătoare. După bătălii istovitoare, negocierile – aveau loc la Bucureşti! – fuseseră încheiate şi era aşteptat momentul prezentării proiectului Tratatului autorităţilor celor două state. Ministrul de Externe al României îşi face apariţia  în sala de tratative. Delegaţii nu apucaseră să se relaxeze iar apariţia  ministrului i-a contrariat. Avea şi de ce. Acesta ,,corectează textul Tratatului cu Ucraina spre a explicita faptul că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei…” (pag.136). Este inutil să mai spun că delegaţia ucraineană a sărbătorit toată noaptea cadoul neaşteptat venit din parte ministrului. Era pe deplin mulţumită. Truda delegaţiei române care se opusese includerii în Tratat a oricărei referiri care să conducă la afectarea drepturilor istorice ale României asupra pământului ei fusese, într-un minut, aruncată în aer! Eroarea nu este, înţelegem de la dr. Aurel Preda, a unui neisprăvit. Ea va fi imediat acoperită politic în numele sacrificiilor pe care România trebuie să le facă pentru integrarea în NATO. ,,Regimul Constantinescu pretindea, în urma valului de proteste care s-a produs după dezastrul de la Neptun (locul semnării  Tratatului cu Ucraina – n.n.), că <<România nouă a dat un exemplu unic în lume prin felul în care trebuie să privească spre viitor, abandonând trecutul (sic!)>>. A se vedea şi România liberă din 3 iulie 1997. ,,Inutil să spunem, continuă autorul, că nu am fost primiţi în NATO decât mult mai târziu şi pe alte considerente decât cele etalate fără demnitate şi recunoştinţă faţă de cei care făcuseră, cu sârg, România Mare” (Qvo vadis, România?, pag. 135-136).

De ce au făcut guvernanţii români de după 1989 concesii dezastruoase, pe care nici un stat european nu le-a făcut în timp de pace? Unii politicieni pretind că aceasta era calea sigură  a reintrării noastre în Europa. Fals! Nimeni nu te respectă dacă tu însuţi nu te respecţi. Dinpotrivă! Interesul unora dintre guvernanţii noştri, atunci când nu este vorba de trădare, a fost ca, prin concesii  să-şi consolideze poziţia  politică. Condamnabil! Unde se face un rabat politic se produce un atentat la istorie.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*