„În orice dimineață, pe lîngă geamurile inimilor noastre, vulturi monstruoși, cu gheare de fier și lanțuri zîngănitoare în ele, dau raită, dau raită necontenit…”

                                                           – confesiunile unei inimi de unionist –

-Traian Vasilcău vine în literatură cu un dublu debut (anul 1995). Cum a avut loc această manifestare spontană?

 -Nu pot nici eu să-mi explic acest …inexplicabil fapt. Au fost 2 cărți ce s-au găsit singure, s-au plăcut, s-au acceptat și au zis să-și unească inimile într-o zi dintr-un an dintr-un veac.
“Poemele regretelor tîrzii” și “Risipitorul de iubire” au apărut, sfidînd canonul, fără prefața cuiva, mai mult de capul lor, dar au fost fericite și fără de așa ceva.
Slavă Domnului pentru aceasta!

-Anii care au urmat s-au dovedit radicali pentru viața acestui “picior de plai”. Poetul e angajat plenar în manifestările  socioumane, scriind poezie patriotică, militantă…

-Am simțit că trebuie să mă implic cu toată făptura  în viața societății, fiindcă aveam inima înflăcărată de dor de Libertate, de revenire la tezaurul nostru spiritual românesc, pentru care a fost necesar să mă implic cu versul, cu glasul inimii și cu pasul chiar, astfel considerînd că în tot ce-am obținut e și o picătură din lacrima mea, din răbufnirea sufletului meu, care nu s-a potolit nici azi…

-Află Traianus  careva afinități între poezia de ordin civic și colind? Or colindele vin să-i populeze paginile cărților, demonstrînd multă abilitate în mînuirea verbului—stil popular, dar și modern.

-Găsesc multe afinități între ele, încercînd să le dăruiesc o punte, pe care ar trece inima mea, îmbolnăvită de seninătatea sau înnegurarea unei clipe, colindele mele au și mesaj civico-patriotic românesc, și mesaj tipic popular, parcă venite din lumi arhaice, de mult apuse în realitate, nu  însă și-n poezie…

-Formele fixe de poezie conlucrează fericit cu versul liber în filele semnate de poet…

-Ele fac un castel comun, nu se ceartă, ba mai mult decît atît: își sunt surori, iar eu trec ușor printre ele, să nu le deranjez prea mult prietenia.
Deși parcă tot mi-i mai dragă una dintre ele…

-Sonetul ne-a vorbit întotdeauna prin melodia interioară bine ordonată, lucru care ne determină să credem că autorul a peste 500 de texte pentru cîntece simte bine factura energetică a verbului…

-Aleasă poetă, sonetul, ca și rondelul, pe care cu dibăcie îl scrieți, e un gen foarte pretențios, ce preferă să fie dichisit cu neordinare galanterii de cuvinte,  poruncește să-i respecți sau să-i reinventezi tiparul propriu de veacuri, încît ori  trebuie să-i redai strălucirea de cîndva, ori să-l înnobilezi cu noi și neasemuite sensuri poetice, cu zvon de madrigal nemaiîntîlnit, sunător ca un cîntec de Cer. Textele pentru cîntece, o știți preabine, necesită și ele o abordare specială, ieșită din comun, aici versul e obligat  să fie deseori mai mult decît vers, el trebuie să se contopească în marea muzicii cu Nemărginirea, care poate fi sinonimă cu Sufletul, ce unora chiar  ni s-a dat.

–Arta scrisului pentru copii e una aparte. Riscă majoritatea scriitorilor, le reușește doar unora. Poetul Traianus consideră că prin cele 4 cărți scrise pentru cei mici rămîne la fel de convingător ca și pentru cititorul matur?

-O, aici e mai dificil, e cu mult mai greu să potrivești cuvintele, fiindcă la inima picilor nu se poate ajunge oricum și nu-i este oricui dăruită această artă a comunicării prin vers cu moștenitorii viitorului din Mîine. Am încercat să aflu drumul spre inima lor, iar rezultatul acelor căutări și re/găsiri sunt cele 4 cărticele, pe care, paradoxal sau nu, dar le-am scris cînd Flaviu-Lucian încă nu îmi bătuse la geam…

-Harnicul investigator își manifestă aptitudinile și în domeniul traducerii literare. Ivan Bunin, Anna Ahmatova și alți scriitori sunt citiți cu interes în versiunea Traianus…

-Le-am tălmăcit poezia în clipe foarte grele din viața mea. Mama mea era țintuită la pat, în paralizie severă, nu dormea fără injectări cu eglonil, nu dormeam nici eu lîngă  ea, nu mai puteam de-atîta  durere să mai scriu, si-atunci mi-am zis să încerc să tălmăcesc ceva din lirica rusă. Am deschis mai multe cărți, dar ochii mi s-au oprit, totuși,  la Bunin și Ahmatova. Și astfel  i-am dăruit limbii române, în două ediții consecutiv, inclusiv  în una de lux.

-De sub pana scriitorului apar zilnic eseuri, atitudini, pamflete…

-Da, mi-am dat seama într-o zi că nu mai pot fără să scriu, fără să-mi exprim acordul sau dezacordul  față de un eveniment sau altul, iar eseul și pamfletul, cu ușoare sonuri poetice, sunt două genuri ce, fericit, se întrepătrund pe blogul de autor” Sinceritatea ca Sentință  “, care, curios lucru, preluat de mai multe site-uri, mai mult decît  solicitate, e chiar o revistă citită și comentată zilnic de mii și mii de cititori din toată lumea. Am impresia că dacă n-aș fi în stare să scriu măcar un rînd într-o zi   aș muri!

-La ora prezentă mînuitorul   verbului artistic   își direcționează atenția în mod sporit asupra stărilor de aforism, maxime, reflecții succinte, distihuri… E o necesitate dictată de viață sau o modă?

-Nu  consider că e o modă, fiindcă aforisme s-au scris din totdeauna, doar că la o vîrstă anume… Ca și romanțele, de altfel. Aforismele, maximele, distihurile, unistihurile, recviemurile antume succinte, ce le-am scris sunt o formă concisă a unui gînd, o cugetare în formă comprimată, de care, chiar să vreau, că tot nu pot face abstracție. Sunt expresia unei stări transmisă printr-un vers. Ce unistih frumos avea Ion Pillat! “Trosnește amintirea ca o castană coaptă”. Deși el îi spunea “ poem într-un  vers”.

-Se întîmplă azi o revenire substanțială la motivele biblice. Există și o explicație?

-Dumnezeu a fost, este și va fi dorul nostrum permanent  de Nemurire, Calea, Adevărul și Viața fiecărui trecător sub cer, dar căutîndu-și Mîntuirea numai în Unul, în Cel Fără Început Și Fără Sfîrșit, care e Totul. Dumnezeu nu trebuie explicat, el trebuie trăit clipă de clipă, o veșnicie-ntreagă fără de timp. Și dacă la început a fost Cuvîntul, ce dar putea să obțină mai mare Poetul?

-Cărțile semnate de Traianus văd lumina tiparului în Basarabia, România, Canada… Mizează poetul pe opinia cititorului de pretutindeni?

-Orice părere contează, mai mult sau mai puțin, în dependență de cît te iai sau nu te iai în serios. Numărul cărților apărute și țările de adopție ale lor nu sunt un element obligatoriu al catastifului unui autor. Ți se dă cît ți se dă, și unde ți se dă- asta deja ține de prerogativele ÎnaltStătătorului.

-Ați editat timp de trei ani și o revistă literară:”Phoenix”. De ce nu mai apare? Căci se bucura de priză la cititori.

-Da, aveți dreptate, era o revistă căutată și citită, pentru că era editată în tipografia sufletului meu și-al gînditorului elevat Nicolae Fabian. Am dorit să demonstrăm că și fără subvențiuni de la stat sau sponsorizări oarecare se poate edita o revistă sută la sută literar-artistică. Dacă cineva ne aude/vede/citește și ar binevoi să reapară din propriul scrum, PHOENIX-ul ar putea reînvia.

-Omul de cultură Traian Vasilcău e și un  animator exemplar  al vieții muzicale din Basarabia. Mă refer, în special la Festivalul “Maluri de Prut” și la  Festivalul “Steaua Chișinăului—Steaua Moldovei”, care, iată, a numărat deja 17 ediții!…

-La 1995, cînd am purces la realizarea primei ediții am considerat de obligațiunea mea să contribui cu ceva la minimalizarea chitch-ului din muzica ușoară românească. Într-o anumită parte mi-a reușit, dar am și izbîndit  în primele 8 ediții să reaprindem flacăra cîntecelor lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici, în memoria cărora s-a și desfășurat  festivalul pînă în 2002. Cine oare mai ține azi cont de acest sacrificiu, din vremea cînd la guvernare erau agrarienii, socialiștii și comuniștii, care n-aveau alt vis decît să interzică la orice ediție Festivalul Reunirii Noastre… prin Cîntec? Va trebui să constat acum, la trecerea celor 17 ani, că dacă nu erau aceste Festivaluri poate că  nu erau nici nume precum Nelly Ciobanu, Natalia Barbu, Natalia Gordienco, Cristina Croitoru, Tatiana Cerga,Victor Balan, Boris Covali și mulți-mulți alții, care mai tîrziu  au ajuns să ducă  cu demnitate numele acestui tărîm   peste tot. Am reușit să împrimăvărăm viața culturală a Basarabiei și-a României(la cele 8 ediții, cînd prezența interpreților  și-a compozitorilor de peste Prut era impunătoare) cu nume și piese valoric noi, în care și versul nostru are o importanță deloc neglijabilă.

-Tabloul literar actual cum ar arăta în opinia Dumneavoastră?

-Generația 90 și 2000, din păcate, îmi lasă un gust amar, pentru că au abandonat metafora din literatură, mizînd în exclusivitate pe senzații, obscenități, textualism și vulgaritate, care, în loc să fie înfierate, din păcate, se premiază. În fond, o non-non-artă, un chitch  numai bun de aruncat la urna de gunoi a Istoriei oricărei  Literaturi. Eu, deși conform vîrstei m-aș asocia generației 90, sunt mai mult un exponent al generației 60-70-80, de la care am ce însuși, fiindcă atunci se scria Artă în defavoarea cultului pentru Urîțenia Lumii, cult comis nu știu de care organ și promovat, inclusiv în manualele de literatură română, ba  și oferit drept model tuturor, cu nerușinare, de către  exponenții noilor  valuri literare de pe Bîc. Un tablou sinistru, abject și pornografic, ca să nu zic mai mult.

-Tînăra generație și posibilitățile de manifestare artistică—aici și acum. Proces evolutiv?

-În artă-și da, și nu. În literatură-cu preponderență, nu! În educație, mă tem că nu suntem pe drumul cel mai bun, deoarece chiar pe pragul  Liceului „Nicolae Iorga” și-al Liceului “Mihai Grecu”, situate în  preajma casei mele,  văd și mă îngrozesc de tabloul ce-l văd.
La recreații fumează ca turcii și junele, și junii de 12-17 ani, iar în zilele de duminică, plimbîndu-mă cu Viitorul  pe acolo mă-mpiedic în seringi proaspăt utilizate, în chiștoace de țigări scumpe și-n…prezervative, întrebuințate, desigur. Vai, lume, de unde-am pornit și unde-am ajuns, dac-am ajuns undeva cu adevărat?!

–Argumentul forte pentru mersul nostru înainte în aspect sociouman și spiritual?

-Cartea!!! În caz contrar nu ne deosebim cu nimic de statutul de animal. Cînd eram copil, știam că cine are Carte are 4 ochi. Acum însă societatea, prin toată hurdughia de televiziuni, ziare și portaluri  internetiste ne conving  tot mai mult de contrariu. Adică, cine are Carte n-are nici un ochi! Că departe am mai ajuns de la 1989 și pînă azi. Din nici 4 milioane de locuitori, tocmai două din ele, cu studii superioare de pedagogi, medici, ingineri  și juriști au grijă de bucătăriile și saloanele de relaxare sexuală din Lumea întreagă.
Și exemplul elocvent de necărturărie zilnică ni-l prezintă  gratis politicienii și miniștrii acestui popor.

-A cunoaște înseamnă a izbîndi. La toate timpurile oare?

-Din punct de vedere idealist, da. Trebuie să trăim ca să cunoaștem, deoarece universul ne oferă prilejul unei veșnice cunoașteri, unde autocunoașterea e cheia cheilor de la porțile de diamant ale Netrecerii.  Dar cine ne cunoaște mai bine decît Dumnezeu?

-Uniunea Scriitorilor și scriitorii. Cadru corelativ.

-Am crezut pînă ieri că odată cu schimbarea conducerii Uniunii noastre mentalitatea noastră a suferit și ea niște…schimbări, benefice, evident. O, cît de mult am crezut!!?
Mă tem că  împrimăvărarea  cu adevărat nu va mai veni, deoarece invidia a fost și rămîne unica  noastră monedă cu care plătim prețul ce-l acordăm unui sau altui artist. Ce nu ne e parte din Grupul restrîns de amici. Spun: Artist, pentru că scriitorul și poetul, mai ales, e un Artist,  prin excelență, al Cuvîntului zămislitor de Iubire. Și-atunci  cînd trebuie să fie astfel, dar acesta produce necunten Invidie, ce mai rămîne să fie Artistul? Ce mai rămîne din el? Cum așa?, se întreabă de trei zile-ncoace un șef, la primirea veștii că un coleg, peste care acesta e menit să păstorească, a intrat și el în posesia unui titlu onorific de stat?
Cum așa?-îndurerat se întreabă. Chiar cum așa? De parcă Lumea a început cu Dumnealui și va trebui să se termine tot cu Dumnealui! Mă tem că va fi cazul să particip la funeraliile propriilor mele speranțe investite  în conducerea unei uniuni.

-Progresul tehnologic de ultima oră în raport cu dezideratele Spiritului…

-Sigur, fiecare rău cu binele lui. Și viceversa. Internetul, și cred că vă referiți în deosebi la el, mi-a devenit vreme de mai bine de 1 an revistă, ziar, televiziune și tot ce înseamnă conexiune cu ceilalți, cu tot ce e mai important pentru un scriitor, care preferă să-și simtă alături de inima sa cititorul, iar lucrarea ce-o izvodește să apară imediat pe hîrtie.
Și pe fila imaculată a internetului, inclusiv. El, care m-a ajutat să-mi public tristețile din iunie 2010 și pînă acum, el, cel de mi-a găzduit gîndurile, în timp ce toate ziarele Basarabiei mă interziseră de-a binelea, scrîșnind din dinți. Ah, Politica, Politica, dulce-nebună corvoadă, ce poate transforma într-o clipită omul în bestie și ziarul într-o albie parfumată de spălat godaci. Am mai spus-o, dar, drept concluzionare, va trebui să mă repet, spunînd că venim din tradiție(inclusiv, cea tehnologică), dar nu putem rămîne definitiv în ea.

-33 de cărți editate vorbesc despre eul creator activ angajat. Crede scriitorul Traianus în puterea de influență a acestora întru sporirea  Binelui în măsura pe care o rîvnește?

-Cred în salvarea unui suflet fragil de iarbă, precum cred în ștergerea unei lacrimi de pe chipul îndurerat al Basarabiei cu ajutorul unei poezii. Sunt convins că un scriitor nu e absolut necesar unei societăți  barbaricește diriguită de pragmatici, cum  sunt convins  că un scriitor nu e absolut inutil lumii acesteia „zguduită de plîns”, ca să-l neuit și pe magnificul Păunescu.

-Și cele peste 100 de cronici, recenzii, materiale critice…ajung la nivelul înțelesurilor pe care le-a redat autorul?

-Aici chiar că las totul la libera interpretare a criticilor mei. Pot să spun doar că cele peste 100 de scrieri alese despre cărțile mele, în marea lor majoritate fiind semnate de autori consacrați  din Basarabia, România, Franța, Israel, Grecia, Canada, SUA, Germania, Danemarca, Italia, Spania, Anglia, Austria și multe altele, nu au unde să apară în întregime, decît într-o carte viitoare, care cu ajutorul Celui Prea Înalt ar putea să mă vadă-ntr-o zi.

-Ce regretați cel mai mult?

-Răpirea Unirii!!! În orice dimineață, pe lîngă geamurile inimilor noastre, vulturi monstruoși, cu gheare de fier și lanțuri zîngănitoare  în ele, dau raită, dau raită  necontenit.
Aceștea răpesc, cu poftă,  orice unire: de cuget, de suflet, de oameni, de  patrii,  ducîndu-le, cutezători, spre Nicăieri și Neunde. Iar Noi, săraci și-nstrăinați de toate, cu Moartea-n brațe, preauniți, cîntăm!!!