Noua sesiune a Adunării generale a ONU va fi marcată din nou de chestiunea palestiniană. În timp ce lumea arabă se află încă în criză, liderul palestinian Mahmoud Abbas a înaintat secretarului general al ONU, Ban Ki-moon, cererea de recunoaştere a unui stat palestinian, cu capitala la Ierusalimul de Est. Din luna mai, de când a devenit publică intenţia lui Abbas, a fost pusă în mişcare o întreagă maşinărie pentru blocarea acestei iniţiative. Evident, cel mai interesat în anihilarea demersului este Israelul. Dar şi Statele Unite. Preşedintele Barack Obama l-a trimis la Ramallah pe Steny Hoyer, pentru a-l convinge pe Abbas să renunţe. În zadar. Acum, adunarea generală a ONU va trebui să ia în dezbatere cererea sa. Şansele de reuşită sunt discutabile. Pentru o hotărâre la nivelul Adunării generale este nevoie de ceea ce se cheamă ,,majoritate calificată”, adică de 144 de voturi. Deocamdată cererea este susţinută de numai 124 de state. Chestiunea a fost deja introdusă în Consiliul de Securitate care s-a şi reunit într-o şedinţă cu uşile închise. Se estimează că europenii, membri ai Consiliului, divizaţi ca de obicei, se vor abţine sau vor vota împotrivă. Statele Unite vor uza, cu siguranţă, dacă va fi cazul, de dreptul de veto. S-a înţeles clar acest lucru nu numai din naveta diplomatică americană la Tel-Aviv şi Ramallah ci şi din discursul preşedintelui Obama la ONU axat pe ideea că recunoaşterea statului palestinian de către ONU va trebui să treacă prin reluarea negocierilor directe între israelieni şi palestinieni.
Un conflict cu soluţii mereu amânate
Să amintim că până acum nici o tentativă, fie că este vorba de războaie sau de negocieri, nu a condus la reglementarea conflictului care opune Israelul, de la crearea sa, în 1947, arabilor şi palestinienilor. Şansele păcii în Orientul Apropiat au fost constant erodate. Războaiele (din 1948-49, 1956, 1967, 1969-70, 1973 şi 1982) au închis calea înţelegerii sau reconcilierii. Negocierile, toate, s-au soldat cu eşecuri. O mică victorie a fost înregistrată în aşa-zisul ,,proces Oslo” prin acceptarea, de ambele părţi, a unui înţelegeri, şi aceea fragilă, privind prevenirea unor conflicte militare. Să ofere calea aleasă de Mahmoud mai multe şanse păcii? Momentul ales pentru iniţiativa sa pare să fi ţinut cont de schimbările din lumea arabă declanşate de ,,revoluţia iasomiei” din Tunisia. Numai că acest proces, în continuă ebuliţie, nu a condus nici el la mai multă democraţie, aşa cum se aştepta în 
Occident, astfel încât o favorizare din această direcţie a încheierii conflictului israelo-palestinian este puţin probabilă. Din contră. Relaţiile calme de până acum ale Egiptului şi Iordaniei cu Tel-Aviv-ul s-au deteriorat. Revoltaţii egipteni au luat cu asalt ambasada Israelului de la Cairo. Egiptul era singurul stat arab care avea un acord de pace cu Israelul. Cea mai radicală schimbare a fost înregistrată la Ankara. Pretextul a fost un incident petrecut în 2010 între un vas turcesc ce transporta hrană în Gaza aflată sub blocadă şi o navă militară a Israelului. Preţul ostilităţilor a fost expulzarea ambasadorului Israelului la Ankara şi ruperea acordurilor bilaterale comerciale şi militare. Un prieten mai puţin în vremuri grele pentru israelieni! Adversarii lui Netanyahu atribuie responsabilitatea guvernării rigide a cabinetului de la Tel-Aviv în care şi-au găsit loc şi reprezentanţii unui partid extremist.
Care ar fi avantajele unei reuşite
Unul dintre negociatorii palestinieni, Mohammad Chtayyeh, consideră că recunoaşterea statului palestinian la ONU ar avea efecte politice, diplomatice şi de reprezentativitate. Dincolo de aceste vorbe trebuie (între)văzute unele avantaje concrete pe care le-ar putea obţine palestinienii prin aderarea statului palestinian la organizaţii şi tratate internaţionale, cum ar fi Curtea Penală Internaţională (CPI) sau Convenţia de la Geneva privind protecţia civililor. Dacă lucrurile ar sta aşa, invit cititorii să-şi imagineze ce ar reprezenta o eventuală (şi posibilă) reclamare a Israelului pentru acte ca blocadele instituite în jurul teritoriilor palestiniene sau tratamentul deţinuţilor şi prizonierilor luaţi în timpul ciocnirilor de stradă în zonele aflate sub controlul militar israelit. De aceea, ajungerea palestinienilor la pârghiile pe care le oferă organizaţiile internaţionale înainte de reglementarea conflictului este inacceptabilă pentru guvernul Netanyahu. Formal, pretextul pentru blocarea recunoaşterii statului palestinienilor îl constituie opinia potrivit căreia Autoritatea Palestiniană nu este conformă cu criteriul de bază ce defineşte suveranitatea unui stat. Prin această formulă este contestată participarea formaţiunii Hamas (considerată la Tel-Aviv grupare teroristă) la administrarea Fâşiei Gaza. În treacăt fie spus, Hamas ridică probleme şi pentru Abbas. 
De aici concluzia că, în această situaţie, un stat palestinian ar echivala cu recunoaşterea unei organizaţii teroriste. Israelul invocă şi Acordurile de la Oslo pentru a împiedica recunoaşterea la ONU a statului palestinian. Tel-Aviv-ul, susţinut de Washington, vizează mai întâi reluarea negocierile directe, fără condiţii prealabile, şi apoi crearea statului palestinienilor. La rândul lor, palestinienii nu exclud negocierile dar cer ca, înainte reluării acestora, Israelul să oprească definitiv construcţia coloniilor în Fâşia Gaza şi Cisiordania. Abbas ştie că înaintarea la ONU a cererii de recunoaştere a statului palestinian repune, în plină criză a lumii arabe, chestiunea păcii în Orientul Mijlociu. Dacă demersul lui ar avea succes, atunci va fi deschisă calea constituirii efective a celui de al doilea stat în Palestina, aşa cum a fost prevăzut în rezoluţia 181 a ONU, din 1947. Până atunci, statul palestinienilor rămâne între legitimitate şi ambiguităţi. Deocamdată, în termenii dreptului internaţional, entitatea proclamată de Yasser Arafat în 1988 cu numele de Autoritatea Palestiniană nu are statut de stat. Declaraţia de independenţă dată de Yasser Arafat suna promiţător: ,,Consiliul Naţional Palestinian (guvernul, n.n.), în numele lui Dumnezeu şi al poporului arab palestinian, proclamă stabilirea Statului Palestina pe teritoriul nostru palestinian, cu capitala la Ierusalim”. Termenii sunt ambigui. Care este teritoriul statului Palestina? Printr-o declaraţia politică adiacentă ce însoţea acel act constitutiv, palestinienii acceptau să negocieze cu israelienii, pe baza rezoluţiilor Consiliului de Securitate 242 şi 338. Acesta a reprezentat un real progres pe calea reconcilierii. Dar aceste negocieri nu au condus la nici un rezultat până astăzi. În joc sunt securitatea Israelului, teritoriile pe care acesta le-a ocupat în războiul din 1967, teritoriul palestinienilor şi soarta refugiaţilor răspândiţi în statele arabe vecine. Importanţa celor două rezoluţii ale Consiliului de Securitate, adoptate prin manevre şi bătălii diplomatice fără precedent, este mare: prin acceptarea negocierilor, ele admit perspectiva creării statului palestinienilor. Numai că, în fosta Palestină şansele păcii au fost erodate constant de neîncredere, cultivată prin intoleranţă, ură şi vendetă. Nici războaiele arabo-israeliene, nici conflictele israelo-palestiniene şi nici nenumăratele 
tratative nu au ajuns să deblocheze complicata situaţie din fosta Palestină. A sosit timpul să fie pus capăt acestei situaţii improvizate şi belicoase? Aş fi tentat să cred că nu, dar cred că s-ar cuveni.
Un discurs controversat
Am urmărit discursul preşedintelui american Barack Obama pronunţat la tribuna ONU. Ideea cheie: nu vom accepta scurtarea drumului spre pace. Aceasta se traduce prin înapoi la negocieri directe. De la promisiunea făcută în campania electorală că va acorda prioritate rezolvării conflictului israelo-palestinian, poziţia preşedintelui american a fost modificată. Unii dintre europeni socotesc discursul lui la ONU controversat şi iată pentru ce. La 15 iunie 2009, la Cairo el declara: ,,Israelienii trebuie să accepte [..] că dreptul palestinienilor la existenţă nu poate fi negat. Noi trebuie să punem capăt colonizării israeliene.[…] Pentru a răspunde aspiraţiilor celor două Părţi, singura soluţie trece prin (existenţa) celor două state, în care atât israelienii cât şi palestinienii vor trăi în pace şi securitate”. La 23 septembrie 2010, la ONU, Obama promitea: „Putem reveni anul viitor cu un acord care va aduce un nou stat la Naţiunile Unite, statul Palestina independent şi suveran, care va trăi în pace cu Israelul”. De îndată ce Abbas a făcut cunoscut că se va adresa direct ONU pentru recunoaşterea statului palestinian, vocea preşedintelui Obama s-a mai domolit. Într-un discurs ţinut la 19 mai 2011, la Departamentul de Stat, el a afirmat: ,,Acţiunile simbolice pentru a izola Israelul la Naţiunile Unite, în septembrie, nu conduc la crearea unui stat independent”. Iar acum, la ONU, tonul sentenţios s-a înăsprit: nu vom accepta declararea unilaterală a statului palestinian prin intermediul ONU. Desigur, nimeni nu este într-atât de naiv încât să nu accepte că influenţa şi puterea Washington-ului au cântărit şi vor cântări greu, în continuare, în dezlegarea nodului gordian, complicat de toţi cei implicaţii în 
chestiunea palestiniană. Există posibilitatea unei eroari a lui Abbas. El a mizat excesiv, probabil, pe primele declaraţii ale lui Obama şi nu a ţinut cont de nevoia preşedintelui american de a nu-şi îndepărta comunitatea evreiască americană chiar în campania electorală pentru un al doilea mandat! Dar Abbas poate fi mulţumit şi cu o victorie morală a unei acţiuni oarecum de forţă. În această situaţie, unii consideră că ar putea creşte nemulţumirile în statele arabe şi, odată cu acestea, anti-americanismul. Ceva mai sigur este faptul că lumea se schimbă şi că problema Orientului Mijlociu şi a Orientului Apropiat, în centrul căreia se află conflictul israelo-palestinian, va fi pusă în viitor în alţi parametri decât cei consacraţi până acum. Poate că puterile europene vor găsi mai repede calea de a consacra principii minime pentru o politică externă coerentă a Uniunii Europene. Este timpul. La Kremlin va reveni Putin şi Rusiea, cel de al treilea lui mandat îşi poate reactiva interesele pe care le-a avut cândva Uniunea Sovietică în Orientul Mijlociu. Iar de la Pekin sunt destule semne că China este ceva mai atentă faţă de evoluţiile din lumea arabă.
Lasă un răspuns