Casta politică

Într-o alocuţiune lipsită de echivoc prin disecţia stării de fapt a „clasei politice” post-revoluţionare, distinsul profesor ieşean  Ştefan Afloroaie argumenta inexistenţa partidelor din România prin inexistenţa ideologiilor clarificate, a doctrinelor, a strategiilor de aplicat pe „subiectul” asumat: poporul, ţara, identitatea. De unde, într-o dezvoltare logică a temei, urmarea dezastruoasă a „binelui public” arvunit „binelui personal, de grup, de interes particularizat”. În sine, clasa politică, aşa impun regulile exerciţiului democraţiei şi ale statului de drept, trebuie să asigure rezervorul uman, elita liber-consimţită prin vot a celor care, dublaţi de conştiinţa personală a subordonării la interesul general trebuie să asigure administrarea ţării, prerogativele statale, apărarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor în litera şi  determinările lor. Atributele impuse celor în exerciţiu, obligatorii, încep cu devoţiunea, sacrificiul personal, armonizarea evoluţiei biografiilor personale cu celelalte biografii, ale componenţilor activi, reali ai naţiunii.

După 22 de ani de guvernări ciudate, atonice, marcate de un atavism funcţionăresc tras la indigou după modelul gogolian al trucajelor imperiale spectacular prezentate masei amorfe a spectatorilor, partidele aproape că şi-au contopit resursele, traseismul creând imaginea de ansamblu a unei trupe unice de atac la bugetul public, la binefacerile impozitărilor succesive, un fel de animal politic cu multiple guri de absorbţie. Or, într-o statistică a creşterii galopante a sărăciei, a depopulării migraţioniste, a împrumuturilor excesiv transferate în  arhitecturile de tip mafiot ale puterii se adaugă, într-un dispreţ total faţă de tragismul real al existenţei populaţiei, scenarii la vedere de transferare necuvenită a resurselor bugetare în propriile buzunare, multe şi mereu adăugate pe costumele de protocol rocambolesc. Parlamentul a devenit astfel, de foarte mulţi ani, imaginea unei societăţi comerciale din care parlamentarii – acţionari de toate culorile,  decid transfuzii de câştig rapid şi aproape subliminal transformate în reguli cu parfum de onestitate, de Gâgă europarlamentar. Un singur exemplu: pensiile suplimentare pe care şi le-au tras demnitarii/parlamentarii. Păi cum poate fi posibil ca să plăteşti suplimentar pe cei care îţi dărâmă casa, îţi spulberă existenţa din normalitate, falimentează cu bună ştiinţă şi totală nesimţire resursele doritei dezvoltări? Cunoaşteţi măcar un exemplu, un nume de aşa-zis demnitar care să fi refuzat cu demnitate o astfel de hotărâre contra naturii sociale? Mai mult de atât, focalizaţi la etalonul venitului pe similarii din ţările dezvoltate ale Europei clamează sărăcia, inechitatea propriilor venituri raportate la cele ale similarilor din Franţa, Germania şi de unde mai vreţi, făcând socotelile cu spatele întors la contribuabilii care sunt îminşi dincolo de limita necesară supravieţuirii în ţara comună! Prin jocuri sordide, de circ peticit pe creier, pensionarii devin asistaţi sociali, proprietatea, alta decât proprietăţile lor, devine o simplă garanţie ipotecară, casta politică, într-o formulă modernizată a fanariotismului revolut, reprezentând „străinătatea ideală” spre care trebuie să acceadă şi gloata, premizele fiind, spun ei, confirmate de cele 3 milioane de români refugiaţi peste hotare. Şi nu este greşit termenul: refugiaţii sunt, reprezintă, persoanele care, în condiţiile unui dezastru (iar România este o ţară a dezastrului social-economic) caută să-şi recompună existenţa într-un alt spaţiu geo-economic.

Populismul declarat, liberalismul mimat, social-democraţia de tiradă – tot atâtea comportamente într-o commedia del´ arte în care trupele actorilor politici fac schimb de aplauze şi reverenţe în faţa unui public fără reacţie. „Miliardari în România?! – exclama în 1994 marele economist Anghel Rugină, cel care, ca şi Constantin Cojocaru, a fost refuzat să ofere strategiile necesare dezvoltării. „Dar ce e ţara asta, completa Anghel Rugină, e un sat fără câini?” Iar atunci, în ´94 cancerul economic al ţării nu intrase în metastază, încă se mai putea face câte ceva. Clar, fără flexionări tembele, suntem în situaţia în care, dacă nu acceptăm „o altă cale”, o altă asumare a destinului comun, însăşi soarta naţiunii va fi în pericol!

Sigur că după ´89, odată cu dispariţia sistemului de piaţă comunist, CAER, industria şi agricultura românească, la stadiul la care se aflau, nu răspundeau decât în mică parte pieţii concurenţiale din vest. S-au împrumutat bani pentru redresare? Pentru refacerea infrastructurii? Pentru menţinerea forţei de muncă, a profesioniştilor clarificaţi, şi reconversia acestora pentru noile firme create cu sprijinul statului, prin împrumuturi? Nimic din toate acestea. Odată cu dizolvarea CAP-urilor, în sine forme în care proprietarii de drept ai pământului se puteau reorganiza pe temeiuri noi, fiind şi posesori ai unui inventar agricol (maşini, clădiri, magazii, grajduri, mori, etc) ce putea fi înnoit pe parcurs; nu, nu s-a vrut. Dimpotrivă, dizolvarea, înstrăinarea fără plată şi despăgubiri ale bunurilor acumulate de către proprietarii CAP-işti, mai puţin proprietatea funciară particulară, a indus un grad clarificat de pauperizare a muncitorului/proprietarului agricol, a eliminat şansa existenţei trupurilor mari de pământ obligatoriu necesare unei agriculturi moderne, a tras acest sector economic cu 100 de ani înapoi, cum se exprima un alt economist american. Emigrarea, ca singură soluţie viabilă supravieţuirii micului proprietar agricol, bursa locativă pe terenurile apropiate zonelor urbane, depopularea şi îmbătrânirea populaţiei rurale concomitent cu injecţiile anestezice ale „ajutoarelor sociale” nu au făcut altceva decât să compromită cultul muncii, moralitatea muncii şi la mare parte din restul de populaţie rămasă. Şi, sigur, acesta nu poate fi decât un motiv suplimentar de creştere a veniturilor castei politice, a diurnelor şi indemnizaţiilor, a pensiilor speciale de demnitari.

În industrie, odată cu sloganul vinderii fostelor fabrici pe un dolar, oricum pe mai nimic, nu s-a avut în vedere retehnologizarea acestora, atragerea de finanţatori, păstrarea unor locuri de muncă în raport direct de competitivitate şi rentabilitate. S-a negociat mai în clar, pe interese conform schemei ştiute a îmbogăţiţilor de după război, scoaterea firmelor române din arealul unei posibile concurenţe cu similarii din Europa, mare parte a fostelor fabrici fiind cumpărate pentru conservare/nelucrare tocmai de către firmele altă oară concurente. Peste toate, şi nimeni nu poate modifica realitatea acestor fapte de penalitate în contextul interesului general, un anume tronson al experţilor economici autohtoni s-a incluzionat în această sarabandă a pauperizării populaţiei atrăgând foloase materiale personale acum greu de contabilizat. Şi trebuie recitite memorialele savantului Anghel Rugină unde, vorbind despre Societatea Română de Economie, înfiinţată la 15 decembrie 1992, citind numele  membrilor, se înţelege cu claritate cine a impus măsurile păguboase ale tranziţiei şi de ce.  „Politizarea ştiinţei economice prin uşa din dos este partea cea mai dăunătoare în efortul şi dorinţa generală de a rezolva problemele timpului nostru”, spune Anghel Rugină (Memoriale 1, pp 62-62). Interesant, dar foarte interesant este faptul că, indiferent de partidul de guvernământ, ceva nu s-a schimbat: prezenţa experţilor aceluiaşi grup, Societatea Română de Economie la nivelul de decizie, unii dintre aceştia fiind şi miniştri în diferitele guvernări.

Revenind pe ideea de început, casta politică a creat  clone mimetice ale partidelor interbelice tradiţionale, conceptualizând după ureche sloganurile acoperitoare propriului interes. O clonare, iarăşi, împotriva naturii existenţei de partid. De aici traseismul, trădările, căinţele , absolvirile şi, în sine, dezinteresul total al castei pentru restul vieţii sociale, pentru componenţii numitului „stupid people”. Şi cum, în atâtea căi ale risipei se poate risipi însăşi identitatea naţională, este absolut necesară trecerea pe o altă cale, una de devoţiune pentru români şi România.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*