Savantul Nicolae Iorga a avut un rol important în viaţa politică a ţării, activismul său izvorând dîn misiunea socială şi morală pe care considera că o are de îndeplinit faţă de poporul român. Profesor la Universitatea din Bucureşti, post ocupat prin concurs în 1894 la doar 24 de ani, membru corespondent al Academiei Române, redactor-şef la reviste patriotice precum “Neamul Românesc”, lider al Partidului Naţionalist-Democrat, Iorga a fost ales membru în Parlament, aproape fără întrerupere, până la sfârşitul vieţii încă din anul 1907. Pentru ilustrul om de cultură, a participa la marile probleme ale epocii, a lua atitudine activă faţă de ele era o îndatorire civică elementară. Iar în anii premergători primei conflagraţii mondiale, problema principală a regatului Românei erau fraţii din Basarabia, Bucovina şi din Transilvania. Iată ce declara Iorga în 1917 în Parlamentul României: “Este astăzi în România o singură chestiune, toate celelalte sunt numai ajutătoare pentru dânsa: chestiunea liberării teritoriului naţional, chestiunea revanşei noastre biruitoare […]. Singura chestiune care trebuie imediat rezolvată, prn braţele unite ale noastre şi ale fraţilor de peste hotare, e a dreptului românimii de a se impune ca stăpâni în orice colţ al pământului pe care l-a locuit”.
Marele istoric şi cărturar, Nicolae Iorga, fiind conştient de necesitatea istorică a unirii tuturor românilor într-un singur stat naţional, afirma: “Nimeni nu creează hotare, care să rămâie pentru totdeauna, decât numai dacă este o garanţie de suflet în dosul fiecărei cuceriri, a fiecărei întregiri”.
Pentru marele istoric sensul vieţii este conferit omului de gradul în care acesta s-a implicat în lupta pentru triumful dreptăţii. De aceea, îndreptându-şi privirea la tragedia românilor obligaţi să lupte în Primul Război Mondial sub steag străin şi mai ales pentru interese străine, fie în cadrul trupelor habsburgice, fie a celor ţariste, Iorga este de neclintit în idealul său: “Cred în dreptate! Cred că fără dreptate, viaţa n-are nici o valoare, ci singurul lucru care-i crează vieţii o valoare este dreptatea, pe care o reprezintă, pe care o apară cineva şi în biruinţa căreia crede”. Aşadar, dorinţa de ieri şi de astăzi a românilor de a se regăsi într-un singur stat, naţional şi unitar, era pentru cărturar un act de dreptate naţională în virtutea crednţei implacabile că fiecare popor are dreptul la o viaţă liberă, independentă şi suverană. Glasul său, atunci când se adresa fraţilor din Banat, din Transilvania, din Bucovîna şi din Basarabia, este la fel de viu astăzi ca şi în perioada anilor dînaintea Primului Război Mondial: “Şi să ştiţi că urmaşii voştri, în ciuda tuturor puterilor lumii, sub acest steag (românesc) pe care în neştiinţa, în durere şi în întuneric voi l-aţi înălţat, desfăşurat şi sfinţit, vor fi toţi împreună”.
Pentru ilustrul cărturar, realizarea unirii naţionale nu se poate face decât prin intermediul întregii naţiuni şi nicidecum printr-o ceată de exaltaţi sau numai cu armata. “Când o societate întreagă este în stare să înlocuiască o armată – şi aşa era societatea de la 1859 – ei, bine, se poate zice că societatea aceasta are tot atâta putere cât o societate contemporană, sprijinită pe cea mai puternică armată: sunt soldaţii, fiecare, ai idealului lor”. Iorga este conştient că dezideratul unirii naţionale este posibil în condiţiile existenţei unui stat funcţional, cu administraţie şi armată bine puse la punct, însă factorul decisiv al reuşitei este “inima caldă, voinţa nezguduită, pornirea frăţească spre concordie, uciderea în constiinţa fiecăreia dintre noi, a acelui demon mai rău decât toţi demonii, care este grija intereselor proprii şi satisfacerea propriei vanităţi”. Iar moralizarea unei societăţi – afirma cărturarul – se face “nu coborând pe oamenii trecutului după interesele zilei de astăzi, ci silind pe oamenii de astăzi să muncească pentru a se ridica la înălţimea oamenilor trecutului”. De aceea Iorga condamna falsurile idealuri ale “unei clase politice de uzurpaţie, împartiţă de formă în partide, prin care se putea plimba în voie orice ambiţie şi orice interes”. Dealtfel luptele politice ale vremii erau descrise de istoric ca “simple certuri de familie, lupta câinilor în jurul unui os. Ele (partidele) se ceartă pentru că fiecare voieşte să stea la putere şi să se ghiftuiască cât mai mult timp, dar se înţeleg de minune când e vorba să ţină poporul în robie politică şi economică”! Concluzia, pentru Iorga, era unanimă: “adeseori, cel mai focos orator e cel mai puţin gata să facă pentru ţară şi neamul său cel mai simplu sacrificiu”.
Iorga nu dorea dreptatea doar pentru poporul român, ci şi pentru naţiunile vecine; el respinge categoric orice ofertă care se face României şi care vizează teritorii nelocuite în majoritate de români: “orice român, care trăieşte pe lumea aceasta şi nu-şi închipuie că un stat e lagărul de unde se poate porni la jaf în toate direcţiile (…), va răspunde acestei oferte de cine ştie ce <cadrilater>, cum am raspuns toţi la oferta vieneză, de a ni se da, de la sârbi, valea Timocului. Pirateria politică se face, de secole, în jurul nostru, ea s-a făcut şi în dauna noastră, de jur împrejur, dar noi n-o facem, nu e genul nostru, nu e chemarea noastră, nu e obiceiul nostru”.
Politicienii din perioada interbelică prea puţin au încercat să le “vorbească” fraţilor din Basarabia, iar în fatidicul an 1940, când URSS-ul a răpit teritoriul cuprins între Nistru şi Prut, clasa noastră politică, în frunte cu regele Carol al II-lea, prin lipsa unei reacţii ferme, a dovedit că soarta românilor basarabeni le este indiferentă; aceeaşi indiferenţă au manifestat-o şi faţă de românii din Ardeal care în acelaşi an 1940 au fost lăsaţi neapăraţi în faţa dorinţei revanşarde a guvernului maghiar condus de amiralul Horthy.
Revenind la românii basarabeni, putem afirma, că dacă astăzi idei aberante, fabricate la Moscova (precum existenţa unei limbi şi a unui popor moldovenesc), au largă răspândire în societatea din Republica Moldova, acest fapt nu este decât consecinţa indiferenţei şi trădării politicienilor din 1940.
Înca odată Iorga avea dreptate: “E atât de lucru, chiar după ce vom fi în munţii Maramureşului şi vom oglindi steagurile noastre în apele Tisei încât nu o generaţie, ci generaţii întregi vor trebui să muncească”. Această afirmaţie deşi se referă la Tranilvania, este cât se poate de valabilă astăzi în ceea ce priveşte Republica Moldova; anii de unitate naţională, 1918-1940, nu au fost de ajuns ca atunci când românii din Republica Moldova s-au eliberat de sub jugul rusesc la 27 august 1991, să fie posibilă unirea celor două state româneşti într-o singură ţară. Oamenii prezentului şi cei ai viitorului, din România şi din Republica Moldova, alături de românii din Bucovina de Nord şi Bugeac, vor trebui să colaboreze şi să muncească asiduu, asemeni lui Nicolae Iorga, pentru ca după multe decenii, toţi românii să se bucure din nou de România “Dodoloaţă”!
Pentru cedarea Basarabiei responsabilitatea îi revine regelui Carol al II-lea al României, care nu a avut curaj să ţină piept ruşilor. După ultimatumul URSS, Consiliul de Coroană a fost convocat de două ori pe parcursul zilei de 27 iuniei 1940 pentru a decide soarta Basarabiei. La cea de a doua şedinţă, 19 din 26 membri au votat pentru cedarea Basarabiei, iar şase, printre care şi Nicolae Iorga, au chemat la luptă şi la apărarea pământului strămoşesc. “Odată cu tine mor încă o dată toţi morţii tăi”, afirmase cândva Iorga. Noi vom muri, după noi se vor naşte şi vor muri mulţi, însă atât timp cât va exista neamul românesc, Basarabia va rămâne leagăn autentic al civilizaţiei româneşti.
Lasă un răspuns